Cum s-a conservat Rețeaua Moscovei în România
0Fostul procuror militar Cătălin Ranco Pițu vorbește despre Revoluție, Mineriadă și influența Moscovei. Cine a tras, cine a manipulat și de ce Iliescu n-a fost condamnat niciodată.
Cătălin Ranco Pițu, 52 de ani, fost șef al Secției Parchetelor Militare, este autorul volumelor „Ruperea blestemului. Revoluția română din decembrie 1989” (Editura Litera, București, 2024) și „Mineriada s-a născut la Revoluție. Evenimentele din 13-15 iunie 1990” (Litera, București, 2025).
DW: De ce dosarele istorice, Revoluția și Mineriada 13-15 iunie au fost tergiversate vreme de 35 de ani? A avut Ion Iliescu protecție din partea justiției?
Cătălin Ranco Pițu: Răspunsurile sunt complexe, dar, foarte pe scurt, suntem la 35 de ani și mai mult de la Revoluție și din iunie 90, deoarece încă există structuri ale statului român care nu doresc ca un fost președinte să fie eventual condamnat pentru grava infracțiune de crimă împotriva umanității.
Cu toate acestea, acum două luni, dosarul Mineriadei a fost trimis din nou judecătorilor de la Înalta Curte. Poate că de data aceasta se aliniază astrele pentru ca acel dosar al mineriadei să beneficieze cu adevărat de atenție din partea Înaltei Curți și să se treacă la judecarea cauzei. Poate.
În ceea ce privește Dosarul Revoluției, el este întors la Secția Parchetelor Militare, unde cercetarea e reluată, e în curs de desfășurare, nu cunosc amănunte. Și aici sunt moderat optimist, pentru că starea de fapt și întreaga situație din decembrie 1989 va fi pe masa judecătorilor, cu sau fără Ion Iliescu. Rămâne de văzut.
DW: Cine sunt structurile acestea care se opun?
Cătălin Ranco Pițu: Imaginați-vă că Ion Iliescu a reprezentat foarte mult pentru această țară timp de aproape 11 ani, cât a deținut funcția de președinte, însă influențele lui și ale oamenilor promovați de el au supraviețuit și după ce Iliescu nu a mai fost președinte, adică după 2004.
DW: Vreți să spuneți că există încă oameni în instituțiile de forță și juridice...
Cătălin Ranco Pițu: Care încă îi datorează mult lui Ion Iliescu. Apoi nici pe plan european nu cred că se dorește atât de mult ca un fost președinte cu care foarte mulți au dat mâna și au încheiat o serie de acorduri să fie găsit vinovat pentru crime împotriva umanității, o infracțiune destul de gravă. Probabil cea mai gravă din Codul Penal român.
Așa mi s-a spus după încheierea rechizitoriului pentru Dosarul Revoluției: „foarte bine, dar zero șanse”.
DW: Zero șanse de a avea un vinovat?
Cătălin Ranco Pițu: Da. Imaginați-vă că, Înalta Curte, după ce timp de 33 de ani s-a considerat competentă să soluționeze orice era legat de dosarul Revoluției, și au fost sute de plângeri de natură penală, brusc, Înalta Curte și-a declinat competența.
Tot Înalta Curte, în 2016-2017, ne-a impus nouă să facem cercetări sub aspectul infracțiunii de crimă împotriva umanității, dând acele directive obligatorii cu privire la cum trebuie să arate urmărirea penală și tot.
Apoi, brusc, în complet, să spună că Iliescu n-a fost președinte în perioada revoluției și că ar fi fost doar o persoană care a trecut pe acolo.
DW: În sensul că nu fusese ales, în schimb își asumase toate responsabilitățile?
Cătălin Ranco Pițu: Da, n-a fost președinte ajuns la putere după regulile normale într-o țară unde totul merge lin și conform legii. A existat o revoluție la baza schimbării de paradigmă. S-a autonumit.
