Cinci metri cubi de tropice

Apometrul meu s-a oprit. A murit. Ăla din baie. De apă caldă. A murit subit sau s-a sinucis, nu mi-e clar, dar a notat cu precizie data, ziua, ora, minutul, secunda, metrul cub şi gata. S-a oprit în deplină tăcere la un număr fatal, ca un calendar maiaş şi s-a dus. Nu ştiu unde anume, dar rai nu cred să aibă. M-am bucurat. Nu că n-avea rai, cât că nu mai avea viaţă. Că s-a dus.

Am fost aşa de fericit, încât am sărbătorit. Am dat drumul la maximum la apa caldă, atât în chiuvetă, cât şi în cadă. Gest imoral, ştiu, dar am fost cuprins de beţia celebrării. Ba chiar am regretat că nu am apă caldă şi la WC, că aş fi tras apa la nesfârşit. Doar aşa, să văd minunea. Apă caldă fără număr! Sau, mai exact, apă caldă cu acelaşi număr. Fără alţi metri cubi. De neînchipuit. Din când în când, am verificat cifrele din pătrăţelele roşii. Nici o mişcare. Aceleaşi cifre, eternizate într-un fel de perplexitate matematică. Căldura! Cică prosteşte. Ah, aburii! Aburi calzi, umezi. Zâmbeam şi savuram o zi la tropice; una gratuită, solitară, desăvârşită! Da, îmi închipuiam că sunt la tropice şi că trăiesc prima zi de după sezonul ploios.  O zi doar a mea. Privată. În privată. Am închis ochii şi în mintea mea apa se evapora din pământ, vegetaţia era luxuriantă, păsările erau colorate, vietăţile foşgăiau, gândacii erau uriaşi… Uite, asta nu trebuia să fac! Nu trebuia să amintesc de gândaci. Din ăştia chiar am! Am tot dat cu spray-ul, dar degeaba. Tot mai apar câte unii, cu o ritmicitate dubioasă. Sunt mari sau mici, uneori uriaşi, dar de apărut, apar. Odată mi-a intrat unul în cadă, fix când îmi făceam duşul de dimineaţă. Umbla cu paşi rapizi, făcea opriri scurte, bruşte, cu antenele subţiri pipăind universul. Un gândac lunguieţ, cafeniu. Armura îi lucea ca nouă. Mi s-a părut că eu sunt gol, iar el îmbrăcat. Nu e cel mai plăcut sentiment, aşa că l-am opărit. Faza e că a murit încet şi asta m-a făcut să mă simt tare vinovat. Nu glumesc deloc când zic asta. Adică, vorba ceea, gândacii nu sunt ca apometrele, nu mor brusc. Au prostul obicei să reziste. Îi striveşti, îi arzi, îi opăreşti, îi dai cu spray otrăvitor, ei tot mai dau dintr-un picior, dintr-o antenă, din ceva. De-a dreptul dezgustător. Inestetic. O fi aşa pentru că nu au inimă, mă gândesc. Nu ştiu. Nimic din ceea ce are inimă nu supravieţuieşte în halul ăsta! M-am scuturat de coşmarul care-mi tulbura ziua de la tropice. Oglinda era mată de la atâta abur. Am desenat cu degetul un cerc, doi ochi şi o gură. O gură care zâmbea. Ani de zile m-am uitat la mine în oglinda aia, dar nu m-a arătat nicicând atât de corect, de exact. Chiar zâmbeam. Condensul a început să se scurgă pe sticla oglinzii şi desenul meu a început să plângă şi să bălească. M-a cam enervat treaba asta, aşa că am dat cu palma peste sticlă şi mi-a rămas doar zâmbetul cel adevărat, de pe figura mea cea adevărată, ambele deformate de umezeala de pe oglindă. Nu mi-a păsat. Eram la tropice.   

