Moscova nu crede în lacrimi. Washingtonul se emoţionează, dar îi trece
0
Zice lumea că pe timpul negocierilor pentru retragerea celor peste 300.000 militari sovietici (la acea vreme) din Germania de Est şi crearea condiţiilor pentru reunificarea Germaniei, Alianţa Nord-Atlantică şi-ar fi luat verbal angajamentul, prin vocea SUA (poate doar în şoaptă, poate nici măcar atât), că nu va exista o integrare a fostelor state comuniste din est şi, mai ales, o extindere către est a organizaţiei.
Nefiind puse pe hârtie, vorbele au zburat în vânt...
...dar şi astăzi, Gorbaciov, liderul sovietic al acelei perioade, este văzut de către ruşi ca responsabil pentru două păcate capitale:
- a încercat să instaureze prohibiţia în anii 1985 – 1987, ceea ce a dus la apariţia vestitului samogon, un alcool distilat casnic, rudă cu ţuica de pufoaică (pentru detalii, citiţi Vasile Ernu – Născut în URSS);
- a permis Vestului (SUA, NATO etc.) să desconsidere necesităţile de securitate ale Rusiei.
Sigur, primul păcat pare a fi cel capital, dar şi al doilea are o anumită greutate.
Ca să înţelegeţi de câtă desconsiderare se ”bucură” fostul lider sovietic în ochii actualului cetăţean rus, trebuie să vă spun că simbolul perestroikăi, omul cu fruntea însemnată, nu-şi găseşte loc în seriile de păpuşi ”matrioşka”.
De la Cernenko, seria sare direct la Elţân, omiţându-l pe fostul coleg de dormitor al Raisei.
Constatarea e mai mult la seriile de păpuşi de lemn pentru consum intern, nu are valabilitate 100% la produsele pentru turiştii străini, pentru că turistul occidental care mai riscă să calce prin talciocul de la Izmailovskoe, lângă fostul sat olimpic al Olimpiadei din 1980, ştie doar că Gorbaciov a deschis Rusia către lume, iar Putin a închis-o. Aşa că vrea seria completă. Simplu.
Dar să revenim.
Mai zice lumea că, după ce a ”înghiţit” umilinţa de a nu putea să-şi protejeze prietenul iugoslav, pe timpul războiului din Kosovo din anul 1999, plus două valuri de extindere a NATO către est, prin 2007, la o faimoasă conferinţă de la Munchen, Rusia, prin preşedintele Putin, până atunci cunoscut şi drept ”Vladimir cel blând”, a transmis un fel de ”stop joc! Să amestecăm din nou cărţile!”.
Au fost ceva valuri prin lumea politică şi a analiştilor, dar nu atât de înalte încât să prevină punerea pe agenda Summit-ului NATO de la Bucureşti a unei noi extinderi în aceeaşi direcţie, de data aceasta, printre altele (Albania, Croaţia, Macedonia) cu Ucraina şi Georgia.
Din nefericire pentru cele două ţări, de fapt pentru conducerile lor pro-occidentale, NATO a spus pas.
Sigur, a mai fost şi Macedonia, ţinută în stand-by din cauza Greciei, dar situaţia s-a rezolvat ulterior. Ce şi cine le-a ţinut în loc, însă, pe celelalte două e uşor de intuit. Secretul e format din două cuvinte: Franţa, Germania.
Cele două delegaţii aspirante şi-au luat jucăriile şi au plecat supărate şi cu gând de revanşă. Mai ales una.
Nu au trecut decât câteva luni şi preşedintele georgian de atunci, Mihail Saakaşvili, în prezent în tratament post greva foamei, într-un spital militar din Tbilisi, a decis că poate să-şi încerce norocul şi să forţeze recucerirea celor două republici autonome rebele, Abhazia şi Osetia de Sud.
Teritoriu georgian, fără doar şi poate, conform uzanţelor internaţionale, dar, ghinion, şi gazdă a unor contingente ruse de menţinere a păcii.
Unde nu merge dragoste cu sila din partea Georgia, funcţionează căsătoria cu forţa din partea Rusiei.
Conflictul s-a terminat prost pentru mai toată lumea, inclusiv pentru Moscova, percepută deja unanim ca agresor. Pe partea noastră de lume.
Cum s-a văzut din cealaltă parte e altă poveste.
Peste câţiva ani, în iarna anului 2014, s-a finalizat un lung şir de proteste, acum denumit ”Revoluţia Demnităţii”, cu preluarea puterii de către cei care doreau o Ucraină în UE şi NATO.