Dar pentru a vedea exact care era statutul lui Ion Iliescu și al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN), le-am cerut principalelor facultăți de drept din țară, adică de la București, Iași și Cluj, din perspectiva dreptului constituțional, să ne spună ce au reprezentat aceste entități.
El ca persoană, respectiv CFSN, care a emis decrete, ordonanțe, a schimbat și a schimbat legislația, a preluat, de fapt, puterea în toată țara. În funcție de acest lucru, Parchetul Militar era sau nu îndrituit să-i cerceteze.
Așa că am vrut să aflăm ce spun profesorii universitari și marii specialiști: Iliescu și CFSN erau doar niște persoane private care transmiteau mesaje sau aveau într-adevăr natura juridică, să zic așa, a unui guvern, respectiv a unui președinte. Toți acești specialiști au formulat răspunsuri deosebit de elaborate, mai ales cei de la Iași. Au făcut echipe de analiză a situației, pentru că li s-a părut și lor foarte interesant. Nimeni nu i-a mai chestionat pe această chestiune niciodată.
Toți cei consultați au venit cu același răspuns: Iliescu era președinte. Deci el răspunde pentru ce s-a întâmplat. E adevărat că a venit pe cale revoluționară, dar toate instituțiile li s-au subordonat imediat, fără nici o crâcnire. Toate s-au subordonat lui Ion Iliescu și CFSN imediat, mai ales instituțiile de forță, dar și ministerele celelalte. Iliescu a fost și șef de stat, și șef de guvern. Calități care atrag competența Înaltei Curți.
Numai că Înalta Curte a ignorat părerile marilor somități ale momentului.
DW: Pe scurt, Înalta Curte nu voia să judece cazul și căuta o soluție pentru a-l trimite la Curtea de Apel iar pretextul folosit e acela că Ion Iliescu nu era președinte ales, deci nu e de competența ÎCCJ.
Cătălin Ranco Pițu: Acum doi ani, cei de la Curtea de Apel București au decis începerea judecății, considerând că rechizitoriul este bun. Au dispus deci începerea judecății cauzei. Adică au soluționat faza de cameră preliminară obligatorie și au dispus începerea judecății.
Dar când au văzut hotărârea unui judecător gata să se apuce de treabă, judecătorii Înaltei Curți s-au răzgândit. Adică, în clipa în care, după 33 de ani, un judecător curajos a zis „eu o judec”, Înalta Curte a decis retrimiterea dosarului Revoluției la parchet.
DW: Fiindcă au fost o serie de plângeri, inclusiv din partea avocaților lui Ion Iliescu. Practic dosarul a fost retrimis înapoi de trei ori.
Cătălin Ranco Pițu: Acum e un dosar unic, dar inițial au fost 1400 de cauze ale Revoluției din toată țara.
Între timp, s-a mai ridicat o problemă, dacă noi putem judeca infracțiunea de crimă împotriva umanității, introdusă în Codul Penal abia în 2014, în vreme ce această infracțiune nu exista la data săvârșirii faptei.
DW: Cei care vor tergiversarea cauzei spun că e retroactiv, dar alții cred că se poate judeca așa?
Cătălin Ranco Pițu: Eu zic că se poate. Pentru că este o teorie juridică privitoare la continuitatea incriminării. Adică existau și atunci, în 89, infracțiuni care aveau în conținutul lor modalitățile de săvârșire regăsite în infracțiuni care practic reglementau, defineau același gen de fapte.
DW: Mai devreme spuneați că există în sistem oameni care încă îl protejează pe Ion Iliescu. Dar cei care erau procurori și judecători în perioada de glorie a lui Iliescu sunt aproape de seama lui, deci au ieșit din sistem. Atunci cine continuă să-i apere onorabilitatea pătată la Revoluție și Mineriade?
