Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Comunicatul nu e mai precis de atât, dar e logic să presupunem că motivul este premiera absolută la Covent Garden a operei lui George Enescu, Œdipe.

Nu este prima dată când administraţia prezidenţială surprinde plăcut, tocmai prin normalitate, în contrast cu bâlbâielile discursului public al miniştrilor Culturii sau al politrucilor din guvern (de la primul agricultor al ţării, premierul Dacian Cioloş, şi până la cel poreclit cândva „micul Goebbels al PSD”, Vasile Dâncu, fără a ne limita doar la aceştia). Demiterea inenarabilului Vlad Alexandrescu („au rămas puţine greşeli pe care ministrul nu le-a făcut”) sau evitarea kitsch-ului Văduvei vesele de la ONB pentru a participa la o repetiţie cu Parsifal, deschisă publicului tânăr tocmai de ziua educaţiei, sunt câteva gesturi de imagine memorabile. Decorarea lui Kasper Holten merită salutată şi resimt aproape la nivel emoţional iniţiativa prezidenţială.

Din păcate, statul român are de recuperat mult în domeniu. De obicei, decorarea rămâne un fel de capăt de linie, după care nu se mai face nimic. Cu siguranţă, în ciuda tuturor celor care încearcă să-şi aroge vreun merit, premiera londoneză a lui Œdipe nu are nici o legătură cu eforturile naţionale de propagandă, pardon, de promovare a culturii româneşti în lume. În primul rând, pentru că decizia de a prezenta opera lui Enescu s-a luat cu vreo trei ani în avans, ca parte a unui program întins pe mai multe stagiuni de a aduce pe scena de la Covent Garden opere contemporane cunoscute publicului britanic doar din înregistrări; deci nimeni din actualul guvern nu poate pretinde vreo influenţă.

Dar statul român nu a făcut decât să contemple acest proiect Œdipe@ROH, deşi ar fi putut participa, şi încă esenţial. În primul rând, ar fi putut face demersuri, inclusiv financiare, pentru ca opera lui Enescu să fie filmată şi inclusă în programul de transmisiuni HD şi ulterior să fie imortalizată pe DVD/BR. Costurile nu erau nesemnificative, mai ales că drepturile de difuzare media sunt atât de mari încât, din cauza lor, EMI a fost la un pas de a renunţa la înregistrarea discului din 1989. Dar ar fi meritat, pentru că distribuţia de la Londra a fost excelentă, chiar şi cele mai mici roluri fiind acoperite de artişti celebri. Mai mult, aveam şi un exemplu, cel al Poloniei, care facilitase un asemenea demers cu un an mai devreme, în cazul operei Król Roger de Karol Szymanowski (transmisă gratuit pe website-ul OperaPlatform, dar şi în sălile de cinema şi lansată pe DVD/BR ulterior). Noi însă, în afară de iniţiativa ICR Londra de a găzdui conferinţele premergătoare premierei, n-am făcut nimic şi am mai pierdut o ocazie.

Rămânând în zona festivă, cea a decoraţiilor şi a recunoaşterii meritelor unor străini în promovarea lui George Enescu, modul în care s-a comportat statul român lasă un gust amar. Să amintim scandalul de la ONB: un prim puseu xenofob a făcut ca Leo Hussain, dirijorul producţiei de la Londra (dar şi de la Bruxelles, unde premiera absolută a avut loc în 2011), să ceară scoaterea de pe afiş a numelui său la spectacolele cu Œdipe de la Bucureşti. Cât despre recunoaşterea unor merite, cum putem uita că regizorii Àlex Ollé şi Valentina Carrasco au montat Œdipe la Bruxelles (2011), la Buenos Aires (Teatro Colon - 2012), dar şi la Bucureşti, înainte de Londra? Mie mi se pare mare lucru. Totuşi, muzicologii şi muzicienii români au strâmbat din nas pentru că n-au regăsit clişeele naţionale mistice în montarea de la Bucureşti.

Dar poate că o asemenea recunoaştere a meritelor nu poate fi făcută pentru că atunci ar trebui recunoscută şi perioada ultimilor ani de la ONB, când regizori anglo-saxoni au fost invitaţi să pună în scenă la Bucureşti producţii pe care apoi le-am aruncat la gunoi, sau când tot la Bucureşti a avut loc conferinţa Opera Europa (ocazie cu care a avut loc premiera producţiei Valentinei Carrasco), sau când am asistat la ascensiunea companiei de balet a ONB, toate întâmplate în mandatele întrerupte ale lui Răzvan Dincă şi Johan Kobborg.

Nu-mi rămâne decât să sper că, în stagiunea politică următoare alegerilor, cultura va fi băgată în seamă nu doar pentru banii alocaţi restaurărilor de patrimoniu. Şi că gestul preşedintelui Iohannis e un semnal în acest sens. Până la urmă, este singurul politician român care ştie concret ce beneficii poate aduce sprijinirea culturii, care l-a propulsat de la poziţia de primar al unei capitale culturale europene, Sibiu, la notorietatea necesară pentru a câştiga funcţia de preşedinte.