Idealuri nobile, desigur, dar pe care revoluţionarii şi naţionaliştii ucraineni le-au însoţit cu acţiuni legislative împotriva limbilor minorităţilor, cu o lustraţie care se adresa către milioane de oameni care lucraseră cu regimul Ianukovici.
Şi cu nişte dărâmări de statui.
Şi cu nişte dispariţii ale unor foşti oficiali care, pe model dinspre est, s-au sinucis de la distanţă apropiată.
Până la revolta anti-revoluţie nu a fost nevoie decât de câteva zile, iar până la intervenţia ”omuleţilor verzi” în Crimeea, doar o săptămână.
Asigurările date la summit-ul NATO de la Bucureşti, explicite de această dată prin faptul că Ucraina fusese amânată de la extindere, păreau să nu mai fie de ajuns pentru Putin, în noua conjunctură.
Mai ales în condiţiile în care o serie de diplomaţi şi politicieni occidentali participaseră cu entuziasm la impunerea şi legitimarea noilor autorităţi.
Înainte de 2007, Vestul părea să uite că ascensiunea lui Putin s-a bazat pe modul dur în care a gestionat conflictul din Cecenia. Văzut atunci doar ca o problemă internă a Rusiei.
Înainte de 2014, Vestul a crezut că o operaţie ofensivă externă gen Osetia de Sud, Georgia nu poate fi posibilă pe teritoriul Ucrainei.
Înainte de 2021, Vestul a presupus că exerciţiile militare de amploare, concentrările de forţe din apropierea graniţei estice a Ucrainei sunt menite doar pentru a transmite semnale şi a forţa dialoguri diplomatice.
Prin publicarea articolului ”Despre unitatea istorică a ruşilor şi ucrainenilor“, Vladimir Putin, autorul dacă nu al întregului text, cel puţin al orientării ideologice a acestuia, prezintă în principiu două teze care trec dincolo de detaliile istorice ce pot fi mai mult sau mai puţin discutabile:
-ucrainenii şi ruşii sunt aceeaşi naţiune;
-ce se întâmplă în Ucraina are aceeaşi conotaţie la Moscova ca şi cum ar avea loc oriunde în interiorul Federaţiei Ruse (nu ”ruse”, cum scrie cu insistenţă un coleg de platformă).
La cele două teze se poate ataşa şi un codicil implicit: dacă Ucraina nu va fi a Rusiei (se poate citi şi ”prietenoasă cu”), nu va fi nici a Vestului.
Altfel spus, dacă sunt probleme, ele trebuie rezolvate în ”familie”, orice altă abordare se lasă cu bătaie.
Într-o întâlnire cu preşedintele George W. Bush, unde altundeva dacă nu tot la Bucureşti, în 2008, Putin i-a declarat acestuia că Ucraina nu este o ţară. Mai direct de atât nu se poate.
Articolul a apărut în mijloc de vară, între prima concentrare de forţe, din martie - aprilie 2021, şi a doua, din octombrie – noiembrie 2021, cea care a şi dus la video-chat-ul de securitate dintre preşedinţii SUA şi F. Ruse.
Foto: AFP
Desigur, nu o bruscă aplecare spre lumea arhivelor şi bibliotecilor l-a făcut pe preşedintele rus să abordeze un subiect care oricum face parte din fişa postului.
Liderul rus a vrut să fie clară, în negru şi alb, ca să nu fie discuţii, viziunea Moscovei în această problematică.
Iar ceea ce a apărut pe site-ul Kremlinului, s-a insinuat şi în teren sub forma unei masive dislocări de forţe care, spre deosebire de exerciţiul din primăvară, par mai puţin hotărâte să se întoarcă în garnizoanele de reşedinţă.
Cum spuneam, totul a dus la organizarea destul de intempestivă a unei întâlniri video între preşedinţii Biden şi Putin.
Foto: Guardian
Despre o întâlnire de două ore, din care avem doar două saluturi şi câteva imagini ale celor lideri, se pot scrie tone de cuvinte fără ca să ştim dacă suntem măcar pe aproape faţă de ceea ce s-a discutat.
Reacţiile ulterioare, ale echipelor politice şi diplomatice ale celor două părţi pot spune unele lucruri, dar pot şi să acopere mult mai multe.
Mai ales când e vorba de liniile roşii. Cam de la Obama încoace, o astfel de discuţie este riscantă dacă spui de la început care sunt aceste linii roşii. Şi pe unde sunt ele trasate în nisipul mişcător al relaţiilor internaţionale.
SUA, prin vocea preşedintelui său, a reafirmat hotărârea proprie şi a NATO de a asigura securitatea membrilor alianţei, dacă se poate şi pe cea a partenerilor.
În ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, printre care se află şi Ucraina, dotarea lor cu echipamente de apărare nu poate fi restricţionată de către ”terţi”.
Federaţia Rusă, prin quadri (deocamdată) preşedintele Putin, a avut, probabil, doi de NIET:
- la o potenţială extindere a NATO cu Ucraina;
- la deja transferul (şi dislocarea?) către Kiev (şi în alte state din regiune?) a unor echipamente militare performante,
dar şi o atenţionare cu sens de avertizare / предупреждение:
- ucrainenii să se reţină în a mai face planuri de preluare cu forţa a regiunilor separatiste din estul ţării, iar...
- de la Crimeea să-şi ia gândul.
În ce ne priveşte, al doilea NIET pare să se refere şi la dislocarea în România a unor componente ale scutului american anti-rachetă.
Liniile roşii sunt enunţate ca să nu fie trecute. Când sunt însă mai multe, pot crea loc pentru eventuale negocieri. Te ţii tare într-o parte, mai cedezi în cealaltă.
Evoluţiile din ultima perioadă (printre acestea şi publicarea ”scrisorilor diplomatice pierdute” dintre Moscova, Berlin şi Paris) par a sugera, însă, că Rusia şi-a cam pierdut răbdarea cu partenerii occidentali.
Şi e pregătită să rişte o confruntare cu Ucraina, într-un cadru militar convenţional, chiar dacă ar putea să fie ulterior ţinta unor sancţiuni extrem de severe şi dureroase.
Ce urmează?
Nimic, aşteptare.
S-a decis câte ceva ce ştim (echipe de dialog bilateral, consultarea principalilor actori europeni ai NATO, informarea celorlalţi membri din estul Europei, informarea Ucrainei), multe le vom afla peste câteva luni.
Ce s-ar putea face pentru descurajarea Rusiei?
Teoretic, multe, practic... cele două steaguri galbene, potenţial a deveni roşii, care au fost arătate şi în declaraţia lui Jake Sullivan, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui Biden, au, ambele, greutăţi în implementare:
- Nord Stream 2 are şi suporteri vest-europeni;
- decuplarea Moscovei de la sistemul internaţional interbancar de transferuri SWIFT ar grăbi implementarea unui sistem alternativ între Rusia şi China, eventual şi India (Rusia deja deţine din 2016 sistemul SPFS / Система передачи финансовых сообщений / Sistemul de transfer al comunicărilor financiare, n.n.).
Mai mult ca sigur, s-au decis şi lucruri pe care nu le ştim şi, probabil, nu le vom şti niciodată.
Noi avem dreptul să ne îngrijorăm?
Conform consilierului pentru securitate naţională al preşedintelui Biden, Jake Sullivan, nu ar trebui, aliaţii baltici (!?) fiind o prioritate pentru potenţiale transferuri adiţionale de capabilităţi militare.
https://www.whitehouse.gov/
Dar pentru ucraineni, lucrurile stau altfel. În afară de sprijin cu echipamente militare, poate şi financiar, în afară de compasiune şi suport moral, altceva nu vor avea de la partenerii săi vestici.
Sigur, dreptatea poate fi a lor, dar tot al lor ar putea să fie şi rezultatul previzibil al unei confruntări cu Rusia.
Într-un articol publicat în anul 2014, imediat după debutul crizei din Ucraina, editorialistul Foreign Affairs, profesorul de realism geo-politic, John J. Mearsheimer, afirma că un concept care pare din alt secol, Real Politik, încă rămâne valabil, iar preşedintele rus e un exponent al acestuia.
Statele au interese, cele mari pe potriva staturii lor, a le ignora înseamnă a-ţi asuma riscul unei confruntări directe.
Unele dintre acestea primesc provocarea, având deseori şi suportul populaţiei, chiar în condiţiile în care consecinţele pot fi dureroase.
Ştiind legăturile anterioare ale preşedintelui Biden cu spaţiul ucrainean (procedura de impeachment a preşedintelui Trump a relansat candidatul Joe Biden), Putin a riscat, totuşi, ceea ce ar putea fi un indiciu că situaţia este extrem de serioasă.
Iar precizarea preşedintelui Biden: ”ideea că Statele Unite vor utiliza unilateral forţa pentru a se confrunta cu Rusia, în cazul unei invazii în Ucraina nu este, la acest moment, în cărţi”, lasă puţin loc pentru optimism la Kiev.
Poate şi de aceea, preşedintele Zelenski s-a aflat mai la coada listei celor care au fost informaţi despre dialogul cu preşedintele Putin.
Veştile proaste se dau la sfârşit.
Se încarcă comentariile...
