Dan Piţa, „un regizor pentru toate anotimpurile“, a împlinit 80 de ani

Dan Piţa, „un regizor pentru toate anotimpurile“, a împlinit 80 de ani

Regizorul Dan Piţa

Regizorul Dan Piţa a împlinit joi 80 de ani. Pe lângă recunoaşterea din ţară, filmele sale au fost remarcate în festivalurile internaţionale, „Pas în doi”, primind „Ursul de Argint” la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (1986),  iar „Hotel de lux”, „Leul de argint”, la Festivalul de film de la Veneţia (1992). Dintre filmele sale, amintim „Nunta de piatră”, „Tănase Scatiu”, „Profetul, aurul şi ardelenii”, sau „Faleze de nisip”.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Piţa rămâne o figură extrem de interesantă în contextul cinematografiei româneşti”, scria Dominique Nasta în „Cinematografia română contemporană: Istoria unui miracol neaşteptat”, adăugând o serie de motive care susţin această afirmaţie printre care: „neobişnuita sa longevitate”, respectiv „natura sa versatilă”. 

Cariera lui Piţa se întinde peste 30 de ani, regizorul abordând toate genurile cinematice, de la scurt-metraje, la docu-ficţiuni şi filme realiste, până la serii de televiziune şi western-uri în stil românesc, mai scrie Nasta în acelaşi volum, unde îl numeşte „un regizor pentru toate anotimpurile”. 

Filmul, o pasiune din copilărie

Dan Piţa s-a născut la 11 octombrie 1938, în Dorohoi, judeţul Botoşani. De mic copil, a fost pasionat de medicină şi aviaţie, pasiunea pentru film fiind moştenită de la tatăl său, şi întreţinută de vizitele la cinematograful „Mioriţa” (actualul Cinema Europa) şi de discuţiile cu prietenii. 

Copil fiind, Piţa se aşeza în sala de cinema de la „Mioriţa”, în primele rânduri şi vedea aceleaşi film de mai multe ori, de două-trei ori într-o zi, după cum povestea într-un interviu din 2014, pentru Mediafax. El şi prietenii săi discutau filmele pe care le vedeau, iar poveştile erau mereu diferite, deşi filmele erau aceleaşi. Era un exerciţiu pentru imaginaţia copilului: nu văzuse un film, îi povesteau prietenii- fiecare cu varianta sa- iar el încerca să completeze, să-şi imagineze cum arăta respectivul film.

„Făceam adevărate teste de memorare a unui film şi cred că asta este o lecţie pe care toţi cei care încearcă să facă film, să facă regie, ar trebui să o ştie”, explica Piţa în interviul pentru agenţia de presă.

Dan Piţa a urmat Şcoala Sanitară „Sorbona” din Bucureşti, iar ulterior, a studiat regie de film la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” (IATC) din Bucureşti, secţie pe care a absolvit-o în 1969. A debutat în cinematografie în 1970, cu documentarul „Apa ca un Bivol Negru”, realizat împreună cu alţi regizori colegi de generaţie, având ca subiect inundaţiile din acel an.                                                                                                                                                  (Foto: cinemagia.ro)

Munca de regizor pe cont propriu a început cu anul 1975, prima producţie pentru marele ecran fiind „Filip cel bun”. După eliberarea de sub jugul comunist, în 1991, Piţa îşi înfiinţa propria companie de producţie, „Solaris”, împreună cu Villy Auerbach şi cu Andrei Blaier, iar în 1992, semna regia  „Hotel de Lux”, cu Ştefan Iordache, Valentin Popescu şi George Cotimanis, pentru care avea să fie premiat cu un „Leu de Argint” la Festivalul de film de la Veneţia.

În 1994, într-o perioadă dificilă pentru regizorii români din pricina lipsei de finanţare, Piţa filma „Pepe şi Fifi”, iar în 1997, realiza „Omul zilei”, un film despre realitatea politică a acelei perioade. 

