Și totuși, Asia... Patru anotimpuri cât o viață

Ultima carte semnată de domnul Viorel Isticioaia-Budura, ,,Anotimpuri în Asia”, lansată la Târgul de carte Gaudeamus 2023, editura Cartea Românească Educațional, continuă să se bucure de frumoase aprecieri din partea cititorilor, unii dintre aceștia exprimându-și în scris opiniile, toate subliniind valoarea ei documentară și literară. Menționăm câteva dintre acestea: Dan Tomozei, „„Anotimpuri în Asia”, diplomația ca manual obligatoriu”, O cărămidă din Marele Zid, 2023; Marius Chelaru, „Anotimpuri în Asia”, în Revista de cultură Hyperion, an 42, nr. 1-2-3, 2024, pp 168-170; Maria Mina-Rusu, „The diary – The Road of History to Literature”, în New Perspectives on Multiculturality: Literature and Dialogue, 2024, pp. 13-18.  Acestora li se alătură recenta recenzie semnată de domnul Paul Androne, profesor la Colegiul Național Pedagogic ,,Spiru Haret” din Buzău, pe care o redăm în continuare.

De asemenea, celor interesați să descopere mai multe informații despre autor, despre parcursul acestuia în cariera de diplomat, despre experiențele trăite în cele peste patru decenii petrecute în Asia, despre lumea și gândirea asiatică etc, recomandăm: interviul realizat de Virgiliu Vasile Hodorogea cu domnul ambasador Viorel Isticioaia-Budura la Târgul Gaudeamus 2023; „Diplomația culturală ar trebui să fie pentru noi, românii, o prioritate”, o convorbire între Marius Chelaru și Viorel Isticioaia-Budura, publicată în Revista Hyperion, 2024; ediția specială ,,Diplomația și Asia” (Antena 3 Iași) cu Livia Iacob și Viorel Isticioaia-Budura în cadrul întâlnirilor prilejuite de Congresul Universității ,,Apollonia”; „Despre Asia, conflictele de astăzi, rolul diplomației”, prima ediție  a podcastului „Prezentul viitorului” cu Andrei Stoian și Viorel Isticioaia-Budura; emisiunea „Viaduct peste Himalaya!” (Romania la zi), moderator și realizator Matei Marcoci; emisiunea „Călătorii geopolitice-Taiwan” (RFI) , realizată de Cristian Gava.

După două cărți apărute la scurtă distanță în timp, „O privire spre Asia” (2021) și „Anotimpuri în Asia” (2023), autorul lor, Viorel Isticioaia-Budura, își impune o nouă dimensiune a personalității sale, pe lângă aceea de diplomat, ambasador de înaltă ținută profesională, cu activitate de peste patruzeci de ani în diverse capitale ale lumii, în special în Asia. Această nouă dimensiune vizează calitatea sa de bun scriitor, cu o solidă cunoaștere a rigorilor specifice creației literare, cu o conștiință artistică superioară care îi dirijează inspirat construcția fiecărui text. Materialul epic al celor două cărți se alimentează în special din experiențele trăite ca diplomat în China, Japonia, Coreea de Sud, Mongolia și în alte țări din sud-estul continentului asiatic și dintr-o anumită perspectivă putem vorbi de caracterul memorialistic al textelor, lucru firesc câtă vreme în fiecare pagină sunt numite persoane, instituții și sunt prezentate întâmplări reale, care aparent exclud ideea de ficțiune literară. Pe acest nivel de lectură, cărțile respective ne facilitează cunoașterea sensibilă atât a lumii diplomatice, românești sau străine, cât, mai ales, a culturilor și a realităților asiatice, cu inserții de probleme politice, istorice sau economice relevante pentru circumstanțele în care evoluează personajele. Cititorul realizează o călătorie în partea nevăzută, nu a lunii, ci a planetei noastre, își extinde și își flexibilizează viziunea și înțelegerea asupra diversității și complementarității lumii sau asupra mecanismelor complexe care guvernează viața societății la nivel planetar. Valoarea documentară a cărții îi conferă statutul de ghid util pentru inițierea oricui în labirintul vieții diplomatice sub aspect administrativ și politic, cu înțelegerea rolului revenit ambasadelor care acționează interstatal pentru o colaborare eficientă. Sunt aici numeroase aprecieri sau definiții date muncii unui ambasador, desfășurate invizibil, în culise, dar cu efecte majore în „spectacolul” de pe scenă, la vedere, căci diplomatul acționează „în umbra istoriei” cu misiunea „de a gestiona crize și situații delicate”, apărute în relația dintre state.

