Opțiunile Republicii Moldova privind reintegrarea regiunii nistrene

Trei evenimente majore care s-au petrecut în ultimii ani marchează perspectiva neplanificată a reintegrării regiunii nistrene în Republica Moldova.

Desigur, contextul foarte clar este războiul de agresiune, pe scară largă, al Rusiei asupra Ucrainei care a determinat izolarea regiunii de Rusia și de posibilitatea alternativă a legăturilor altele decât prin aeroportul Chișinău și la nivelul frontierelor cu România. Echilibrul schimburilor comerciale balansase demult către spațiul european, cu precădere cu România, în timp ce cetățenii din stânga Nistrului și-au restabilit, în marea lor majoritate, cetățenia Republicii Moldova și companiile intrând în câmpul legislativ și înregistrându-se la Chișinău tocmai pentru a beneficia de facilitățile de export date de DCFTA, acordul de liber schimb aprofundat și întărit cu UE. Acum candidatura europeană a Republicii Moldova și perspectiva întreruperii aprovizionării cu gaz care să tranziteze Ucraina, la 1 ianuarie 2025, accelerează acest proces.

Chișinău între afirmarea suveranității și asumarea responsabilității în stânga Nistrului

Totuși există și efecte adverse ale unei asemenea perspective: resimțirea la Tiraspol a unei dorințe de utilizare a unei situații dificile pentru a forța sau constrânge reintegrarea poate determina asemenea efecte adverse, tot astfel cum căutarea unor soluții de către Chișinău pentru a sprijini proprii cetățeni din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova crează deschiderea de bună credință și condițiile unui dialog mai degrabă constructiv.

Și Chișinăul oficial dovedește exact acest lucru: după ce Maia Sandu a fost cea preocupată de educația în limba română dar și în limba găgăuză, cu păstrarea bogăției pe care o aduce minoritatea găgăuză, în fața unei administrații locale pervertite și pro-ruse, care încearcă rusificarea regiunii și spolierea ei în scheme personale, tot așa Guvernul de la Chișinău își demonstrează partea de responsabilitate din suveranitate căutând să ofere soluții alternative pentru ca în stânga Nistrului să se poată desfășura viața și activitatea la parametri normali pentru a nu periclita situația cetățenilor de acolo.

Desigur nu este ușor: dacă întreruperea acordului între Ucraina, Rusia și UE este clară – nici UE și nici Ucraina nedorind prelungirea lui – acest lucru nu înseamnă automat că Ucraina își pierde calitatea de stat de tranzit. Desigur, UE are drept țintă 2027 pentru renunțarea completă la gazul rusesc, înlocuit de LNG și de surse de energie verde, dar Ungaria și Slovacia, state fără ieșire la mare și fără surse alternative viabile, în acest moment, (dar și cu guvernări considerate pro-ruse sau măcar anti-ucrainene și eurosceptice) își doresc continuarea acordului.

Însă companii private diverse ar putea considera o asemenea situație a unor acorduri de tranzit în 2025, dacă decizia la Kiev nu este aceea de a bloca complet tranzitul oricărei molecule de gaz rusesc. Atunci soluțiile alternative sunt dificil de contemplat și pus în operă, de aici preocuparea Chișinăului pe această direcție. Inclusiv pentru că Moldovagaz, proprietarul conductelor, are un acționariat majoritar Gazprom, sub sancțiuni, chiar dacă operatorul sistemului, Transgaz, este o companie europeană. Dar soluții alternative există, dacă le cauți creativ, dar mai ales dacă ai un spațiu de mișcare.

Cele trei opțiuni: negarea, graba și happeningul

Republica Moldova are trei impulsuri, venite la nivel intern dar și de la specialiști internaționali, fiecare cu beneficiile și costurile sale. Însă pentru toate ar trebui elaborate opțiuni și cântărite cu atenție. Astfel, cele trei variante ar putea fi numite negarea sau ignorarea problemei, graba sau forțarea soluției și happeningul, pregătirea pentru situația în care reintegrarea rapidă vine întâmplător și natural, necăutată de cineva și neforțată, dar obligatorie pentru statul suveran Republica Moldova.

Situația e cu atât mai complicată și mai periculoasă cu cât Republica Moldova nu se ocupă doar cu o asemenea criză, ci administrează numeroase procese, și într-un an electoral extrem de important – alegeri prezidențiale în noiembrie și parlamentare în august anul viitor – și cu integrarea europeană în derulare, în perspectiva deschiderii negocierilor, dar și cu provocările Rusiei în războiul informațional și atacurile hibride, inclusiv prin intermediul grupării Shor, peste care ar putea fi amplificată artificial și o criză găgăuză, cu provocările aferente. Nici situația economică post-pandemie și în contextul războiului nu este una simplă, iar reformele în curs aduc și ele componenta lor de incertitudine, efecte secundare, perdanți și nenumărate provocări.

Astfel, strict la abordarea chestiunilor legate de reintegrarea regiunii nistrene, o componentă majoră a analiștilor și politicienilor optează pentru a ignora, chiar a nega problema. Nu e timp pentru ea, sunt alte probleme, nu știm cum să împărțim acum bugetul și costurile pentru a gestiona și o asemenea problemă. Abordarea pare rațională, doar că realitatea poate trăda o altă perspectivă complicată, respectiv faptul că evoluțiile pot veni natural fără a le provoca pe linia reintegrării teritoriale depline, și dacă nu ești pregătit, nu faci scenarii și planuri și nu cauți soluții din timp, dacă evoluțiile merg în această direcție nu poți funcționa prin ignorarea responsbilităților de stat suveran și să dai vina doar pe Rusia și pe autoritățile separatiste care nu știu să se descurce și aduc regiunea în colaps. E responsabilitatea Chișinăului, de la care nu poate abdica. Nu mai vorbim despre efectele migrației și refugiaților dintr-o regiune care moare economic sau intră în implozie socială.

O a doua abordare prezentă, într-o zonă mai curajoasă și voluntaristă, este cea a oportunității: acum e momentul, Ucraina rezistă și ține Rusia departe și e cazul să procedăm imediat la reintegrare, pentru a valorifica oportunitatea. Nu ne-o iartă nimeni, e lipsă de prevedere dacă ignorăm momentul și contextul. Desigur și această abordare își poate avea propriile merite, dar și efecte secundare majore, ca și probleme nesoluționate: ce se întâmplă cu trupele ruse, cu muniția și cu infrastructura militarist-securistă din regiune? Cum o înglobăm? Cum schimbă asta opțiunea la vot și cum influențează această reintegrare ad-hoc, peste noapte, negândită și neplanificată, drumul european al Republicii Moldova?

Deci și graba strică treaba, în chestiuni atât de complexe și marcate de efecte multiple cu reverberații regionale și securitate majore. Prima opțiune și o formulă pas cu pas care deja se întâmplă la Chișinău este cea mai judicioasă. Cea calculată și optimă, dar fără situația de criză aferentă, care să provoace rupturi. Iată însă că, în condițiile stopării aprovizionării cu gaze ieftine/fără plată din partea Rusiei, e posibil mâine colapsul, iar Chișinăul să fie obligat să gestioneze problema regiunii nistrene cu totul, peste noapte. Mai mult, e posibil ca Rusia însăși să considere că o asemenea situație e utilă pentru a încurca și mai mult Chișinău în drumul său european și a-l aglomera cu încă o sarcină bugetară care să-l copleșească. Ar ajuta la ușurarea propriului buget și la trimiterea resurselor către război.

Situația căderii Transnistriei în responsabilitatea totală a Chișinăului

Desigur, perspectiva căderii bruște a regiunii actualmente separatiste, eventual autonome, în responsabilitatea Republicii Moldova, în brațele și responsabilitatea directă și urgentă a Chișinăului, ridică multiple semne de întrebare. Desigur, contează situația locală, demografia, orientarea politică și opțiunile din regiune – parțial cunoscute și explicit pro-ruse. Dar abordarea pragmatică presupune și o formulă de cooperare cu Chișinăul. Iar pentru Chișinău, prevederea unei asemenea perspective și pregătirea pentru a-i face față, dacă se va întâmpla.

Tiraspolul oficial nerecunoscut are câteva opțiuni: mai întâi, să rezolve singur criza, ceea ce nu poate pentru că nu este o autoritate recunoscută, nu are garanții financiare, are un pasiv extrem de nepotrivit și necredibil; să fugă la Moscova după bani care să compenseze prețul global de piață la gaz, dar de ce ar fi de acord Rusia să o facă? Să producă acțiuni și reacții de provocare la adresa Chișinăului, dar acest lucru poate aduce o stare de tensiune și oricum soluția acolo trebuie găsită, iar poziționarea pe o postură de forță a Tiraspolului în perspectiva unei negocieri obligatorii cu Chișinăul sau încercări de șantaj și de constrângere nu ajută. În final, să coopereze deschis și loial, deci să ceară Chișinăului ajutorul și să găsească o soluție.

Aici e momentul în care, în subsidiar, părțile trebuie să realizeze ce pot și ce nu pot face administrativ pentru cetățeni și companiile din regiune. Aici se va desena argumentația și legitimitatea pentru formula eventuală de împărțire a atribuțiilor între puterea centrală de la Chișinău și cea eventual regională. Dar și aici, e de decis dacă reintegrarea se face brusc și total, sub controlul Chișinăului, dacă va rămâne o administrație locală/regională la nivelul unei autonomii sau dacă formula de tranziție va fi, de fapt, una mixtă. E nevoie de un Guvernator și administrație regională? Poate gestiona criza? Cum se raportează lucrurile la formula unei autonomii și în ce condiții e necesară o administrație regională interimară cu coloratura locală, în continuitate?

Procesul de integrare europeană favorizează reintegrarea teritorială. În fapt, ambele părți vor trebui să adopte aceleași reguli, instituții, să dezvolte capacitate administrativă. Dar lucrurile nu sunt deloc simple. Dacă Chișinăul are dificultăți de negociere, de capacitate administrativă și construcție instituțională, la Tiraspol și în raioanele de răsărit lucrurile sunt mult mai precare, și vor reclama un timp de evaluare, un altul de reașezare – inclusiv cu procese tip DDR-SSR, de unificare a reglementărilor și multe altele - anterior proceselor europene. Începând cu retragerea trupelor și capabilităților ruse din regiune,. Deci reintegrarea se anunță a fi un proces la fel de dificil ca și integrarea europeană, dar favorizat și susținut de acesta din urmă.

Cred că nivelul de ambiție și dorința Tiraspolului privind o poziție mai puternică vor fi cele care vor fi definitorii. Admițând varianta constructivă, tot va trebui lăsat Tiraspolul să-și cunoască și mai ales să-și recunoască limitele înainte de a interveni decisiv. Altfel va fi dificil de a proba patronilor lor de la Moscova că nu se poate altfel, nici intermediarilor locali care vor trebui să facă pași majori în spate, tot astfel cum populația nu poate fi convinsă, din păcate, decât în modul cel mai direct și mai dureros. Va trebui ca acest decont să se desfășoare cu prețul unor suferințe ale cetățenilor locali care să realizeze cu toții nevoia de Chișinău și de parteneri și legături externe pe care doar un stat suveran recunoscut le are.

De aceea trebuie pregătite planuri și resurse pentru introducerea unui venit minim social în stânga Nistrului (cu egalizarea în consecință a celor mici în dreapta) și eventual alte costuri sociale pe care, desigur, Republica Moldova nici nu e pregătită să le cheltuiască, nici nu a planificat și nici nu le are. Dar e posibil să fie nevoită să facă pasul decisiv, în an electoral, contând pe comunicarea pozitivă și ca reintegrarea să creeze dividende care să depășească imagologic costurile împărțirii unui buget deja precar cu toți cetățenii Republicii Moldova. Și cu cei din stânga Nistrului.