Cătălin Ranco Pițu: Sunt continuatorii celor care îl apărau acum 30 de ani. Există niște loialități familiale, niște loialități de grup. Dacă faceți o analiză și vedeți câți din jurul CFSN, apoi FSN, și-au predat ștafeta de la unul la altul. Și câți datorează foarte mult acelor primi 10-15 ani de politică din România.
DW: Credeți că astfel de personaje există și în serviciile secrete, și în justiție, și în poliție?
Cătălin Ranco Pițu: Teoretic există peste tot, teoretic. Acea rețea pro-sovietică despre care am argumentat, zic eu cât se poate de clar, și care s-a instalat total la puterea statului român în decembrie 1989, normal că n-a stat cu burta la soare. Obligația lor pe linie de servicii era să producă noi și noi membri ai rețelei.
DW: Credeți că această rețea a funcționat și acum la alegerile prezidențiale de anul trecut, când nimeni din serviciile secrete autohtone nu a semnalat că există probleme cu Georgescu? Nimeni nu a avertizat că România era într-un război hibrid în care Moscova era pe cale să aibă din nou un președinte la București. Această tăcere sugerează că Rețeaua pro-sovietică a rămas activă?
Cătălin Ranco Pițu: Așa rezultă logic. Au fost foarte multe anomalii, mergând până la recentul ciclu de șase luni care au trecut de la alegerile din noiembrie până recent.
Multe își găsesc foarte ușor explicația în ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 și imediat în ianuarie, februarie 1990. Pentru că zeci, sute de persoane au fost instalate în funcțiile cheie ale statului român, militare și politice.
Șerban Săndulescu, membru în Comisia Senatorială „Decembrie 1989", a spus că, de fapt, în decembrie 1989 am asistat la re-kgb-izarea României. El spunea că cei din Rețeaua Moscovei sunt peste tot în parlament, în guvern, în structurile de forță. Dosarul Revoluției demonstrează acest lucru. Au fost patruzeci și doi de generali, toți reactivați imediat în decembrie 1989, toți dovediți ca fiind colaboratorii GRU în principal. Președintele era urmărit ca agent de influență al KGB.
Ei au făcut joncțiunea cu cei care se aflau la momentul respectiv în funcție și care nu fuseseră depistați de Securitatea lui Ceaușescu și de structurile de contrainformații militare ca fiind apartenenți la GRU și la KGB. Cu toții au făcut această joncțiune, preluând practic totul în țara aceasta. Începând cu 22, 23, 24, 25 decembrie 1989, o întreagă rețea uriașă pro-Moscova s-a instalat la vârful politico-militar al României.
Imaginați-vă că, de foarte multe ori, un serviciu secret, pentru a penetra alt stat, fie și cu o singură persoană, are nevoie de ani de zile, de muncă informativă. La noi au venit peste noapte cu toții. De la funcția de președinte al statului până la toate funcțiile cheie din viitorul Parlament, care și-a început activitatea oficială după 20 mai 1990, dar și guvernul provizoriu și toți aceia care practic au fost dovediți ca fiind filosovietici, în sensul de colaboratori, nu doar cu simpatii politice de tip subiectiv. Altfel spus, trădători de țară, de neam, de tot ce vrem. Pe urmă, după ce au ajuns în vârf, ei nu își vedeau de viață, ci aveau cumva obligația să facă prozelitism, să zic așa.
DW: Adică ei au recrutat în continuare forțe noi, întinerind rețeaua?
Cătălin Ranco Pițu: Exact, nu veneau cu oameni de aceeași vârstă, fiindcă trebuiau să asigure continuitatea influenței statului căruia i-au jurat credință prin trădare. Care-i acel stat? În decembrie 1989 era URSS, apoi continuatorii URSS, Rusia, mă rog, spunem Moscova, la modul general. Era normal ca Moscova să fie interesată să aibă influență totală sau chiar și parțială într-un stat precum România, stat care a devenit membru NATO, care a devenit membru UE, un stat foarte important geostrategic. E logic. Și din moment ce a avut o întreagă rețea fidelă până în măduva spinării, în decembrie 1989, instalată, credeți că Moscova vreo clipă a neglijat acea rețea? Că n-a tratat-o cu maximă importanță și n-a făcut tot ceea ce depinde pentru ca rețeaua să supraviețuiască pe termen lung? Eu zic că așa ceva este imposibil.
