Un profil de politician

Aveam un prieten bun în studenţie, Ovi. Îl chema Ovidiu, dar toţi îi spuneau Ovi şi îl iubeau pentru că înveselea instantaneu pe toată lumea. Făcea glume întruna şi avea o prezenţă de spirit ieşită din comun.

Bunicii lui Ovi aveau o casă la Ant, chiar pe hotarul cu Ungaria, pe Crişul Negru. Un sat minuscul, cu o mână de locuitori. Crişul Negru e mic. Dacă ai fi fost înalt de trei metri sau de patru, de pildă, ai fi putut ţine un picior în Ungaria şi pe celălalt în România. Şi te-ai fi putut distra făcând pipi de pe malul nostru până pe al lor, dacă ar fi bătut vântul puţin din spate. Şi ei puteau să facă la fel, desigur, cu condiţia ca vântul să bată invers.

Ungaria era Ungaria atunci, mai tare chiar şi decât Iugoslavia. Dacă reuşeai să ajungi acolo, apoi dus erai, te făceai om. Aşadar, graniţa aceea era păzită mai ceva decât butelia, iar Antul şi mai şi decât celelalte, pentru că din curtea omului păşeai direct în Paradis.

Nu puteai să intri în Ant aşa, una-două. Trebuia să treci de nişte posturi de control şi să existe o raţiune superioară pentru existenţa ta în sat. Ovi avea, fiindcă bunicii lui trăiseră acolo, însă eu nu aveam. Dar tatăl lui Ovi era campion naţional la pescuit, ceea ce l-a făcut prieten cu şeful grănicerilor, şi el un mare pescar, aşa că au inventat şi pentru mine o raţiune superioară de a intra în Ant, într-o zi de vară.

Nici Ovi nu mai fusese la Ant până atunci. Mai veneau bunicii lui la Oradea, la ei, din când în când. Aşa că atunci când am intrat noi în sat, toată lumea a ieşit la poarta să vadă ce se întâmplă. Unii nu mai văzuseră vreun neantean (sau neantez?) de ani buni, iar câţiva probabil că niciodată.

Mergem noi pe uliţă, dăm colţul unei case şi mai să ne ciocnim cap în cap cu doi copii. Pe la vreo şase, şapte ani, cred că intraseră deja la şcoală, prin clasa întâi. Au rămas muţi la apariţia noastră, au împietrit şi se holbau la noi. Cred că erau din categoria aceea socială, descrisă puţin mai sus, cu cei câţiva care nu mai văzuseră în viaţa lor vreun neantist la faţă.

Ovi se opreşte şi el brusc, împietreşte (îi ieşea de minune figura asta, de mare efect la audienţă) şi se uită fix în ochii unuia dintre cei doi. Dar fix şi îndelungat, nu aşa, şi fără să zică nimic... Am ştiut atunci că iarăşi îi venise o idee.

Oooo, ia uite, pe cine vedem noi aici? Dar de când nu ne-am văzut, câtă vreme a trecut, tu îţi mai aduci aminte? Chiar mă întrebam ce mai faci, nu aveam nicio veste de la tine, nu ai mai trecut pe la mine, nici nu ai mai scris. Spuneai că vii la Bucureşti acum, în primăvară, dar nu ai mai venit, te-am tot aşteptat să fi mers la un suc, o bere, ceva...

În acest moment, privirea celuilalt copil s-a mutat de pe noi pe prietenul lui, şi acolo a rămas încă mult timp, cât a ţinut Ovi spectacolul. Celălalt se uita fix în ochii noştri, desigur.

Şi da, cum îţi spuneam, anul trecut am ieşit vicecampion naţional (asta era adevărat, Ovi a fost vicecampion la judo) şi în toamnă trebuie să mergem la europene la Varşovia (şi asta era adevărat). Mă tot întreabă băieţii din echipă de tine şi nu mai ştiam ce să le zic. Poate reuşim să te luăm şi pe tine la europene, o să vorbesc eu la şcoală să te învoiască. Dar ce bucurie că te-am întâlnit din nou, nici nu mă credeam să am parte de o asemenea surpriză! Uite, el e George, e student la fizică atomică şi e prietenul soră-mii, Lucia. Te aştept la Bucureşti, aşadar, cum am stabilit şi mai vedem atunci. Mai vorbim noi...

Şi îi întinde mâna, i-o strânge. Dau şi eu mâna cu el. Am dat şi cu celălalt, care tot la amicul lui se holba, nu la noi. I-am luat noi mâna şi i-am strâns-o, el nu mai avea nicio reacţie, nu a întors capul, măcar, tot la camaradul lui se uita fix.

Ne-am strâns mâinile, deci, şi am plecat. Am dat colţul casei şi ne-am îndepărtat, însă nu atât de mult încât să nu mai auzim o frântură de conversaţie.

Băi, cine erau ăştia? Aaaa, nişte prieteni ai mei din Bucureşti...

Mi-am adus aminte de întâlnirea cu cei doi copii de acum treizeci şi ceva de ani când am văzut un politician minţind cu multă dezinvoltură în televizor, şi chiar cu plăcere. Mi-a trecut prin minte că ar putea să fie unul dintre cei doi copii de atunci. Cel cu care a vorbit Ovi, nu celălalt, care nu a mai putut să ridice mâna ca să ne luăm rămas bun...