Victoria lui Trump înseamnă că România e acum obligată să investească mult mai mult în relaţia cu SUA - şi în apărare

Alegerea lui Trump înseamnă un singur mare lucru pentru România: Bucureştiul trebuie să ia urgent foarte în serios apărarea naţională. Bugetul apărării este planificat să crească la 2% de la anul, conform pactului pentru apărare. Acum, asta chiar trebuie să se întâmple (spre deosebire de celelalte creşteri bugetare vânturate în ultima perioadă prin Parlament).

Nimeni - dar nimeni - nu poate spune cu certitudine în ce fel alegerea lui Donald Trump ca preşedinte va influenţa politica externă americană. Asta nu pentru că Trump va renunţa la poziţiile şi principiile de bază enunţate în campanie; este foarte probabil că va încerca să facă exact ce a spus, inclusiv pentru că va vrea să îşi satisfacă electoratul. Problema este că însăşi încercarea de a face aceste lucruri va produce efecte colaterale şi neaşteptate, care-i vor complica agenda dlui Trump, spre bine (limitându-i spaţiul de manevră când vine vorba de schimbări majore în sistemul internaţional) sau spre rău (conducând la crize şi disfuncţionalităţi sistemice pe termen mediu-lung).

Nu putem şti viitorul, dar ştim măcar care este „baza de pornire” pentru politica externă a administraţiei Trump, cel puţin în linii mari, principiale.

Viziunea lui Donald Trump este ancorată într-o idee a „excepţionalismului American”, care nu mai e demult populară inclusiv în America. De fapt, preşedintele Obama a încercat în mod expres să se distanţeze de această noţiune şi să prezinte SUA ca un stat „normal”, ca toate celelalte în esenţă, doar că mult mai mare şi puternic. Însă Trump a revenit la noţiunea că America este un stat foarte diferit, special, cu o misiune naturală de a conduce afacerile globale. Trump vede „globalizarea” -- dincolo de aspectele de comerţ internaţional - ca o trădare a acestui ideal, ca un fel de „nivelare” a ierarhiei internaţionale şi, deci, o negare a rolului „special” pe care trebuie să-l joace America. „Making America Great Again” în viziunea dlui Trump înseamnă, pe plan extern, reintrarea SUA în acest rol istoric.

Însă aici intervine o diferenţă esenţială faţă de versiunea lui Reagan, de exemplu, a ideii de excepţionalism american: Trump o combină cu principii de „balanţă a puterii” de secol 19. De aceea este dispus să negocieze cu oricine - Rusia, China - pentru a „pune ordine” în sistemul internaţional care în prezent e în dezagregare accelerată. Trump nu vede nici o contradicţie între excepţionalism a la Reagan şi realpolitik a la Bismarck - şi, în contextul actual, asta nu e o poziţie automat „greşită”. Are logica ei: America este superputerea lumii şi - spre deosebire de Războiul Rece, când există un conflict ideologic fundamental - acum îşi permite să joace mai „pragmatic” cu toţi actorii.

Care sunt implicaţiile acestei viziuni pentru partea României de lume?

În primul rând, o mai mare disponibilitate de a pune presiune - sau chiar a răsturna cu totul - alianţele tradiţionale, dacă asta este o soluţie mai bună pentru interesele Americane decât status quo-ul. Să nu uităm că aceste alianţe au fost create iniţial, după 1945, tot pentru a servi interesul American în contextul provocării comuniste, nu (doar) ca un gest altruist. În general, ce a fost util pentru America (geopolitic) a fost util şi pentru „Vest” în general, şi pe aceste baze s-a construit euro-atlantismul. Însă Trump este dispus să facă o analiză de fond a acestui aranjament, şi este interesat să vadă în ce măsură aceste alianţe mai ajută America la fel de mult ca în trecut, comparativ cu costurile unei abordări alternative.

În sine, acesta nu e neapărat un motiv de panică. Vestea bună este, din nou, faptul că Trump nu crede, din start, că America nu are nevoie de aliaţi; dimpotrivă: el vede SUA ca pe un lider (urmare a excepţionalismului american), iar un lider are nevoie de aliaţi pe care să-i conducă, şi Trump a făcut mereu referire la faptul că vrea să sprijine „prietenii” Americii. Vestea proastă este că Trump vede SUA ca pe un lider care îşi permite să ceară mai mult, şi să „impună” lucruri aliaţilor săi - tocmai pentru că aceştia nu au altă alternativă viabilă.