DW: Ar fi putut parchetul să descopere această rețea? Sau serviciile de contrainformații?
Cătălin Ranco Pițu: Atunci era mai complicat, pentru că toți proveneau din același sistem, inclusiv magistrații. Noua putere și rețeaua moscovită și-au pus oamenii în vârful justiției încă de atunci. De exemplu, în fața comisiei senatoriale, Gelu Voican Voiculescu spune, la un moment dat în 1994, foarte arogant, „să îi văd eu pe procurorii militari, dacă pot ei să ne facă ceva? Pentru că ne-am pus omul în fruntea lor”. Inițial era Mugurel Florescu, era șeful parchetelor militare din calitatea de procuror general adjunct, după care au venit alții, inclusiv Dan Ioan și alții.
DW: Dan Voinea, și el fost șef al Secției Parchetelor Militare și procurorul din procesul soților Ceaușescu, e în aceeași categorie?
Cătălin Ranco Pițu: În opinia mea, da. Și o spun fără nici o emoție că greșesc. Atât timp cât rechizitoriul în procesul Ceaușescu de la Târgoviște este redactat și semnat pe 24 decembrie. Este contrasemnat de șeful lui Dan Voinea în 24 decembrie. Iar varianta oficială, cu care ni s-a umplut capul timp de 35 de ani, este că rechizitoriul ar fi fost făcut în 25 decembrie pe genunchi, în drum spre Târgoviște, pentru că ei nici nu știau de fapt unde sunt chemați să meargă și pentru ce. Eu zic așa, că Dan Voinea a fost parte din lovitura care s-a dat începând cu 22 decembrie. Acest lucru este demonstrat, nu doar de acest mic detaliu cu privire la data la care a fost semnat rechizitoriul în procesul Ceaușeștilor, ci și faptul că s-a făcut că lucrează în dosarul Revoluției. Iar asta a contribuit la dificultățile ca acest dosar să nu fie judecat, așa cum și-au dorit mulți. Din punct de vedere procedural, dosarul Revoluției este o catastrofă. E o catastrofă urmărită. Aici sunt atât de multe discuții, aș putea face seminarii întregi despre cum a fost distrus acest dosar în timp, din perspectivă procedurală.
DW: Deci, Rețeaua Rusească încă există?
Cătălin Ranco Pițu: Eu sunt convins că foarte mulți oameni ai acestei Rețele au supraviețuit și au continuat cu obediența față de Moscova până în zilele noastre. Și pentru că mă întrebați, eu știu, deși nu am probe, dar logica, dosarele pe care le-am văzut, oamenii cu care am discutat... m-au convins că acele structuri rămase într-o dependență inclusiv emoțională față de Moscova au făcut tot ce trebuia pentru ca interesul Moscovei să fie realizat în România.
DW: Absența oricăror avertizări din partea serviciilor secrete autohtone față de ceea ce s-a întâmplat în noiembrie 2024, când Călin Georgescu a câștigat primul tur al prezidențialelor doar pe baza algoritmilor rețelelor sociale, sugerează că Rețeaua Moscovei l-a ajutat?
Cătălin Ranco Pițu: Nu avem destule date. Pe de altă parte, dacă e să fim 100% corecți, o astfel de manipulare făcută în mediul online e greu de demonstrat și nu prea lasă urme dacă e făcută profesionist și se presupune că au făcut-o cine? Continuatorii KGB-ului, da? Adică nu este o conduită clasică. Nu lasă urme ...Deci asta înseamnă că această rețea va fi în continuare conspirată.