Dan Piţa  şi-a pus amprenta şi în regia teatrală, semnând regia unor spectacole precum „Apus de soare” de Barbu Stefănescu Delavrancea- în anul 2004 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

Piţa, publicul şi actorii 

Regizorul ţine la publicul său şi, în general, la cei care iubesc filmul. Într-un interviu din 2014, pentru ziarul Metropolis, Piţa spunea că „în raport cu filmul pot să vă spun că îmi doresc să fiu sănătos, să-mi duc gândurile până la capăt”.

Pe platoul de filmare, pentru Dan Piţa nicio zi nu seamănă cu alta, iar lucrurile nu sunt mereu aşa cum şi le imaginează, dar „trebuie să ai curajul să intervii, pentru ca filmul să nu plece în altă direcţie. Atunci te sfătuieşti cu cei mai importanţi colaboratori din echipă, cu operatorul, scenograful, inginerul de sunet, şi nu în ultimul rând cu actorul. E esenţial, e nevoie de o osmoză”.

Unul dintre obiceiurile lui Dan Piţa de-a lungul anilor, a fost să cutreiere teatrele din ţară pentru a descoperi actori necunoscuţi. Mai mult, în opinia regizorului, „actorul trebuie să se simtă implicat, altfel e o mobilă”.  Au fost cazuri când a apelat la teatre aproape anonime, unde a găsit adevăraţi profesionişti, după cum povestea regizorul în interviul pentru aceeaşi publicaţie. 

„Cu actorii trebuie să ai o relaţie bazată pe încredere, să recurgi la tot felul de metode care să-i ajute. Dacă nu-i iubeşti şi respecţi, dacă nu le oferi toată atenţia ta, nu faci nimic, nu-ţi devine aliat. Iar actorul trebuie să fie convins că el singur face personajul, că tu îi dai doar un start”.

E şi normal, căci Piţa crede în prietenie pe care o vede ca o bază a armoniei sociale- „nu se poate fără ea…Dacă nu crezi în prietenie înseamnă că nu crezi în oameni”. Majoritatea colaboratorilor i-au devenit prieteni. Crede că fiecare actor îşi merită şansa, dar şi spectatorul la fel, şansa de a vedea figuri noi.

(Foto: aarc.ro)

„…pentru că majoritatea actorilor cu un număr de roluri îşi pun o etichetă sau lumea îi pune o etichetă. Ăsta e dur, ăsta e rău, ăsta e pufosul, drăguţul, frumosul, mă rog. Eu m-am ferit de fiecare dată de astfel de şabloane şi am încercat întâi să mă bucur eu de chipuri noi”.

Crede şi în destin, deşi nu poate să îl explice, căci nu e vorba de un moment, ci de „un lanţ întreg de întâmplări ce îţi modifică sau îţi accentuează destinul. Nu cred că timpul modifică structura intimă a omului. Rămân surprins şi acum că atunci când fac un film mă comport ca şi cum ar fi primul”.

Dacă Dan Piţa are un regret, acela e că „filmele româneşti nu trăiesc decât o seară, seara premierei, după aceea nu ştiu ce se întâmplă, unde intră, în ce malaxor de săli intră şi, dacă nu e bine promovat, nu vine lumea să îl vadă”, după cum explica în acelaşi interviu pentru Mediafax. Se fereşte de „poveştile prea violente, prea crude”, mai mult din neştiinţă, pentru că şi viaţa l-a ferit de genul ăsta de lucruri.

„Asta nu înseamnă că nu aş încerca un film despre război sau despre un conflict uman, condiţia este să aibe o legătură cu ceea ce cred eu că înseamnă Dumnezeu şi înseamnă divinitate. Sigur, sunt multe teme de care m-aş apropia, dar nu dintr-un anumit principiu învechit resping anumite scene. Sunt multe scenarii care trec pe la mine, dar nu le opresc. Le las să treacă.”

 

citeste totul despre: