„Da. Pentru că eu vorbesc de societatea asta a noastră în care o parte îşi fac poze cu ei înşişi, alţii, în partea ailaltă cu Putin, ocupă Crimeea, aici oamenii sunt datori la bănci, îşi pierd casele. Lucrez cu lucrurile care se întâmplă omului în mod normal, zilnic, deci fiecare se poate raporta la ele. Unele pot fi pricepute doar de cei de acolo, altele sunt mai generale.”

Dan Perjovschi e printre capetele de afiş la zilele culturii de la Vilnius, Lituania. Desenele lui „time specific” umplu pereţii expoziţiei de la Rupert, undeva în nordul împădurit al capitalei baltice. În urmă cu vreo trei ani desenele lui umpleau şi o mică expoziţie din estul alpin al Franţei, la Annemasse. Cu totul întâmplător am văzut expoziţia şi m-a impresionat propensiunea artistului contemporan către a „desena” schimbările climatice ori alte teme de mediu după dezastrul Deepwater Horizon şi după eşecul climatic de la Copenhaga. Îi admir abordările geopolitice şi ecologice; despre astea am şi vorbit.

„Desenele cu Rusia şi cu tensiunile din estul Ucrainei sunt puse pe sticlă – există un geam mare, arată ca un televizor – sunt ştirile care îţi vin pe ecran în clipa de faţă, aplicate pe un peisaj; dacă eşti atent, acolo e un peisaj mirific, e o pădure, apă, au o plajă improvizată, totul e fantastic. Şi atunci am încercat să pun lucrurile pe acest paradis; sub peisajul ăsta poate se aud huruituri de tancuri, nu ştii… Situaţia poate să o ia foarte rău, cumva trebuie să fim cu toţii, că ne place, că nu ne place, că iubim sau urâm America, în clipa de faţă ăla rău e rus. Şi nu e rusul-omul sau poporul, ci e guvernul.”

Primii care se simt vizaţi, dacă treaba se complică, sunt balticii şi polonezii; ei de altfel au şi cel mai dur discurs împotriva lui Putin. Dar românii de ce nu se simt vizaţi?

„Românii sunt din ăştia care dau din gură în prima fază. Noi toţi suntem patrioţi la hotare, dar când chiar e cazul şi preşedintele zice ceva de înrolare, au fugit toţi, s-au ascuns – de ce să mă lupt eu pentru tine care ai furat?”

N-o fi legitim?

„Este legitim, dar dacă o iei aşa nu se mai poate face nimic. Am vazut şi o chestie pe facebook care e o tâmpenie monumentală – cine şi-ar pune viaţa pentru Europa? Pai dacă ai pus aşa problema, ştii ceva? Ia du-te tu în Uniunea Eurasiatică. Deci dacă tu nu înţelegi ce înseamnă ideea europeană, lasă-ne. A devenit aşa un fel de superficialitate, în fine, România e un teritoriu complicat la nivel de idei.”

„Realităţile estice sunt mai complexe decât par. Eu am fost de curând la Moscova, la Odessa, am participat cu desene la Maidan, am fost aproape de oameni care au pătimit pentru că au fost critici cu regimul Putin, dar la fel am prieteni care trăiesc la New York sau la Londra şi nu o duc foarte bine pentru că e foarte greu să rezişti ca artist, ca şi creator de idei într-o zonă extrem de scumpă. Ce vreau să spun cu asta? Atunci când reducem un stat la o singură idee greşim. Şi România e foarte complicată. Poate părea extrem de stupidă dintr-o parte, dar nu e aşa sau nu e toată aşa. Sunt în est nişte artişti extraordinari şi îmi pare sincer rău că au ghinionul de a nu se prea putea exprima. Se pot totuşi exprima însă numai parţial şi în anumite condiţii; adică de ce pătimeşte artistul pentru un bou care îl conduce? De ce să sufere ăla?”