Dar nu pe bogăția de informații, indiscutabil foarte importante, oferite de autor pune accentul prezentarea de față, ci pe valoarea exclusiv literară a scrierii, cu referire la „Anotimpuri în Asia”. Însuși autorul își definește demersul ca fiind „o narațiune, nu un reportaj, nici un raport, ci o istorisire cu început și sfârșit”. Incursiunea în timp și în spațiu urmează un traseu sinuos, vag structurat cronologic, fiecare text constituind o piesă din puzzle-ul policrom al întregului, un ansamblu organizat arhitectural, cu o structură de rezistență cu conotație simbolică, anotimpul. Cele patru capitole ale masivei opere de 500 de pagini includ în titlul lor cuvântul sau ideea de anotimp: „Anotimpuri la granița dintre lumi” , „O vară mult prea fierbinte”, „Un european călător între anotimpuri”, „Tulburătoare anotimpuri orientale”. Sunt anotimpuri speciale, nu întotdeauna cele calendaristice, dar numărul lor conferă sugestia ciclului anual, a cercului existențial care marchează o vârstă a copacului, a individului, a lumii. Ele sunt și trepte pe un traseu existențial ascendent, fiecare configurând o etapă dintr-un destin vegheat de o stea norocoasă, dar a cărei lumină a venit din munca dedicată, responsabilă și perseverentă a celui ce scrie. Naratorul ne conduce prin patru anotimpuri, ilustrându-l pe fiecare cu evocări, scene, întâmplări, evenimente, cărora le subliniază un sens, un vector semantic semnificativ. Este o întreprindere cutezătoare pentru care este nevoie de o adâncă înțelegere a vieții, acțiune asumată conștient de autorul care își mărturisește efortul făcut „cu calm și luciditatea de a găsi miezul, înțelesul unui gest al unei întâmplări”. Anotimpul devine metaforă fără a intra în contradicție cu natura epică a cărții, pentru că, de fapt, în ansamblul său, ea poate fi înțeleasă ca un poem al multiculturalității și al unei posibile armonii universale. Când „anotimpurile” sunt la „granița dintre lumi”, sensul lor metaforic trimite la ideea de epoci consecutive, dar total diferite politic, istoric sau cultural. Capitolul respectiv conține secvențe ilustrative pentru transformarea societății chineze după schimbarea politicii maoiste centrate pe Revoluția Culturală. Dezinhibarea de sloganuri ideologice și de contrângeri excesive induce senzația de primăvară, de trezire dintr-un anotimp înghețat, de renaștere entuziastă. Primăvara se asociază și unui alt fel de început, debutului vieții unui cuplu tânăr departe de țara natală, într-un cadru existențial fundamental inedit. Autorul și soția sa, Tania, adaugă „primăverii chineze”, lumina, vitalitatea, energia, entuziasmul relației lor de iubire, de dăruire totală. Simbolismul anotimpului estival din al doilea capitol este determinat de alte temeiuri, fiindcă aici vara „mult prea fierbinte” se materializează în istorisiri despre evenimente și experiențe cu o combustie aparte, cum ar fi aceea legată de accidentul soldat cu o rupere de ligament, urmat de calvarul recuperării sau tentativele politice de reconciliere între cele două Corei, sau șocantele impresii trăite în Mongolia sau episoade legate de medicina trațională chineză. Cu fiecare capitol, anotimpul își extinde câmpul semantic, îmbogățind unda unui râu simbolic care oferă unitate și coerență cărții.

