„Mi-e frică de frică. Mi-e frică de votul europenilor deoarece le e frică”

Asta a spus Josep Borrell, șeful diplomației europene. „Este dovedit științific că atunci când oamenii se confruntă cu necunoscutul și nesiguranța este generat un hormon care solicită un răspuns de securitate. Este un fapt” – adăuga el, spunând că situația se poate transforma într-un magnet care să atragă voturi în favoarea partidelor populiste. Argumentul său este în primul rând contextual: „Suntem invadați prin intermediul mass media de un univers întreg de amenințări, descoperind zilnic crimele războiului și asta crază o reacție hormonală generată de frică...Partidele politice care mizează pe frica din oameni și oferă răspunsuri greșite la întrebările corecte atrag sprijinul populațiilor europene”.

Interesantă abordare, fie și numai deoarece arată modul în care, din ce în ce mai tensionat, clasa politică tradițională care domină acum instituțiile europene se raportează la un fenomen absolut incontestabil și evident: ridicarea în forță a partidelor din zona extremei drepte, naționaliste și suveraniste și profund euro-sceptice.  Dar mai este ceva care deosebește la modul fundamental procesele electorale ce vor avea loc anul viitor de logica celor anterioare.:

Anul 2024 va fi un an al proceselor electorale – un ciclu electoral global. Vor merge la vor alegătorii din foarte multe țări ale lumii – piețe electorale care înseamnă aproximativ 54% din totalitatea populației lumi și 60% din PIB-ul global. Pe termen scurt,  asta va genera probleme politice și de de-reglemtare.  Alegerile din SUA și UE vor fi cele mai importante din acest an 2024, implicând viziuni diferite privind relațiile internaționale și cele economice care vor avea un impact fundamental asupra mediului de afaceri” – scria Rchard McCafferty de la EY Global Research Institute comentând 2024 Strategic Outlook . Analistul șef al grupului de prospecțiuni strategice de risc de la Ernst &Young rezumând problema esențială pe care o reprezintă combinația de riscuri aproape existențiale pe care o reprezintă nu numai rezultatul final al alegerilor din SUA și UE, ci și faptul că, lucru destul de neobișnuit, din cauza unei epidemii de scandaluri majore și de o intensitate fără precedent, deocamdată există o nesiguranță deplină asupra numelor candidaților presupuși de a intra în fazele finale ale competițiilor respective. În SUA așteptăm să vedem deciziile justiție în ce-l privește pe Trump și soarta  demersului de destituire inițiat în Congres în cazul lui Joe Biden. În Europa, nenumărate sunt scandalurile grave care minează carierele politice ale unora dintre personalitățile politice proeminete și vor genera cu siguranță schimbări în clasamentele electorale.

Drept care, care va fi criteriul predominant care va motiva electoratul?

Dacă ar fi să urmăm metodele de calcul clasice, atunci, desigur, primul criteriu ar fi modul de raportare la problemele economice, rezolvările propuse de programele electorale și gradul de satisfacție/insatisfacție față de performanța sau lipsa de performanță a celor care s-au aflat la guvernare. Cei care aleg acest timp de analiză spun că va deveni absolut prioritar în momentul în care alegătorii vor deveni din ce în ce mai agresați de consecințele – economice, politice și de securitate -pe piețe lor naționale ale conflictului din Ucraina sau din Israel. Iată un asemenea model de analiză aplicat unei regiuni a globului care, cu China în frunte, începe să domine autoritar diferite clasamente bazate pe resurse/capacitate industrială/inovație în domenii de top, totul raportat la nivelul de expunere al economiilor naționale în cazul unui conflict China/Taiwan (restul îl puteți vedea în materialul amplu realizat de cei de la GLOBAL GUARDIAN:

Dar, folosind o hartă a riscurilor provenind din această sursă, vedem că, spre deosebire de perioadele anterioare, zona risc evoluează în mod îngrijorător, efectele devenind globale în lipsa unor soluții globale, un răspuns al lipsei de știință de guvernare fiind modul în care guvernele lumii au acționat pe perioada pandemiei.

În esență, întrebarea care nu are un răspuns evident – și asta este o mare problemă pentru analiști – este dacă vreunul dintre criteriile clasice de motivare a electoratului vor mai funcționa, dacă va mai impresiona sau va mai convinge pe cine setul uzual de promisiuni și angajamente electorale sau chiar punga sau găleata cu cadourile marcate cu sigla Partidului, sau personalitatea oricând contestabilă a candidaților care oricum au o pată neagră pe undeva prin biografie. Dacă nu, așa cum s-a întâmpla înaintea marilor conflagrații, așa cum a fost cazul cu mișcarea de protest care l-a adus la putere pe Hitler, nu mai contează criteriile, funcționând doar un vot ultra-masiv de protest bazat pe singura certitudine rămasă, anume că „oricine ar veni, tot e mai bun decât hoții de acum”.

Dacă pe nimeni nu mai interesează dosarele electorale cu promisiuni – care se vor adăuga la stiva tuturor celorlalte rămas să zacă pe șantierele niciodată terminate ale infrastructurii strategice a României – atunci cine va câștiga competiția din România așezată la marginea de risc strategic maxim pentru Europa și pentru întreaga lume? Cu ce mandat din partea alegătorilor se va venit la guvernare și cu ce consecințe pentru situația de securitate economică și politică a României?