Întoarcerea la umbrele trecutului păstrate fulgurant de o memorie crepusculară: O mare Doamnă a librăriei bucureștene

„S-a dus între stele la 93 de ani”, așa mi-a anunțat fiica ei trista veste, decesul doamnei Geta Munteanu, intrată în legendă drept cea mai de seamă directoare a librăriei ce purta numele Mihail Sadoveanu.

Sub direcția doamnei Geta Munteanu, librăria Sadoveanu a fost, acum aproape 50 de ani, un focar de cultură în mijlocul Bucureștiului, peste drum de hotelul Lido, pe bulevardul Magheru. Focarul de cultură s-a transformat, sub direcția doamnei Munteanu, într-o adevărată școală pentru cei care au fost sortiți atunci și mai târziu să slujească vânzarea cărții. Sub direcția acestei mari doamne a librăriei bucureștene, într-o vreme când librăriile ființau în toate cartierele vechi și noi ale Capitalei și când, în magazinele de mobilă, era cunoscut și apreciat de cumpărători articolul numit bibliotecă, librăria Sadoveanu – cum spus, legendară mulți ani – era recunoscută ca un model de organizare a vânzării cărții de literatură și de știință și academice în rafturi speciale gestionate de iubitoare de carte, învestite de doamna Munteanu cu harul de a ști să recomande o carte nouă sau un articol nou de papetărie de lux. O vizită în librăria Sadoveanu era atunci un mare spectacol de civilizație, de intelectualitate și un model pentru multele librării ale Capitalei.

Vestea trecerii în neființă a doamnei Munteanu mi-a adus în memoria mea crepusculară fulgurant și lansarea romanului meu de debut în literatură, „Niște țărani”.

Cele două mari ferestre din stânga și din dreapta intrării în librărie și vitrinele mici care mărgineau intrarea îmi amintesc cu o recunoștință firească faptul că doamna Munteanu le dedicase expunerii romanului „Niște țărani”, cu coperta lui vișinie pe care arhitectul de televiziune pusese fotografia unchiului meu, țăranul Nicu lu’ Nae, așezat pe scaun, iar în picioare, cu mâna dreapta pe umărul lui, soția Ioana (despre care zicea unchiul meu, nemulțumit de ea, că „noaptea doarme și ziua se odihnește”), amândoi în costumele oltenești ale slătiorenilor vremii.

Tot doamna Munteanu avusese fantezia, care n-a părăsit-o niciodată în viața ei dedicată în întregime cărții românești, să expună obiecte care ar fi făcut parte dintr-un muzeu al vieții țărănești: scăunele cu trei picioare cu ștergar slătiorean pe el și cu linguri de lemn, și strachina de Slătioara, și furca de tors despre care se vorbea în roman și, peste toate, cartea „Niște țărani”, cu eroii romanului amintit și cu fotografia autentică a personajului Năiță Lucian împreună cu soția lui, Gena, el cu geanta de piele în mână, împrumutată de la telefonistul satului, Ciclop, și Gena cu coroniță de mireasă pe cap, miri amândoi veniți la târgul de la Hurezi, după nuntă, să se fotografieze la singurul fotograf din acel timp.

Nu pot, astfel, astăzi decât să amintesc, cum am spus, cu o infinită recunoștință personalitatea marii Doamne a librăriei bucureștene care „s-a îndreptat înspre stele”.