Autorul este un constructor desăvârșit al ansamblului, cu o știință sigură a articulării componentelor, așa încât secvențele narative, prin tehnica discontinuității, se îmbină asemenea cărămizilor în pereții unui edificiu. Firul epic începe sau se întrerupe brusc, rămâne suspendat pentru a-i face loc altei narațiuni, întreruptă și ea ca să fie urmată de finalizarea celei anterioare. Este un artificiu adecvat „orizontului de așteptare” al cititorului, stimulent al curiozității și al unei lecturi antrenante. Iată, spre exemplificare, din capitolul „O vară mult prea fierbinte”, primul paragraf întrerupt abrupt, pentru a-i găsi rezolvarea mai târziu, după intercalarea diverselor întâmplări: „Nu mă întrebați de ce, eu știu răspunsul. Nu am curajul să îl spun imediat, dar am trăit cu adevărat la încinsa temperatură a acestei veri”. Această țesătură de scene sau de situații desfășurate într-un gen de simultaneitate, este sugestivă pentru ideea de densitate și de complexitate a vieții în general, a muncii diplomatice în special. Este o viziune caleidoscopică, semnificativă, evidențiind dinamismul și configurația mereu imprevizibilă a trecerii individului și a societății prin viață. Exotismul intrinsec lumii evocate se amplifică uneori dobândind dimensiuni apropiate de literatura fantastică în relatările referitoare la practicile șamanice, la samurai, sau la ritualurile magice ale băștinașilor din jungla din Myanmar, pagini în care misterul, iraționalul, experiența stupefiantă amintesc de proza fantastică a lui Mircea Eliade. Un efect puternic creează senzaționalul, revelația șocantă trăită de narator și bine transmisă în carte, ca în emoționanta povestire a întâlnirii surprinzătoare cu fosta colegă de studenție, acum alteță cambodgiană, cea care își așteaptă nepoata iubită să-și deschidă galeria de tablouri, fără să știe că aceasta pierise într-un accident și moartea ei îi fusese ascunsă pentru a o feri de o emoție puternică ce i-ar fi fatală.

Orice întoarcere în trecut, prin subiectivismul său propriu, are o dominantă proustiană, urmează un dicteu al memoriei afective. Zig-zag-ul rememorării reîncarcă totul cu autenticitate fiindcă povestirea înseamnă retrăire, după cum declară însuși autorul: „Câtă trăire, atâta povestire” . Și totuși, dacă la Proust timpul pierdut este căutat după capriciile momoriei, la Viorel Isticioaia-Budura este vizibil efortul de a oferi puțină coerență amintirilor pentru a le face mai evident mesajul lor intrinsec. Mărturisirea acestei preocupări deschide textul „Codul regal”: „Amintirile au calități diferite și puțin obișnuite [...] Amintirile celor relatate, auzite, sunt mai palide, dar calitățile lor sunt deloc neglijabile. Dimpotrivă. Iar cele produse avid de imaginație sunt bogate și insiduoase. Se inserează printre celelalte de o manieră pătrunzătoare și abia perceptibilă. Surprinzătoare. Când încerc să caut un fir care le leagă măcar cu puțină coerență, sunt derutat și un efort răbdător e necesar.” Imaginația de care vorbește aici autorul nu vizează faptul produs de fantezie, dincolo de real, ci haloul care învăluie faptul trăit, atmosfera inefabilă pe care acesta o respiră. În această imponderabilitate semantică se instalează ficțiunea, ridicarea evenimentului la altitudinea unui sens, pentru că imaginația accentuează implicarea celui ce scrie și îl face să trăiască „emoția de altădată”. Într-adevăr, tensiunea emoțională este o constantă a cărții, autorul filtrează totul prin conștiința sa, se încarcă afectiv de bucuriile, neliniștile, satisfacțiile, uimirile, surprizele, iritările, înseninările trăite în diferitele circumstanțe evocate în amplul său periplu memorialistic.