DW: Vă așteptați ca ancheta procurorilor în cazul Georgescu să scoată la iveală unele legături de acest fel?
Cătălin Ranco Pițu: Această cercetare necesită timp. Nu se face repede. O implicare a unei entități străine în alegerile din România are nevoie de resurse și timp, numai expertizele informatice care trebuie făcute și de cine să fie făcute necesită foarte mult timp. Tot ce s-a făcut atunci, s-a făcut cu mâna internă. În intern, dar cu rețeaua lor. Și suntem tot acolo. Cu rețeaua lor, formată din români reactivați acum 35 de ani și continuată de cei aduși ulterior.
Vom afla dacă implicarea în mediul online s-a făcut din afară... Un dosar, atât timp cât este în faza de urmărire penală, nu e public. Dar în clipa în care eventual va ajunge în fața instanței, atunci, inclusiv opinia publică are acces la probele administrate, la tot ce înseamnă acel dosar. Și poate ne vom edifica. Poate nu va trebui să așteptăm 35 de ani și poate că vom afla într-un termen rezonabil, aș putea spune. Rezonabil însemnând 2-3 ani.
DW: Fostul șef al SRI Virgil Măgureanu e inculpat în Dosarul Mineriadei pentru infracțiunea de crimă împotriva umanității. Ce-a făcut el concret? Și ce-au făcut oamenii lui?
Cătălin Ranco Pițu: A fost unul din principali organizatori ai evenimentului în sine, adică s-a ocupat de organizarea minerilor, nu doar de cei din Valea Jiului, pentru că au venit mineri din 14 localități spre București, lucru care se știe mai puțin. S-a preocupat de organizarea lor la ei acasă, să zic așa, s-a implicat direct în transportul lor, în organizarea și transportul lor, inclusiv cu participarea cadrelor SRI deghizate în mineri.
Apoi minerii au fost duși la sediile partidelor istorice, la facultăți, la domiciliile liderilor partidelor istorice, domiciliile anumitor ziariști. Editura Humanitas a fost vizitată de mineri, de exemplu. Virgil Măgureanu a fost pe stradă în acele zile, coordonând personal ce se întâmpla prin București.
Apoi, a pregătit toată acea nebunie care s-a petrecut începând cu 11 iunie, aș putea spune, pentru că atunci Ion Iliescu a început să ceară minerilor și altor muncitori să vină spre București. Ion Iliescu s-a implicat personal, a dat telefoane în teritoriu și a vorbit cu liderii minerilor și i-a convins să vină în număr mare la București pentru a-i bate pe alți români.
Ei bine, Virgil Măgureanu, printre altele, a coparticipat la manipularea existentă cu privire la atacarea sediului SRI de către protestatarii din Piața Universității. Adică el i-a făcut să meargă până la sediul SRI și să... Acum este o întreagă poveste. În primul rând, el a ordonat, pentru că nu putea altcineva să ordone ca toată paza sediului să dispară. Când protestatarii au fost aduși la sediu, clădirea mai era păzită de trei oameni.
Apoi, el este cel care, în paralel, după ce a lăsat sediul SRI practic nepăzit, a ordonat ca Brigada Antitero a SRI să acționeze împotriva celor care declaraseră greva foamei pe peluza din fața Teatrului Național. Și aici, a vrut să demonstreze ce spunea Silviu Brucan, care îi asimila pe cei care manifestau în Piața Universității cu teroriștii.
DW: Asmuțirea muncitorilor împotriva intelectualilor era o rețetă copiată din perioada stalinistă. Dar de ce au fost aleși minerii? Cine i-a ales? Sigur, mai era și „IMGB face ordine”.
Cătălin Ranco Pițu: Pentru că erau disciplinați, învățați cu greul și foarte infiltrați, pentru că erau ușor manipulabili, în urma realității vieții de mineri, fidelizați deja în iunie 90 ca urmare a drepturilor salariale și de altă natură acordate integral în ianuarie 1990. Deci Iliescu i-a fidelizat inițial, după care a început să-i folosească în calitate de braț armat al FSN-ului și al lui personal.
DW: După greva minerilor din Valea Jiului din 1977, când l-au bruscat chiar pe Ceaușescu, Securitatea i-a mutat pe vechii mineri din zonă.
Cătălin Ranco Pițu: De fapt, după momentul Valea Jiului în 77, Valea Jiului a fost împânzită cu oamenii Securității pentru a ține tot timpul sub control starea de spirit din zonă și pentru a raporta la centru care ar fi evoluțiile acestei zone. Printre ei era și Miron Cozma, care s-a dovedit că a fost colaborator al Securității.
Este absolut logic faptul că oamenii fostului DSS - Direcția Securității Statului - au rămas acolo, n-au plecat odată cu Revoluția. Locul lor de muncă, să zic așa, era în continuare în Valea Jiului. Rețeaua din Valea Jiului a rămas intactă.
Și continuatorul DSS a fost SRI. Oamenii au rămas aceiași. Și normal că erau ușor controlabili și din acest punct de vedere, adică acționau la ordin. Au avut și un lider, Miron Cozma, carismatic, trebuie spus lucrul ăsta, era iubit de mineri, era respectat, era și temut în paralel, avea puterea de a-i convinge să se deplaseze în București într-o aventură de acest tip.
DW: În cartea dvs., „Mineriada s-a născut la Revoluție”, demonstrați această ipoteză pornind de la întâlnirea din 27 decembrie 1989 dintre Ion Iliescu, Petre Roman și Sergiu Celac și ambasadorul URSS la București. Scrieți că Iliescu se justifica omului Moscovei că sub umbrela FSN-ului va strânge toate partidele, în așa fel încât o eventuală mișcare de dreapta să nu aibă succes. Totuși, Piața Universității a fost demontată în 13-15 iunie, după alegerile câștigate clar în 20 mai 1990 de Ion Iliescu și FSN. De ce au avut nevoie de această violență?
Cătălin Ranco Pițu: În primul rând, s-au văzut cu legitimitatea conferită de câștigarea categorică a alegerilor. Adică s-au putut comporta cu mai multă dezinvoltură, având în spate rezultatul votului din 20 mai. Chemarea minerilor și acțiunile forțelor Ministerului de Interne și MApN, toate acestea nu au fost îndreptate ca scop principal împotriva celor 200-250 de oameni care mai participau la Piața Universității.
Protestul era deja aproape stins, după alegeri. Mineriada a fost o acțiune gândită pentru destructurarea opoziției și a liderilor opoziției. Nu era nevoie să vină 12.000 de mineri, plus alți muncitori, plus MAI, plus MApN, pentru a neutraliza pe cei 200-250 de tineri care încă protestau. A fost total inutilă comasarea unei astfel de forțe.
Și atunci singura explicație logică este că, după ce s-au văzut stăpânii acestei țări, având în spate un vot uriaș, au hotărât să pună în aplicare ce au spus pe 27 decembrie 1989, când angajamentul lor față de Rusia a fost principala lor preocupare. Principala, nu secundară, nu a treia sau a patra. Principala preocupare era împiedicarea elementelor de dreapta să se manifeste și să ajungă să însemne ceva în această țară.
În paralel cu acțiunea de a destructura opoziția, s-a reușit și o uriașă manipulare, pentru că opinia publică din restul țării, dar și din București, trebuia convinsă cu privire la conduitele reprobabile ale anticomuniștilor în această țară, ale celor care protestau în Piața Universității. S-a manipulat fantastic, inoculându-se ideea că aceștia sunt elemente declasate, drogați, care vor răul țării, nu vor democrație, întinează idealurile revoluției din decembrie 1989, sunt legionari, fac o rebeliune legionară, sunt elemente declasate, dau foc, incendiază, trebuie să-i oprim.
Și în bunul stil sovietic, această stopare s-a dorit a fi făcută cu „oamenii muncii”, pentru a se demonstra conform mentalităților că aceștia au venit de la sine putere să facă ordine în București, pentru că nu mai suportau ce se întâmplă. Dar pentru a se naște acest imbold al minerilor și al altora de a veni în București, ei trebuiau manipulați, iar manipularea s-a făcut prin prezentarea distorsionată a conduitei celor care manifestau în Piața Universității.
S-a mințit foarte mult referitor la ceea ce a însemnat de fapt Piața Universității. Și era foarte ușor să facă acest lucru atunci, pentru că eram încă în 1990, exista doar o stație TV și doar Radio România — toate în mâna noii puteri, începând cu fostul președinte. Acesta a dorit destructurarea opoziției. Este convingerea mea, iar probele o arată.
Norocul nostru al tuturor a fost că în 1991 a dispărut URSS. Asta este opinia mea. Pentru că, dacă nu, traiectoria noastră ca națiune ar fi fost cu totul alta. Sfera de influență a Moscovei era clară la nivel oficial. În România se putea întâmpla altceva. Nu exista NATO pentru România, cred că nici UE — aici poate discutăm, nu știu. Dacă în septembrie 1991 nu făcea implozie URSS, Iliescu nu s-ar fi îndreptat spre Occident.
DW: Credeți că au existat efecte favorabile pentru Iliescu în urma Mineriadei din 13-15 iunie 1990? Iliescu a renunțat în trei luni și la premierul său, Petre Roman, printr-o altă mineriadă.
Cătălin Ranco Pițu: Roman era prea reformist în raport cu el. Plus că îl vedea ca o potențială serioasă amenințare. Dar și el, și Iliescu veneau din aceeași zonă.
DW: Credeți că niciun președinte al României nu l-ar fi vrut condamnat pe Ion Iliescu? Nici chiar Traian Băsescu?
Cătălin Ranco Pițu: Păi, atât timp cât s-a demonstrat că Traian Băsescu a făcut poliție politică, fiind mai mult decât un colaborator al vechii Securități, zic eu că, în anumite momente, inclusiv Traian Băsescu a ascultat de ordinele venite de unde trebuie și nu era independent.
Pentru că așa fac serviciile, asta este menirea lor din punctul lor de vedere: să aibă președinți care să le fie... subordonați atunci când trebuie, nu în permanență. În rest, aparența de independență trebuie să existe, pentru ca în momentele cheie manipularea să fie eficientă și să pară că președinții acționează din independență, nu din dependență. Cam așa.
Adică imaginați-vă faptul ăsta: Traian Băsescu — nu o spun eu, ci el însuși — a spus în mod irevocabil că justiția a fost un colaborator. Cu alte cuvinte, cineva, în momentele cheie, avea puterea să-i dea ordine. La fel de bine, Moscova avea putere să le dea ordine celor care au semnat de partea ei. Ei erau cu Moscova în suflet și aveau și o dependență. Nu mai puteau ieși din asta.
DW: Totuși, Iliescu a fost cel care a semnat aderarea României la NATO.
Cătălin Ranco Pițu: Dacă eu aș fi Moscova acum, imaginând așa, aș fi liderul de la Kremlin, aș vrea să am președintele un om foarte influent dintr-o țară NATO, să fie al meu. Și o rețea.
DW: NATO bănuia, poate, proporția Rețelei de care vorbiți atunci când a primit România?
Cătălin Ranco Pițu: Noi nu aveam condițiile îndeplinite, cum n-am avut, în opinia mea, nici pentru aderarea la UE, dar am fost și suntem în continuare o zonă importantă. Că unii nu văd asta, este treaba lor, dar geostrategic suntem o zonă foarte importantă.
