Fals jurnal de ieri și de azi. Addenda la amintirile fulgurante ale unui capșist autentic

Iată că, încă  o dată și cu atât mai mult la vârsta mea, se dovedește că și uitarea este în firea slăbiciunilor omenești.

Așadar, am uitat să spun că și înaintea ferestrelor cafenelei Casei Capșa, unde se întâlneau scriitorii mari și mici, pe trotuar se afla, la cel mult 20-30 cm de ferestre, o barieră de alamă trecută prin urechile unor stâlpi de fontă așezați pe trotuar. Pe această barieră de alamă se rezumau să se uite înăuntru ziariștii care exact peste drum de Capșa, la Café de la Paix, își găseau loc și se înghesuiau la un ceai sau la o cafea cu felia de pâine gratis, reporterii acreditați de cotidianele și revistele de pe Sărindar.

Eu, fiind redactor la Radio cu însărcinări ale redacției literare, mă găseam adesea printre scriitorii din cafeneaua niciodată goală a Casei Capșa. Așa l-am întâlnit acolo pentru prima dată pe poetul suprarealist ajuns la o venerabilă – pentru mine – vârstă de 60 și ceva de ani, pe poetul suprarealist oltean Nisipeanu, pe numele de buletin Constantin Olteanu de la Craiova, ale cărui versuri apărute în numeroase volume erau citite cu plăcere pentru fantezia metaforii supravegheate și întotdeauna surprinzător de familiale.

Iată și câteva titluri ale cărților lui de poezii suprarealiste: „Metamorfoze”, „Spre țara închisă în diamant”, „Femeia în aer. Un poem și două desene”.

Eu venisem special la Capșa să-i iau un interviu pentru redacția literară radiofonică. La masa lui rotundă am întâlnit tot pentru prima dată pe dramaturgul de notorietate Mihail Sorbul, născut la Botoșani sub numele Mihail Smolski, cumnatul lui Liviu Rebreanu cu care a și scos la Craiova revista „Scena”, când Rebreanu era secretar literar la Teatrul Național, sub direcția lui Emil Gârleanu, autor al unei cărți memorabile pentru contactul în școala românească cu o lectură cuceritoare, „Din lumea celor care nu cuvântă”.

Mult mai târziu am aflat cum era Sorbul cumnat cu Liviu Rebreanu, căsătorit fiind cu Maria, sora mai mică a marelui prozator născut la Năsăud. Mihail Sorbul scrisese multe piese când l-am cunoscut eu, mult după încetarea din viață a cumnatului său, între altele piesa „Patima roșie”, o operă cu adevărat reprezentativă, intepretul rolului principal din „Patima roșii” consacrând mari nume ale scenei românești. Printre aceștia a fost și Ion Iancovescu, mare actor râmnicean, strălucit în toate piesele în care juca, întemeietor de teatre și autor al unor însemnări jurnalistice de o vervă cuceritoare. El era de asemenea un boem al cafenelei Capșa. L-am văzut, dar nu l-am abordat niciodată.

În sfârșit, mai adaug că la Capșa mânca adesea singuratic și Camil Petrescu, care se mutase din mansarda de la blocul cu cenaclul lui Lovinescu, „Zburătorul”, peste drum de Facultatea de Drept, într-un bloc din spatele Palatului regal, unde este acum Blocul turn, la etajul doi sau trei, într-un mic apartament unde l-am și întâlnit pentru prima dată, venit să-i iau un interviu și spunându-i că a apărut în traducere românească romanul „Pe Donul liniștit” al lui Solohov, roman fluviu distins cu premiul Nobel. Mi-a răspuns, surprinzându-mă, că de prin 1940 și ceva nu mai citise literatură, ci filosofie și matematică, nu-l mai interesa literatura. La presiunea lui Petru Dumitriu, directorul Editurii de Literatură, avea să scrie totuși romanul „Un om între oameni” dedicat lui Bălcescu și piesa de teatru jucată la Național în interpretarea strălucitului actor, cu școală la Viena, Mihai Popescu, și el unul dintre capșiștii vremii.

Am fost foarte apropiat de Camil Petrescu, dar despre această apropiere o să vorbim altădată, încheind cu povestea primei căsătorii, pe care toate istoriile literare de până atunci au ignorat-o, cu o studentă, care s-a sinucis sub ochii lui, aruncându-se în vâltorile barajului de la Lacul Morii, pe malul Dâmboviței, în cartierul Abatorului Bucureștilor.