Concluzia este că statutul de aliat al Americii va veni cu cerinţe mai mari de acum încolo. Atitudinea - în Vest, dar inclusiv printre membrii mai noi ai NATO, inclusiv România - a fost până acum de a se considera „cu sacii în căruţă”; Trump ne va reaminti tuturor că poate chiar înainte de a întreba „ce poate face America pentru noi?”, va trebui să întrebăm „ce putem face noi pentru America?”. Alianţele nu sunt în pericol „automat”, sub Trump; pericolul va veni din cum aliaţii (inclusiv România) vor înţelege să răspundă. Trump vine cu o dispoziţie pozitivă faţă de continuarea acestor alianţe, şi ăsta e punctul important.

O altă implicaţie a viziunii lui Trump este că, într-adevăr, va fi dispus la detensionarea relaţiilor cu Moscova, în special în contextul luptei anti-ISIL. Acesta este un lucru pozitiv pentru stabilitatea internaţională (pentru că în momentul actual ne aflăm într-o escaladare a tensiunilor fără nici un alt orizont decât războiul), dar evident că va da frisoane ţărilor din estul Europei. Ce ar însemna un „deal” Trump-Putin? Varianta bună este un fel de detente 2.0, similară cu cea realizată de Kissinger şi Nixon: bazată pe ideea de echilibru strategic şi controlul armamentelor, fără concesii esenţiale (astăzi, asta ar însemna o linie roşie trasă la frontiera NATO). O relaţie îmbunătăţită între Rusia şi America este, poate, cea mai bună garanţie împotriva unor noi aventuri ruseşti în estul Europei, prin care Putin ar risca relaţia sa cu Trump. Varianta proastă al unui asemenea „deal” ar fi un fel de Yalta 2.0, probabil într-un context al unor probleme interne în cadrul NATO. Să nu ne amăgim: asta este într-adevăr o posibilitate - dar este redusă, dacă Europenii şi mai ales ţările din Est vor înţelege cum să manevreze în noul context. Un alt obstacol - chiar mai mare - în calea acestei posibilităţi este o majoritate a establishment-ului de securitate naţională din Washington, precum şi costurile politice pentru Trump căruia îi va fi greu să cupleze un asemenea „deal” oneros cu ideea de excepţionalism american.

Nimic din toate astea nu se va realiza foarte curând. Să nu uităm că Obama este încă în funcţie, şi este probabil că alte crize în următoarele luni - fie în Asia, fie în Orientul Mijlociu - să strice multe planuri.

Ce ar trebui să facă România?

Alegerea lui Trump înseamnă un singur mare lucru pentru România: Bucureştiul trebuie să ia urgent foarte în serios apărarea naţională. Bugetul apărării este planificat să crească la 2% de la anul, conform pactului pentru apărare. Acum, asta chiar trebuie să se întâmple (spre deosebire de celelalte creşteri bugetare vânturate în ultima perioadă prin parlament). 2% pentru apărare e condiţia minimă pentru a rămâne chiar şi numai „la masă” în noul joc al politicii externe americane sub Donald Trump. O mişcare inteligentă din partea politicienilor de la Bucureşti ar fi să anunţe acest lucru (2%) foarte rapid, în următoarele zile. O mişcare şi mai bună ar fi să dea semnale că România înţelege ce se întâmplă şi că va înveşti peste 2%.

Al doilea lucru absolut necesar pentru securitatea naţională este o decizie politică la nivel înalt la Bucureşti de a prioritiza şi re-energiza relaţiile cu Washington-ul, pentru a poziţiona România ca un aliat dinamic şi pro-activ în această parte a lumii care chiar vrea ca America să rămână ancorată în această regiune. Asta include distanţarea faţă de noţiuni eurofederaliste precum „Armata UE”, care nu vor servi decât ca un argument în plus pentru Donald Trump pentru a decide că Europa nu are nevoie de America şi că îşi poate purta singură de grijă.

Nimic nu este mai neadevărat. Securitatea, cât şi prosperitatea pe termen lung a Europei (ca şi continent) depinde în mod absolut de prezenţa şi implicarea americană. Aceasta se poate atrofia mai rapid decât ne imaginăm, dacă în acest sens va merge decizia politică la Washington.

Alegerea lui Trump nu înseamnă deocamdată nimic definitiv pentru viitorul acestei implicări Americane, dar prezintă o problemă. Cheia este în cum vor răspunde statele europene - şi răspunsul este unul singur: un accent şi mai mare pe relaţia cu America, dublat de investiţii concrete. România, în special, nu îşi permite altă cale.