 Înzestrarea scriitoricească a domnului Viorel Isticioaia-Budura este și mai evidentă în arta descrierii și în capacitatea de a face vizibile, în cele mai fine detalii, chipuri și locuri. Un spirit de observație pătrunzător ajungând parcă dincolo de suprafața lucrurilor facilitează tablouri expresive, fie că e vorba de peisaje văzute în momente diverse, fie că sunt descrise interioare, mobilier, obiecte, cu reflecții și raportări care dovedesc o bogată cultură din domeniul artistic, literar, filozofic, sportiv, gastronomic. Culori în toate nuanțele, senzații olfactice și gustative, apetisante, comentarii ebenistice, plastice, muzicale, îmbogățesc fiecare pagină oferind un veritabil spectacol lingvstic elevat, elegant, rafinat. Personajele literare, proiecții ale persoanelor antrenate în caruselul amintirilor, sunt și ele minuțios construite, sunt convingătoare, își definesc neumbrit statutul lor moral, social, profesional, constituind o lume ce gravitează în jurul naratorului, o lume pe care acesta o prețuiește și căreia îi atribuie o misiune generoasă în lupta de menținere a echilibrului vital în societatea planetară. Diplomați de ranguri diferite, membri din personalul ambasadelor, oameni simpli, studenți, artiști, șamani, băștinași din junglă, bărbați, femei de nații diverse alcătuiesc un univers cu o cromatică psiho-socială și culturală diversă, un eșantion reprezentativ pentru lumea cea mare. Prezentarea și acceptarea lor generoasă nu exlud și câte o tușă ironică sau o formă eufemistică de semnalare a unor derapaje de la modelul uman ideal sau umorul de natură să destindă, să detensioneze o situație.

Cartea are și o bogată componentă eseistică. Cultura superioară a autorului îi alimentează comentarii și reflecții filozofice, etice sau estetice pe marginea evenimentelor și a situațiilor antrenate în fluxul narativ, conectând cititorul la o viziune contemplativ-lucidă asupra existenței: „Când ceva se rupe înlăuntrul nostru” scrie autorul „revine în galop acel simțământ de vulnerabilitate, acea naturală măsură a limitelor funcționării noastre firești. Când ceva se rupe în noi, o nouă legătură se așază între noi și lume - de teamă, de prudență, de înțelepciune dureros câștigată. Când ceva se rupe în noi, viața ne pune să ocupăm locul ce ni se cuvine, noi, muritorii, mereu vulnerabili, dar mai înțelepți” sau „...iubirea salvează sufletul...descifrarea istoriei întărește dreapta judecată despre lume. Înțelegerea oamenilor ne apără de trufie”.

„Anotimpuri în Asia”, sub aspect strict literar, este mai greu încadrabilă într-o formulă sau specie epică tocmai datorită complexității modurilor de expresie folosite. Este înainte de toate, o scriere memorialistică, rezultat al recuperării multor episoade autobiografice trăite. Dar autorul nu se oprește la simpla reconstituire a trecutului. Memoria este poarta de intrare într-un univers extrem de bogat în experiențe și manifestări ale unui număr impresionat de individualități și de instituții și guvernarea acestui univers solicită spirit organizatoric, înțelegere profundă a esențelor și a conexiunilor mai mult sau mai puțin vizibile. De aceea, cartea este o scriere autoficțională, mult mai apropiată de literatură, decât una autobiografică. Chiar  și când recurge la formula jurnalului, cu precizarea fiecărei date, rezultă tot un produs cu virtuți literare. Este un demers memorialistic, înveșmântat într-o ținută proprie unui jurnal de călătorie, unui roman social-politic, unui eseu, unui studiu cultural, unui roman de dragoste sau unui bildungsroman. Totul este bine dozat, riguros, după disciplina impusă redactării înscrisurilor diplomatice cu o autenticitate guvernată atent, la limitata dintre confidențialitate și expunere publică. Până și notele de subsol și fotografiile selectate în albumul din finalul cărții ilustrează capacitatea autorului de a oferi informația strict necesară pentru accesul deplin la înțelegerea mesajului.

Viorel Isticioaia-Budura, în postura de narator, se manifestă dezinvolt într-un limbaj elevat, exemplar prin densitatea sa neologistică și prin frazarea fluentă, aproape muzicală, a comunicării, într-o perfectă armonizare a formei cu fondul, oferindu-ne un model de limbă română literară.

Scriind despre oameni și întâmplări, despre trasee printr-o istorie vie, cu răspântii semnificative, autorul scrie, de fapt, despre sine, își supune propriul drum unei priviri și unei analize retrospective, așa că după lectura „Anotimpurilor”, putem spune, cu vorbele lui Nicolae Iorga, „Nu am citit o carte, am cunoscut un om”.

Profesor Paul Androne