Peste câteva zile m-am întâlnit la ieşirea din lift cu preşedintele de bloc. Un individ la vreo şaizeci de ani, scund, dar bine legat, cu frizură cazonă şi voce pe măsură. Om cu o privire hotărâtă, oarecum vicleană. Genul care îţi strange mâna cu putere. Nu prea am încredere în el. Nu te păsuieşte deloc. Nu contează că nu ai şi că nu ai avut nicicând vreo restanţă la întreţinere. Dacă ai întârziat o zi, îţi sună la uşă. Te mustră cu un aer sfătos, în umbra căruia intuieşti o reală şi deplină indiferenţă faţă de problemele tale materiale. Mi-l închipuiam ca pe un sergent care nu ar ezita să sacrifice niscai soldaţi, dacă treaba asta ar da bine pe harta strategiilor lui de moment. Am zâmbit. De data asta aveam un secret. La mine în casă se instaurase ilicit un fel de libertate pe care el nu o putea controla, deşi îl privea direct. Am ezitat dacă să-i spun ori ba. Mi-era teamă că va interveni. De fapt, aveam certitudinea că va interveni să schimbe situaţia. Pe de altă parte, oricum trebuia să prezint lunar datele de pe apometru şi ar fi observat decesul. ”Bună ziua!” l-am abordat eu, cu veselie. ”Bună ziua! Bună ziua!” a răspuns el repetat, cu glas puternic şi cu o jovialitate plină de sine. ”Trebuie să vă spun ceva…!” S-a precipitat: ”Ce s-a întâmplat, ia ziceţi?” M-am dat panicat: ”Mi s-a oprit apometrul!” ”Aoleu, cum aşa!” Am chicotit nevăzut: ”Nu ştiu, s-a oprit pur şi simplu.” Prin ochii care mimau dezarmarea îl priveam atent, căutând semnul vreunei frustrări, a vreunei nemulţumiri cât de mici. ”Aaaa, păi nu e bine, să ştiţi!” ”Normal că nu e bine”, am reacţionat eu cu o falsă preocupare. ”Şi când s-a întâmplat asta?” ”Păi, deh, să tot fie cam vreo patru zile.” (Ah, patru zile tropicale, perfect gratuite!) ”Vai, păi, ce ne face domnule, acum îmi spuneţi?” M-am prefăcut încurcat: ”Offf, în fiecare zi mi-am spus să vă anunţ, dar am fost prins cu atâtea treburi, atâtea alergături.” ”Păi, aşa o fi, dar o să vă coste!” Am clipit nedumerit: ”În ce sens?” ”În sensul că o să vă bag la pauşal, în sensul ăsta!” Eu, uşor alarmat: ”La pauşal? Şi asta ce înseamnă?” ”Păi înseamnă! Înseamnă cinci metri cubi.” Am răsuflat uşurat: ”A, păi, tot cam aşa aveam şi până acum.” A râs scurt, ca şi cum m-ar fi prins în timp ce încercam să fug pe furiş: ”Cinci metri cubi de persoană, domnule, nu de familie!” Un curent îngheţat a pătruns în universul meu tropical. Am explodat: ”Cum, domnule, întreaga familie consumă doar cinci metri cubi de apă caldă pe lună, fapt dovedit de apometre, şi dumneata mă pui să plătesc tot atât pentru fiecare persoana în parte??” A dat din umeri cu o neputinţă indiferentă: ”Nu eu vă bag, legea o face. Aşa scrie în contract. Nu ai apometru, atunci atât revine fiecăruia. Cinci metri cubi.” Am simţit un fel de panică. ”Dar e o nebunie!! Este furt pe faţă!” A făcut un gest ca şi cum ar fi fost cu totul de acord cu mine. ”Aşa o fi, dar nu eu fac legea… aşa că puneţi mâna repede şi sunaţi la o firmă autorizată, să vă pună apometru. Dar e musai să fie autorizată!” M-a salutat şi a intrat în lift. Am rămas în holul de la parter, cu mintea vraişte. Becul de pe hol, cu senzori, s-a stins de parcă şi el a renunţat să-mi recunoască prezenţa, odată ce preşedintele de bloc a dispărut în liftul din care se auzea o melodie optimistă. M-am gândit stupefiat că cineva a dat fără nici o problemă legea asta, care transformă omul într-un fel de consumator industrial. A scris-o, a propus-o, a promulgat-o. M-am gândit că furnizorii de căldură doar câştigă mereu şi mereu şi mereu, şi că ei nu riscă niciodată. Că producătorii şi importatorii de apometre adorm zâmbind, înveliţi cu plăpumioara legii ăsteia. Că firmele autorizate, care instaleaza apometrele, nu mai prididesc cu treaba, trăind de pe urma spaimei omului-consumator-de-cinci-metri-cubi-de-apă-caldă-pe-lună. Că toţi, dar absolut toţi câştigă ceva, doar omul simplu este penalizat dacă nu are apometru. Un fel de amendă mascată. M-am gândit că preşedinţii de blocuri sunt investiţi cu puteri de neocolit. Că sunt strivit. Opărit. Că zac în cadă, mişcând încet dintr-o antenă…

Am coborât extrem de încet cele şase trepte care duc spre holul de la ieşire. Nu-mi reveneam. Ca în vis, am verificat cutia poştală. Facturi, broşuri şi fluturaşi cu promoţii. Pizza, candidaţi la Parlament, mâncare chinezească, toate şi toţi la un loc. Am găsit şi un pliant al unei agenţii turistice, care îmi propunea vacanţe de iarnă. Un anunţ anume, mi-a atras atenţia. Era vorba despre o vacanţă de zece zile, prin ţările tropicale. Am privit spre bulevardul cenuşiu, printre zăbrelele vopsite gălbui, care apărau geamul de la uşa de intrare în bloc. În preţul ofertei erau băgate avion, cazare, servicii all inclusive şi taxe de aeroport. O mie opt sute de euro! Am clătinat din cap, cu un fel de dumirire: Ieftin!