Noi avem mai mare nevoie de britanici, sau ei de noi? – this is the question. Despre Brexit, fără prejudecăţi (Geopolitică aplicată, ep. 08)

În Birstall (în Nordul Angliei), un bărbat de 52 de ani a omorât-o, cu focuri de pistol şi cu lovituri de cuţit (!), pe deputata laburistă Jo Cox, o tânără politiciană de 41 de ani şi mamă a doi copii. Curentul Bremain ‒ pentru rămânerea Marii Britanii în UE ‒ pare a fi recuperat un uşor avans. Va rămâne Jo Cox în istoria noastră comună drept femeia care a salvat UE din una dintre crizele sale reale?

Un salut, în primul rând tuturor cititorilor acestor rânduri – la aproape trei luni de zile după ultimul articol postat pe blog. S-a întâmplat că în aceste luni de „absenţă” a trebuit să termin o carte („Nu putem evada din Istoria noastră“, se cheamă ea) care între timp a apărut[1] şi la a cărei lansare, recentă, la Târgul Bookfest (pe 4 iunie a.c.), unii aţi fost alături de mine ‒ motiv pentru a mulţumi şi aici. Mi-ar face o mare plăcere, pentru ceilalţi, să vă povestesc pe larg bucuria lansării cărţii şi a autografelor (ce bucurie poate fi mai mare pentru un autor dacă nu aceea de a da autografe?) şi mai ales bucuria revederii cu cei doi companioni care au acceptat să vorbească despre carte (ambii bloggeri Adevărul): Constantin Corneanu, istoric, fost coleg de facultate (şi chiar coleg de cameră de cămin, în acei ani de studenţie!) şi Ion M. Ioniţă, ziarist, analist, redactor-şef al revistei Historia.

Dar iată că actualitatea ne-a ajuns din urmă. În ultimii aproape 20 de ani, eu personal niciodată nu mi-am pus problema dacă un stat membru al UE poate “evada” din Uniune ‒ cu atât mai mult cu cât noi, românii, ne-am dorit această aderare fără rezerve şi, mai apoi, pentru că nu-mi imaginam că un stat ar putea să dorească aşa ceva (e drept că nici nu cunoşteam întregul dosar istoric al problemei; cum voi arăta mai jos, au mai fost încercări de “evadare” din ceea ce era UE acum vreo 40 de ani!). În aceste ultime săptămâni, ca şi unii dintre dvs., am urmărit cu atenţie dezbaterea din Marea Britanie pe marginea referendumului pe care îl vor avea în aceste zile: dacă să rămână sau nu în Uniunea Europeană. Vă propun să analizăm acest lucru în spiritul realismului politic, spre care totdeauna v-am îndemnat pe dvs., ca cititori, şi pe toţi studentele & studenţii cu care am avut de-a face la catedră.

1. Care e problema (va fi Jo Cox femeia care va schimba istoria UE?)

O să încep cu o amintire, ca să vedem cât de ironică este, în genere, Istoria. În septembrie 2007, ca ministru de Externe, cu prilejul Zilelor diplomaţiei române[2], am invitat la Bucureşti trei omologi europeni, dintre miniştrii cu care – detaliile o să le povestesc altădată – dezvoltasem în acele vremuri o relaţie mai specială: francezul Bernard Kouchner[3], britanicul David Miliband[4] şi sîrbul Vuk Jeremić[5]. Altădată, repet, detaliile. Deocamdată voi spune că nu era un secret pentru nimeni că invitarea vecinului Jeremić era menită să-i dea acestuia posibilitatea de a discuta, într-o atmosferă relaxată şi cu discreţia necesară, cu cei doi miniştri din Franţa şi Marea Britanie – din motiv că tocmai atunci se pregătea (şi noi toţi în UE, dar nu numai, aveam semnalele) declararea independenţei provinciei Kosovo (care avea să se producă la începutul anului 2008). Fiecare dintre oaspeţii mei a avut un discurs în faţa diplomaţilor români, după care ne-am retras într-un cadru informal. Ajutat de unii admirabili oameni din MAE (da, aceştia există ‒ şi desfid pe oricine vorbeşte acest minister de rău la grămadă), mi-am făcut cât a trebuit rolul de gazdă, după care i-am ajutat pe oaspeţi să se simtă cât mai în largul lor. Şi îmi aduc aminte un crâmpei de discuţie (pe care îl redau doar atât cât niciunul dintre participanţii la ea să nu se simtă stânjenit): la un moment dat, britanicul Miliband îi explica sîrbului Jeremić cât de mult va avea de câştigat Serbia după ce va intra în Uniunea Europeană ‒ avertizându-l totuşi, în acelaşi timp, că acest proces ar putea fi unul de durată. Astăzi pot să spun ceea ce mi-a fost clar încă de atunci: David Miliband (pro-european convins) era foarte sincer în acea asigurare. Nici el nu vindea gogoşi, şi nici Jeremić nu era genul de om care să caute amăgiri.