Mai bine o lăsăm mai uşor cu umflatul pieptului la hotare şi chiar facem chestii. 

Dar România…

„Noi avem numai oameni care vorbesc la portavoce, dar după portavoce nu mai fac nimic. Bla bla bla cu Moldova, dar când e vorba, investiţiile mai mari sunt ruseşti. Mai bine taci din gură şi bagă banii. Fii mai pragmatic. Eu ştiu o grămadă de artişti extrem de interesanţi, dar care nu au niciun fel de sprijin; iar acum cu noul ICR, s-a terminat arta contemporană. Mai bine o lăsăm mai uşor cu umflatul pieptului la hotare şi chiar facem chestii. Uite, de ce nu colaborăm noi cu balticii? Nu există mai nimic. Există în Europa de Est foarte multe similarităţi, dar şi multe diferenţe.”

Cu vecinii împărţim ceva?

„Noi, în general, cu vecinii nu împărţim nimic. Cu ucrainenii nimic, faţă de bulgari ne credem superiori, dar nu e aşa, cu fosta Iugoslavie tot zicem că suntem mari prieteni, dar nu am făcut nimic; doar le-am vândut benzină la suprapreţ. Cu Ungaria, pentru că e Comunitatea, e ceva mai OK. În afară de căcaturile astea politice, chiar s-au petrecut şi se petrec lucruri bune. Eu am expus la Budapesta, a fost ca acasă.”

„Când e vorba de Europa asta e… eu am simţit-o pe pielea mea. Pentru mine e un fapt extraordinar, dacă eu, circul fără vize, pot să am acces la toate culturile europene, să mă duc şi să studiez unde vreau… Deci pentru asta, ascultă-mă, eu sunt locotenent în rezervă, pentru asta aş lupta.”

Clima şi mediul înconjurător valah

O expoziţie din 2010 la Annemasse, Franţa, la sud de lacul Geneva, îl arăta pe Perjovschi scufundat în prezentul murder de atunci; era imediat după deversarea de ţiţei de pe Deepwater Horizon în Golful Mexic, şi după eşecul răsunător al discuţiilor pe tema unui nou protocol Kyoto la Copenhaga în iarna lui 2009. I’m trashing you, scria mare pe peretele expoziţiei.

În proiectele mele e o parte mare care ţine de mediu, dar nu e întotdeauna foarte prezentă, depinde de eveniment. Dar am avut tot timpul ironii sau critici legate de Kyoto şi altele; şi-au propus atât de mult şi rămâi surprins de cât de puţin s-a putut face. De la cât e lumea de acord să facă şi chiar ce face e o mare distanţă. Lia (Perjovschi, soţia lui Dan, n.n.) e mai ecologică decât mine în instalaţiile ei. Pentru că e vorba de… foloseşte fotografia… punctual mic albastru, planeta fragilă. Ideea asta să ai grijă de locul în care trăieşti”.

Zic că sunt plătit de ruşi dacă fac desene antifracking. Dar ce este rău să trăieşti pe o planetă curată?

Frackingul…

„Asta nu înţeleg în România. Prietenii mei care sunt de dreapta şi care vor progres şi aşa mai departe, deci nu vor răul, care sunt pe filozofii liberale, pe investiţii, privatizare, mă rog… şi care au ironizat toate mişcările astea civice, cu Roşia Montană, care nu înţeleg poziţia cu fracking sau nu vor să o înţeleagă. Zic că sunt plătit de ruşi dacă fac desene antifracking. Dar ce este rău să trăieşti pe o planetă curată? Care e problema aici? De ce, dacă eşti capabil să ai tehnologii curate în clipa de faţă, de ce să nu le faci?”

„O ţară care îşi pune grădina Carpaţilor în logo, cred că asta vrea, nu? Uită-te, acum la expoziţia mondială de la Milano: românii fac un pavilion şi deasupra e eco, acoperiş eco. Dacă asta vreţi voi ca imagine, de ce nu o faceţi? Faceţi-o că-i în regulă.”

