Cu asemenea ascendent, oaspetele, baritonul Liviu Holender, a stârnit interesul la debutul bucureştean, prin interpretarea rolurilor Contele Almaviva din „Nunta lui Figaro” de Mozart şi Silvio din „Paiaţe” de Leoncavallo, întrucât girul profesional al tatălui nu putea să nu conteze şi să treacă neobservat.

Mai întâi, selecţia personajelor abordate mi s-a părut oportună pentru un tânăr artist, de nici 30 de ani, mai bine zis de 26, deja membru al ansamblului de la Staatstheater am Gärtnerplatz din München. Apoi, ascultându-l, am remarcat o timbralitate plăcută, catifelată, al cărei lirism este evident, include chiar irizaţii tenorale şi prefigurează o evoluţie certă, ce va aduce sporuri, câştiguri, odată ce maturizarea va evolua în direcţiile preocupante pentru glas. Deocamdată însă, tânărul a impresionat printr-o pregătire stilistică admirabilă, un cânt elegant cu potrivit dozaj şi, îndeosebi, cu ştiinţă a rostirii recitativelor, aparté-urilor, cu inflexiuni subtile în frazare (duetul cu Susanna din actul al III-lea) şi a vădit o bună înţelegere a expresiilor mozartiene, câteva pilde fiind doar recitativul „Hai già vinta la causa!” şi aria „Vedrò, mentr'io sospiro”.

Pentru Silvio, Liviu Holender a rezervat o lectură în care desenul melodic a fost servit cu fluiditate, lirism, pasiune şi omogenitate în voce, conturând un tânăr timid şi temător, totuşi îndrăgostit.

„Nunta lui Figaro”...

... este un spectacol de rezistenţă al primei scene lirice naţionale, bine distribuit şi care, sub conducerea dirijorului Tiberiu Soare, a avut transparenţa şi patina mozartiană, două atribute destul de dificil de redat. Echilibrul între sonorităţile instrumentiştilor şi platou s-a remarcat pagină de pagină, tempo-urile au adus consecvenţă dramaturgiei şi atmosferei, scânteierile au fost mult prezente. Corul Operei Naţionale Bucureşti a secondat fosa cu bune rezultate.

În afara lui Liviu Holender, între solişti, remarcile merg către delicioasa soprană Marta Sandu (Susanna), discreta dar sensibila şi delicata mezzosoprană Mihaela Işpan (Cherubino), suculentul în expresie Iustinian Zetea (Don Bartolo, bas cu voce bine timbrată), tenorul Andrei Lazăr (Don Basilio, cu binecunoscuta-i proiecţie sonoră de glas şi cânt inteligent), mezzosoprana Sidonia Nica (foarte prezentă vocal în rolul Marcellina), soprana Simonida Luţescu (evocatoare Contesă, cu frumoasă frazare în aria „Dove sono”), basul cu timbru consistent Ion Dimieru (Figaro). Au mai cântat basul Dan Indricău (Antonio) şi soprana Cristina Eremia (Barbarina).

„Bemolurile” au fost puţine şi mă gândesc doar la lipsa de umor a lui Figaro, alăturată unor opacităţi în glas, la lipsa de omogenitate a vocii Contesei în câteva pasaje, la prea „tainicul” duettino Susanna-Cherubino „Aprite presto, aprite...”, altmineri foarte filigranat, la neglijenţa unor alămuri, veche meteahnă.

Sărbătorirea renumitei soprane Maria Slătinaru Nistor...

... la împlinirea vârstei de 80 de ani a fost al doilea moment dedicat de conducerea interimară a Operei unui artist de celebritate al liricii româneşti. Cu câteva zile înainte fusese comemorat marele bariton Nicolae Herlea. Sunt demersuri bine gândite, lăudabile, aşteptate, care trebuie împlinite în continuare prin alte nume.


Maria Slătinaru Nistor şi Ştefan Ignat        

Înaintea spectacolului „Cavalleria rusticana”, profitând de faptul că sărbătorita a fost o minunată Santuzza, directorul general Ştefan Ignat a adus pe scenă elogiul său şi al teatrului, Mariei Slătinaru Nistor, care a răspuns plină de emoţie, în aplauzele entuziaste ale fanilor, dar şi ale publicului tânăr ce o cunoştea din înregistrări.

Noua producţie a dipticului „Cavalleria rusticana” de Mascagni – „Paiaţe” de Leoncavallo reprezintă un succes recent al teatrului din Splai. Faţă de primele două spectacole, recenzate în aceste pagini, serata aniversară „Maria Slătinaru Nistor” a adus noutăţi în combinarea distribuţiilor şi aş începe cu debutul tenorului George Vîrban (Beppe în „Paiaţe”), un foarte tânăr cântăreţ care, după prime intervenţii mai puţin sonore, a interpretat Serenada cu multă sensibilitate, dăruire şi simţ artistic. Păcat că, încercând în final un tradiţional La natural înalt, şi-a pierdut concentrarea şi l-a ratat. Sigur că emoţia nu-l va mai stăpâni la următoarele tentative.

N-o mai ascultasem până acum pe Iulia Isaev în rolul Nedda şi impresia a fost mai mult decât favorabilă, graţie frumoasei linii vocale, a frazării măiestrite şi a sunetelor acute sigure şi bogate, dominatoare în finalul tensionat. Parteneri i-au fost tenorul Daniel Magdal (nelipsit Canio la Bucureşti, aflat într-o bună „vână veristă”) şi baritonul Lucian Petrean (Tonio), ca de obicei, cu glas impunător.

În „Cavalleria rusticana”, noutatea a fost, pentru mine, prezenţa lui Dan Indricău, a cărui voce de bas s-a văzut pusă la încercare în rolul de bariton al lui Alfio, lipsindu-i impactul, îndeosebi în confruntarea cu orchestra din zicerile impetuoase „... ad essi non perdono...” din duetul cu Santuzza. Altminteri, personajul conturat a fost violent şi cu „look” adecvat.

Restul distribuţiei a fost binecunoscut şi compus din soprana cu accente metalice Lăcrimioara Cristescu (Santuzza), mezzosopranele Sorana Negrea (Lola) şi Sidonia Nica (Mamma Lucia). În privinţa lui Turiddu, subliniez şi de această dată prestaţia remarcabilă a tânărului tenor Alin Stoica, însă sunt dator să consemnez răguşeala prelungului Si bemol acut de la sfârşitul ariei „Addio alla madre”, nu de altceva dar se repetă des, în acelaşi loc. Chiar nu se poate rezolva ceva?

Înclinat către lecturile veriste şi efluviile sonore năvalnice, dirijorul Adrian Morar a condus cu pronunţat spirit dramaturgic orchestra şi corul, aflate în condiţie fastă.

„Nunta lui Figaro”, „Cavalleria rusticana” şi „Paiaţe”, două seri foarte bune ale Operei Naţionale Bucureşti. Prezenţa în sală a lui Ioan Holender să fi mobilizat ansamblurile şi soliştii? Tot ce-i posibil.


Aplauze pentru Iulia Isaev