Nu voi detalia pledoaria pro-UE a lui David Miliband de atunci ‒ dar mi-o readuc aminte acum, urmărind dezbaterea din Marea Britanie privind ieşirea, sau nu, din Uniunea Europeană. Nu fac un secret din faptul că eu cred că locul Marii Britanii este în interiorul UE – din acest punct de vedere sunt 100% subiectiv, chiar dacă argumentele mele se doresc 100% obiective: tot ce se află la baza analizei mele sunt istoria, moravurile, interesele (în primul rând economice) şi tendinţele acestei interesante insule pe care natura (sau Dumnezeu, în funcţie de sensibilităţi) ne-a dat-o atât de aproape de noi şi, totuşi, atât de departe[6].

Poziţia mea de moment nu-mi permite să judec, aşa cum aş fi tentat, declaraţiile sau acţiunile unor oameni politici sau publici de acolo. De exemplu, îi stimez prea mult pe britanici pentru a spune efectiv ceea ce cred despre liderul Nigel Farange (preşedintele UKIP, UK Independence Party), despre aprecierile sale despre români (sau bulgari, polonezi şi alţi europeni etc.), despre care e clar că vorbeşte fără să-i cunoască. Cert este că ceea ce se întâmplă în Marea Britanie este un fenomen mai larg: o fantomă umblă acum iar prin Europa (şi chiar prin lume – vezi campania prezidenţială din S.U.A.) ‒ stafia populismului. Toţi cei preocupaţi de actualitatea internaţională ar face bine să fie atenţi la acest nou “cântec al sirenelor”, atât de atrăgător şi totodată atât de perfid. În schimb, spre deosebire de vremea comunismului lui Marx, toate puterile bătrânei Europe nu s-au unit împotriva acestei stafii a populismului. Este ceea ce se vede clar în Marea Britanie. Ţara care a dat Magna Charta (şi tot ce a însemnat ea) în anul de graţie 1215[7], ţara care a promovat liberalismul politic şi care a fost gardiana peste mări şi ţări a liber-schimbului economic, ţara care de două sute de ani se opune, cu arme sau cu idei, tuturor autocraţilor sau dictatorilor care-i ameninţau interesele – de la Napoleon Bonaparte la Hitler, Stalin etc.  ‒, iată deci cum această ţară poate să cadă pradă propriului ei populism politic, unul care uneori poate să (ne) apară de-a dreptul bizar, dar pe care trebuie să-l analizăm la rece, pentru că este un fenomen mai larg, care nu-i priveşte numai pe britanici.

În ianuarie 2013, pe fondul unor mai vechi suspiciuni britanice privind Uniunea Europeană (o să revin la ele mai jos), premierul conservator David Cameron a promis că, în eventualitatea în care partidul său urma să câştige alegerile legislative din 2015 (ceea ce s-a întâmplat), o să organizeze un referendum privind rămânerea în UE. Miza promisiunii era una în primul rând de politică naţională – Cameron dorea să pacifice propriul său partid (în care curentul Brexit era în creştere) şi totodată să mai smulgă unele concesii din partea Bruxelles-ului; el nu a părut să fie atunci pe deplin conştient de Cutia Pandorei pe care urma să o deschidă şi de riscul pe care şi-l asuma. În cursul acestui început de an 2016, pe măsură ce data votului se apropia, curentul pro-Brexit a apărut a fi neaşteptat de activ ‒ mai ales după ce popularul şi carismaticul fost-primar al Londrei, conservatorul Boris Johnson, s-a alăturat campaniei pentru ieşirea din UE. Desigur, B.J. nu o făcea 100% din idealism, ci şi din calcul politic ‒ în cazul unui Brexit, David Cameron cu siguranţă ar demisiona, iar şansele lui B. Johnson de a-l succede erau în creştere. Până la începutul lunii iunie a.c., majoritatea sondajelor dădeau un avans pentru tabăra pro-Brexit ‒ e drept, în condiţiile unui procent mare (în jur de 40%) de nehotărâţi încă.