„Povestea de la Annemasse era una planetară, globală: nereuşitele globale nu doar ale noastre. Şi era tare trist. Adică lumea e mult mai inteligentă şi există cercetare suficientă cât să nu mai depinzi de tipurile de exploatare care se încearcă azi.”

Dar frackingul nu e doar o problemă ecologică, la Pungeşti e o problemă legată de drepturile omului, de constituţionalism şi de democraţie. Se face mereu comparaţia între marele boom energetic din Statele Unite şi România, o eroare sinistră, cel puţin pentru că ţăranii de la Pungeşti nu au subsolul. Forţa unei comunităţi rurale din România e nulă în raport cu violenţa statului.

„Nu numai asta, ei nu vor câştiga nimic. Nu ştiu de ce prinde povestea cu independenţa energetică? Uite, balticii sunt total dependenţi energetic de ruşi (şi au refuzat frackingul, n.n.). Noi importăm 30% sau douăzeci şi ceva. Deci de ce e panica asta? Procentele astea le faci din panouri solare dacă te superi. Pe bune. Iar la fracking e încă ceva: şi dacă există 1% şanse să infectezi apa freatică nu ar trebui să te atingi de subsol.

Toată lumea spune că problema de acum în 100 de ani apa va fi problema. Dacă tu ai acea bogăţie şi acea rezervă, ai grijă de ea. Pentru că mai târziu ea va fi mai importantă decât aurul de la Roşia Montană. E simplu, e şi un calcul economic, dacă vrei. Aş încerca să îngrijesc apa pe cât posibil şi să investesc în energie verde. Probabil că e o logică economică şi politică mai mult decât una verde. Sunt investiţii mari, probabil sunt bani care merg într-o anumită direcţie şi nu e treaba nici de mediu nici de nimic… nici de raţiune”.

„Prietenii mei de dreapta ar trebui să fie la Pungeşti în prima linie, pentru că acolo e încălcată proprietatea unor oameni, a unor PRIVAŢI. Deci trebuie să ţii cu cetăţeanul şi nu cu compania. Îmi pare rău, asta e.”

Sectarismul politic de dreapta?

„Nu aş zice, nu vezi că nu sunt capabili să se adune la un loc? Unii sunt fundamentalişti pe zona asta cum alţii sunt la stânga. Alţii sunt mai moderaţi. Din păcate moderaţii dintr-o parte şi moderaţii din alta nu au cale de discuţie. Stânga în România nu e stânga, dreapta nu e exact dreapta. Pot să accept o filozofie politică pentru o perioadă, dacă ştiu ca te duce într-o anumită direcţie, dar la noi nu e clar, e bălăngănită între stânga şi dreapta şi nu ştii unde să te poziţionezi.”

Sorgintea lor e neclară, guvernul Boc-Băsescu, neoliberal grosolan, se trăgea din Internaţionala socialistă. Nu îţi stă mintea-n loc?

„Trebuie să iei nişte măsuri, apoi trebuie să le justifici, ca guvern. Deci trebuie să ţi le asumi. Academic putem face orice, practic e foarte greu. Ca artist, ce-i drept, îmi pot permit tot felul de subiectivisme, dar văd din viaţa de zi cu zi că e foarte greu să lămureşti opt familii pe o scară de bloc să facă ceva. Până la urmă la asta se reduce. Ne-am supărat pe Ceauşescu că ne-a făcut să cultivăm legume în faţa blocului, acum le cultivăm dacă putem; ar fi foarte mişto dacă am crea spaţii verzi. Însă vezi ce se întâmplă, omul îşi betonează spaţiul verde ca să îşi pună maşina. Degeaba ţipă la guvern dacă el personal face acelaşi lucru: privatizează spaţiul public. Dar ţipă că statul trebuie să îi facă loc de joacă pentru copii. Dar de ce statul? Sunt copiii tăi, nu ai statului. Adunaţi-vă duminică, că şi-aşa frecaţi menta, n-aveţi nimic de făcut, şi amenajaţi un spaţiu verde.”

„Am fost implicat în povestea asta cu teii de la Iaşi. Mi se pare absolut halucinant: orice administraţie corectă ţine cont de ceaa ce cetăţenii de acolo doresc. Nu decizi tu unilateral ce e de făcut într-un oraş, nu se poate. Şi dacă chiar vrei, vorbeşti cu nişte specialişti nu cum ţi se pare ţie că dă bine conform studiilor tale estetice, domnul primar Nichita.”

Adunaţi-vă duminică, că şi-aşa frecaţi menta, n-aveţi nimic de făcut, şi amenajaţi un spaţiu verde.”

„Am văzut lumea cum se organizează, cum încearcă să schimbe multe şi pe multe teme; şi asta nu e rău. E cea mai optimistă chestie care se întâmplă acum. Chiar dacă sunt ironizaţi, hipsteri şi altele. Unii s-au organizat, blochează şi cu legi – cum face Salvaţi Bucureştiul cu Nicuşor Dan – opreşti primăria prin proces; dacă prin simpozion nu poţi, îi dai în judecată şi opreşti construcţia. Învăţăm să facem chestia asta. Mi se pare cea mai bună ştire din România.”

Dar ieşitul în stradă?

„Sigur, e foarte bun. Însă sunt foarte multe lucruri care nu se pot rezolva cu ieşit în stradă; strada semnalizează un moment, blochează ceva, dar construcţia trebuie să vină după. Strada ar fi cam ultimul moment, când ceva e aşa de grav încât trebuie să îl opreşti la timp. Dar mai trebuie ceva; nu sunt adeptul formalizării politice, dar ulterior trebuie să vină ceva, altceva… strada e complicată.  Ea merge, are energie pentru o perioadă, pe urmă nu poţi să mobilizezi toată lumea în fiecare duminică. Vezi, cu frackingul lumea nu înţelege şi nu iese în stradă, nu simte. Acolo trebuie lucrat şi academic, şi artistic, cu cântece, adică trebuie să sensibilizezi lumea la multe niveluri ca să priceapă ce se întâmplă. Aşa cum e transmis în media româneşti care sunt foarte slabe, nu îţi poţi forma o judecată pentru că nu cunoşti.”

Pungeştiul sub ocupaţie

„Lumea s-a supărat pe statul poliţienesc al lui Băsescu pentru că a luat două bastoane în cap la demonstraţiile din 2012, dar acum Pungeştiul e ocupat. E ocupaţie în statul lui Ponta! Dar nu iese nimeni pe stradă; ăştia cu anticapitalismul au uitat de oameni. Trebuie totuşi puse proporţiile la locul lor. Asta e greşeala în România şi în Europa de Est: când politizezi ceva. În momentul ăla nu mai ai variante, ai doar da sau nu. Nu merge aşa.”

În 2010 la expoziţia de la Annemasse din Franţa, idea era aceeaşi, numai că dusă pe scena globală.

„Ideea de a face ceva şi că lucrurile trebuie oprite şi schimbate e foarte răspândită. În urmă cu 20 de ani nu era aşa. e clar, se predă în şcoli, se dezbate, se discută la nivel de guverne, de ce vrei tu… Chiar şi companiile petroliere investesc în verde; se vând pe sine ca promotori green pentru că se transferă în altă zonă, vor să meargă în altă zonă de profit. A intrat şi în jargonul comun. Mesajele culturale legate de schimbările climatice ajung la om direct, prin artă pop, nu mai trebuie să îi zică preşedintele; şi se vede că sunt reacţii peste tot. Dacă astea se vor duce la alt nivel – G7 sau global, nu ştiu. Probabil că da.”