NATO a vrut să ne aibă ca membru. Oricum era inevitabil, pentru că Moscova, la momentul aderării noastre la NATO, nu mai avea putere să se opună.
DW: Și am ajuns din nou în 2024. Oare NATO a văzut în toamna anului trecut cum Rusia penetra România?
Cătălin Ranco Pițu: Nu știu dacă este total penetrată. Dar este vulnerabilă. Este o concluzie logică.
DW: Andrei Ursu, fiul inginerului Babu Ursu, omorât în închisoare în anii 1980 și care a studiat funcționarea sistemului represiv dinainte de căderea comunismului, vă reproșează faptul că în dosarul Revoluției nu ați anchetat și oameni din Securitate. De ce nu ați avut mărturii de la liderii Securității, mai ales că au fost atât de longevivi?
Cătălin Ranco Pițu: Voi scrie o carte despre teroriști. Doar despre teroriști. El spune că teroriști erau cei din Securitate. Cu Timișoara, în sfârșit, cu Bucureștiul la baricadă, împreună cu ceilalți de la armată, securiștii sunt responsabili pentru crime împotriva umanității. Pe Iulian Vlad, de exemplu, nu-l puteam ancheta eu, pentru că el a fost deja condamnat pentru ce a făcut.
Dar asta nu doreau să înțeleagă. Andrei Ursu spune că trebuia cercetat din nou. Nu. Pentru represiunea de la Timișoara și pentru ce s-a întâmplat în București, Iulian Vlad a fost judecat, condamnat și a executat mulți ani de închisoare.
DW: Deci cine a tras în noi după 22 decembrie? Securitatea nu a fost deloc implicată?
Cătălin Ranco Pițu: După 22 decembrie 1989 a fost exclusiv foc fratricid. Pentru această concluzie îmi asum întreaga responsabilitate, pentru că știu situația fiecărui mort, începând cu 22 decembrie. Știu în ce context a murit fiecare om după 22 decembrie, nu doar în București, ci în toată țara.
Și știu că întotdeauna cauza a fost focul fratricid între persoanele care aveau arme. Adică MApN, 10.000 de civili numai în București, fără pregătire militară, și unii de la Interne, care era oricum puțini în comparație cu armată.
Totul pe fondul psihozei generate tot de Ion Iliescu și cei care au preluat comanda, psihoza cu privire la existența teroriștilor.
DW: Și Securitatea a plecat acasă?
Cătălin Ranco Pițu: Direcția a cincea a fost integral reținută. USLA n-a făcut absolut nimic, din contră, au fost victime în numeroase situații, inclusiv cu cazul Trosca. Se știe conduita fiecărui militar USLA. Trupele de securitate au fost consemnate peste tot în cazarmă. Nu există nicio probă că securiștii au tras. Și nu am spus-o doar eu. Raportul Comisiei Senatoriale spune același lucru: că n-au tras ei.
Comisia Tismăneanu spune același lucru. Și au fost zeci de experți și de istorici - și în raportul final din 2006 se arată același lucru. Că a fost o invenție cea cu securiști -teroriști. Deci Securitatea n-a participat absolut deloc după 22 decembrie, pentru că n-au existat teroriști. Indiferent că le spunem securiști, teroriști, teroriști, arabi, extratereștri. N-au existat.
Deci Securitatea n-a tras deloc. Ca instituție n-a tras. Nu pot exclude că vreun dement de la ei să fi luat inițiativa, să fi tras, dar fără ordine la vârf, fără un plan al securității de a-l salva pe Ceaușescu. Explic în prima mea carte moment cu moment, imbatabil din perspectivă logică, de ce ei n-au avut nicio intenție de a-l readuce pe Ceaușescu la putere și n-au făcut nimic în acest sens. Și n-au tras.
Se încarcă comentariile...