Şi iată că joi, 16 iunie a.c., o crimă stupidă pare a fi inversat tendinţa. În localitatea Birstall, din comitatul Yorkshire (în Nordul Angliei), un bărbat de 52 de ani a omorât-o, cu focuri de pistol şi cu lovituri de cuţit (!) pe deputata laburistă Jo Cox, o tânără politiciană de 41 de ani şi mamă a doi copii[8]. Un val firesc de remuşcare a traversat instantaneu politica şi presa britanică: oare, nu cumva această campanie a mers prea departe, argumentele (sau lipsa lor) nu cumva au fost prea deplasate, dacă s-a ajuns la crimă? În ultima săptămână (după crimă, campania a fost sistată), curentul Bremain ‒ pentru rămânerea Marii Britanii în UE ‒ pare a fi recuperat un uşor avans. Va rămâne Jo Cox în istoria noastră comună drept femeia care a salvat UE din una dintre crizele sale reale?

2. Context local şi demografic. Votul va trece, problemele pot rămâne

În ultimele luni ale acestei campanii, tabăra Brexit a folosit cele mai discutabile motive imaginabile (de la presupusa dimensiune a bananelor importate[9] până la vechea temă, distorsionată, a obligativităţii monedei comune ‒ pe care britanicii nu o vor, se ştie); şi toate aceste motive au creat conţinut pentru presa de consum a ţării ‒ adică cea mai mare parte a tabloidelor britanice, care, din convingere sau din oportunism, s-au implicat în dezbaterea pe marginea ieşirii sau rămânerii din/în UE. Rămâne, aşadar un fapt această falie multietajată şi uneori neaşteptată produsă la nivelul Britaniei:

          i) În primul rând, dihotomia cea mai vizibilă: cea între presa tabloid (care, preponderent, a susţinut Brexitul) versus presa serioasă, care a militat preponderent pentru rămânerea ţării în UE. Desigur, nu trebuie generalizat nimic (presa britanică este una de mare şi veche tradiţie, de o mare calitate, foarte diversificată, iar în majoritatea publicaţiilor s-au regăsit, cum era şi normal, atât voci pro-In cât şi opinii pro-Out). Totuşi, unele publicaţii s-au poziţionat cu claritate[10]. Câteva exemple: Marea Britanie nu este numai ţara în care se publică excelentul săptămânal The Economist[11], care s-a situat de la bun început anti-Brexit, nu este numai ţara unui cotidian precum The Guardian, cu colaboratori de elită, independent şi cu argumente raţionale (şi cu un tiraj zilnic de cca. 160 000 de exemplare), ci şi ţara în care apare tabloidul prin excelenţă The Sun, una dintre cele mai citite ziare din lume (are un tiraj zilnic de cca 1 800 000 de exemplare!) şi care, într-un număr din noiembrie 1990, cerea tuturor cititorilor săi să se întâlnească la miezul zilei în piaţa din faţa Parlamentului din Londra, să se întoarcă  toţi cu faţa spre Bruxelles şi să strige într-un glas “Up yours, Delors” (socialistul francez Jacques Delors a fost, între 1985 şi 1995, preşedintele Comisiei Europene) şi să arate “idiotului de francez unde-şi poate băga moneda lui comună”[12]! Să recunoaştem, acest gen de presă nu prea rimează cu calmul legendar cu care noi îi credităm pe britanici! Inutil să vă reamintesc ce titra acelaşi cotidian acum un deceniu, pe când anunţa un mare cataclism odată cu venirea polonezilor în U.K. sau acum doi ani, pe când îi prezenta pe românii şi bulgarii ce urmau să vină în Marea Britanie ca pe o hoardă de barbari ce urmau să nenorocească ţara...

          ii) A doua sciziune vizibilă este la nivelul geografiei politice a Marii Britanii[13]. Londra şi regiunea Oxford sunt singurele pete pro-UE din Sudul şi centrul Marii Britanii (care, majoritar, par în sondaje a fi pentru Brexit), în timp ce Ţara Galilor (spre Vest) şi Scoţia (spre Nord) sunt anti-Brexit şi pro-UE. De fapt, este aproape cert că, în cazul în care Marea Britanie va vota pentru ieşirea din Uniunea Europeană, liderii separatişti din Scoţia vor găsi un nou motiv pentru a încerca (din nou) un referendum pentru declararea independenţei. În linii mari, se poate spune că oraşele mari, cosmopolite şi cu un nivel de educaţie peste medie la nivelul populaţiei sunt mai curând pro-UE, în timp ce Britania profundă, localităţile mici ca şi zonele dezindustrializate sunt mai vulnerabile la adresa imigraţiei şi, deci, mai supărate pe Bruxelles.

          iii) În fine, o altă falie – potrivit sondajelor – pare a fi la nivelul generaţiilor. Britanicii de vârsta a 3-a par a fi cei mai eurosceptici, în timp ce tinerii, care au crescut în epoca UE a ţării, sunt majoritar anti-Brexit. Din acest motiv, unii analişti sugerează că acest referendum ar putea fi ultima şansă de câştig pentru partizanii Brexitului (şi de aici încrâncenarea lor) – pentru că viitorul demografic al ţării ar fi unul din ce în ce mai pro-european. Desigur, din punct de vedere istoric am unele rezerve faţă de această anticipare (din simplul motiv că vederile politice ale unui om se pot schimba în cursul vieţii ‒ cu vârsta, devenim mai conservatori şi ataşaţi tradiţiei), dar cert este că, deocamdată, Britania tânără este mai filo-europeană decât Britania de la vârsta senectuţii.

3. Puţină Istorie nu strică nimănui. Tonul l-a dat doamna Thatcher?

Povestea care se joacă în aceste zile nu a apărut, totuşi, peste noapte. Vă propun, deci, să recapitulăm puţin antecedentele “dosarului european” al Marii Britanii.

Inutil să dezvolt aici ce (şi cât de mult) a însemnat această ţară pentru istoria continentului nostru: de la oamenii săi politici până la comercianţii săi, de la savanţii săi şi până la corsarii săi, de la soldaţii şi amiralii săi până la The Beatles etc., britonii au fost mereu parte din sarea şi piperul european. Dar, mai înainte de orice, am face bine să reţinem că britanicii sunt, prin natura lor, foarte pragmatici (unii ar putea spune de-a dreptul egoişti) când e vorba despre interesele lor de stat. Relativa lor excentricitate geografică în raport cu Europa continentală i-a ajutat, cel mai adesea, să fie un spectator implicat: ei sunt un stat european, atunci când vor (şi când au apărat, în două războaie mondiale şi în Războiul Rece, echilibrul de putere din Europa şi independenţa Belgiei[14]!), dar totodată sunt pe departe ţara cea mai apropiată de S.U.A., cu care au o complicitate (în sens pozitiv) cu tradiţie şi care nu va dispărea prea curând (din fericire, cred eu). Există, în paharul pragmatismului lor, şi o jumătate goală. Din păcate, în legătură cu zona noastră Est-europeană britanicii nu au fost, în istoria modernă (după Războiul Crimeei, de la mijlocul secolului al XIX-lea), foarte entuziaşti. România nu a fost vreodată, în istoria secolului al XX-lea, pe lista lor de priorităţi; singurele ţări din zona noastră extinsă care i-au interesat au fost Polonia (din motivul învecinării acesteia cu Germania) şi Grecia (pentru că, geopolitic vorbind, cine “controlează” Grecia controlează şi Mediterana orientală).

Istoria relaţiei dintre Marea Britanie şi UE s-a înscris oarecum în aceeaşi logică de come and go. Dorind să profite atât de relaţiile cu S.U.A. cât şi cu Europa Unită care se crea pe baze economice, guvernele britanice au dorit să adere la Comunitatea Economică Europeană (numele de atunci al UE) încă de la finele anilor ʼ50 – numai că, în acele condiţii, preşedintele francez Charles de Gaulle s-a opus constant (neconsiderându-i suficient de “europeni” şi, desigur, din interese privind supremaţia Franţei). Abia la finalul anilor ʼ60 preşedintele francez Georges Pompidou a schimbat politica faţă de Londra, astfel încât Marea Britanie a intrat în CEE în ianuarie 1973 (odată du Danemarca şi Irlanda), sub conducerea prim-ministrului conservator Edward Heath. Atunci, conservatorii/dreapta erau mai pro-europeni, în timp ce laburiştii/stânga erau mai euro-sceptici (invers decât astăzi). Dar nici nu au apucat bine să intre că au şi organizat un prim referendum dacă să rămână sau nu în Europa Unită! În iunie 1975 britanicii s-au pronunţat pro-CEE, cu o majoritate de 66,9%. Aşadar, există un precedent.

La mijlocul anilor ʼ80, climatul politic s-a acrit iarăşi. Conduşi de “doamna de fier” Margaret Thatcher (Partidul Conservator), britonii au ajuns la concluzia că ei dau mai mulţi bani Europei unite decât primesc ‒ iar brava prim-ministră a rostit câteva cuvinte pe care unii din tabăra pro-Brexit le mai folosesc şi azi: I want my money back! Conflictul dintre dna Thatcher şi preşedintele Comisiei Europene amintit mai sus, francezul J. Delors a fost unul deschis, astfel încât Marea Britanie a început să pună condiţii: Londra s-a declarat împotriva unei Europe ca “super-stat federal”, n-a fost deloc încântată de principiul liberei circulaţii a persoanelor, iar mai apoi, la începutul anilor ʼ90, a semnat tratatul de la Maastricht dar nu a aderat la moneda comună europeană. După cum se ştie, Marea Britanie nu este nici în spaţiul Schengen (mai bine spus, nu vrea să intre). Ghidaţi de interesele lor, de care nu se dezic (de ce ar face-o, în definitiv?), britanicii au fost mereu nişte membri atipici ai UE – ceea ce le-a atras simpatia unora, dar şi antipatii la Bruxelles (şi nu numai). După criza Greciei de după 2010 şi faţă în faţă cu o Uniune Europeană în care Angela Merkel a părut a dicta regulile, Marea Britanie a ajuns iarăşi, graţie promisiunii premierului Cameron de care vorbeam, din nou la vot – în aceste zile.

 4. Câteva concluzii (no need to run and hide)

Este inutil, cred, să discutăm, dacă Britania are sau nu dreptate când vrea (prin unii dintre cetăţenii săi) să plece din UE. Nimeni dintre noi nu poate decide în locul britanicilor. Din punctul meu de vedere, Brexitul ar fi o greşeală: UE nu este nici pe departe perfectă, dar eu o văd ca pe un proces în construcţie care, pentru a deveni mai bună şi mai eficientă, are nevoie de britanici în interior, şi nu în afară. Pe de altă parte, fără UE şi Britania ar fi mai slabă. Din păcate, tabăra pro-Brexit n-a prezentat deloc echilibrat avantajele şi dezavantajele ieşirii din UE ‒ or, toate analizele raţionale pe care le-am consultat arată că britanicii mai mult ar pierde decât ar câştiga, în primul rând economic. Nu e niciodată suficient în a spune că Marea Britanie mai mult a câştigat decât a pierdut de pe urma muncitorilor est-europeni (inclusiv români) care au mers acolo!

Ce ar spune Margaret Thatcher azi? Întrebarea e, desigur, retorică; nimeni nu ştie răspunsul acestei întrebări contrafactuale – dar, din motive istorice, eu cred că atât doamna Thatcher cât şi Winston Churchill, azi, ar vota pentru rămânerea în UE. Fără Britania, UE va fi mai slabă şi chiar ar ajunge în situaţia de a fi dominată univoc (politic şi economic) de Germania. Într-un excelent interviu dat săptămânalului londonez New Statesman, fostul vice-prim-ministru britanic (conservator, dar pro-UE) Michael Heseltine spunea recent: Brexit “ar lăsa Europa expusă unei dominări a Germaniei pe care Germania nu o vrea şi pe care nimeni altcineva nu o vrea. Noi suntem singura putere de echilibru credibilă în măsură să stăm alături de Franţa în ideea acestui concept de balanţă a puterilor”[15]. E ceva adevăr în aceste idei.

Pe de altă parte, este clar că prezenţa Marii Britanii în interiorul UE va fi mereu o piedică pentru transformarea Uniunii într-un stat federal – în condiţiile în care mulţi analişti spun că acesta ar trebui să fie noul ţel al Bruxelles-ului, tocmai pentru a reforma Uniunea din rădăcină. Altfel spus, o UE fără Marea Britanie poate s-ar reforma mai uşor. Dar întrebarea rămâne: ar mai apuca să facă aceasta? Pentru că o ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană n-ar fi finalul unui drum – ci, mă tem, începutul altuia. Brexit ar crea un precedent care nu ştim unde ar putea duce. Forţele euro-sceptice, care există în multe membre ale UE, ar fi încurajate. Criza UE nu s-ar termina, ci s-ar accentua.

La ora la care scriu, moartea bravei Jo Cox i-a unit din nou pe britanici, în indignarea faţă de o crimă stupidă. În câteva zile vom vedea cât şi cum a contat această dramă. Desigur, eu sper ca britanicii să ne rămână alături. Noi, restul, nu suntem perfecţi – dar nici ei nu sunt. Doar că împreună putem să devenim mai buni şi mai eficienţi, ca uniune. Insula lor nu mai e atât de “departe” precum era acum 1000, 500 sau măcar 50 de ani. Oricât ar vrea să fugă, realitatea îi va ajunge din urmă. Modernitatea, de la telegraf la Internet, cea la care britanicii au avut o contribuţie majoră, a modificat paradigmele în care percepem geografia – aceasta este o lecţie pe care studenţii din toată lumea o învaţă în prima săptămână de şcoală (asta dacă nu o ştiau deja). Ca să avem o viaţă mai bună nu trebuie să ne retragem în insulele noastre, materiale sau simbolice. No need to run and hide, cum ar fi spus simpaticul şi regretatul cântăreţ pop britanic Black ‒ care a murit prematur relativ recent, fără să ştie, probabil, că hitul lui a fost acum 30 de ani un mega-succes inclusiv într-o ţară pe atunci amărâtă şi izolată, precum era România din ultimii ani ai lui Ceauşescu.

Chiar şi atunci, cu pene de curent şi fără presă străină, noi ştiam despre Britania mai multe decât ştia ea despre (r)Estul Europei. Acum, Britania ar face bine nu numai să rămână In, dar şi să înceapă să-şi cunoască mai bine familia lărgită.

[1] Pentru cei curioşi să o răsfoiască, titlul complet este Nu putem evada din Istoria noastră. Cea mai frumoasă poveste, vol. 2, Curtea Veche Publishing, 2016. Volumul strânge scenariile din cel de-al doilea sezon (şi ultimul, până acum) al serialului meu de la TVR 5 minute de Istorie.

[2] Acesta este întâlnirea anuală, în fiecare toamnă, a diplomaţilor români – prilej cu care au loc, în organizarea MAE, conferinţe, dezbateri tematice, grupuri de lucru etc.

[3] Medic, fondator al organizaţiei Médicins sans frontières, om de stânga, dar ministru de Externe în primul guvern din timpul preşedinţiei de dreapta a lui Nicolas Sarkozy.

[4] Ministru de Externe în guvernul laburist al premierului Gordon Brown.

[5] Ministru de Externe în guvernul pro-european al lui Boris Tadić, ulterior, în 2012-ʼ13 preşedinte al unei sesiuni al Adunării Generale a ONU; în prezent, candidat pentru postul de secretar general al ONU.

[6] La ora la care scriu, numărul din iunie 2016 al revistei franceze Historia are drept temă De ce Anglia ne-a provocat mereu ‒ “Éternelle Angleterre. Pourquoi elle nous a toujours défiés”.

[7] Anul trecut, în 2015, s-au aniversat 800 de ani de la acest document crucial al Europei politice!

[8] Florentin Collomp, “Une députée britannique en campagne tuée dans la rue”, în Le Figaro, 17 iunie a.c., 7.

[9] Am apreciat în context prestaţia admirabilă a jurnalistei Sophie Pedder, de la The Economist, invitată în emisiunea “C dans lʼair” a postului France 5 (ora 18h-19h), în ziua de 17 iunie a.c.

[10] Pentru o revistă a presei britanice din ultima vreme, vezi dosarul “Bye bye Britain?” din săptămânalul francez Courrier international, nr. 1337, din 16 iunie a.c., p. 16-35. De aici am luat şi tirajele unora dintre publicaţiile amintite.

[11] Numărul din 18 iunie a.c. al acestei reviste titrează, pe copertă, Divided we fall, iar ideea de ansamblu este că “un vot pentru părăsirea Uniunii Europene va slăbi deopotrivă Britania şi Europa” – o idee care mi se pare total adevărată şi de bun-simţ politic.

[12] Revista Historia, nr. 834, iunie 2016, p. 9, redă acea prima pagină “de colecţie” a tabloidului The Sun.

[13] Vezi Julie Connan, “Pro et anti-Brexit peaufinent leurs derniers arguments”, Le Figaro, 21 iunie a.c., p. 6-7.

[14] Istoria şi geopolitica ne arată că Marea Britanie va intra mereu în conflict cu o mare putere europeană (oricine ar fi ea) care ar vrea să controleze în totalitate malul de Sud al Canalului Mânecii.

[15] George Eaton, “They have swallowed their own propaganda”, interviu cu Michael Heseltine, New Statesman, 29 mai 2016, p. 26.