Căruţa cu poveştile lui Ştefan Mitroi

Invitat insistent şi hotărât ţărăneşte să-i cunosc vatra părintească, am ajuns, în sfârşit, după ce-i îi citisem cucerit ,,Jocurile de nenoroc" şi ,,Bâlciul de argint" - mai ales – la poarta casei din inima bătrână a Teleormanului, într-o târzie după-amiază de toamnă când soarele ameninţa să se prăbuşească greu şi spart ca o baltă de sânge peste câmpia ce părea să nu se mai sfârşească nicăieri şi niciodată.

Fiu al Olteniei de sub munte, am descoperit cu adevărat câmpia la o vânătoare şi iarna, când cerul nu se deosebea de pustiul zăpezii şi nu se vedea nicio linie de orizont, nicio urmă de sanie, nicio potecă, nu mai vorbesc de drum, şi niciun stâlp de telegraf, şi niciun semn de orientare şi am rămas cu frica necuprinsului.

Acum era numai sfârşitul toamnei, cerul se sprijinea pe pământul ars de secetă şi balta de sânge a soarelui nu mi se părea înfricoşătoare; mai erau şi casele rare pe o uliţă în pantă uşoară, ţinând de satul Grosu.

În curtea casei la care Ştefan Mitroi ţine ca la ochii din cap şi nu cred că poate visa mai împăcat în alt loc de pe lume, în curtea cât palma, se odihnea, cu suta ei de ani, bănuiesc, o căruţă ţărănească aidoma unui faeton de sărbătoare, inspirat împodobită şi, în aceeaşi vreme, boierească şi cu arta unui vizionar oniric, dar şi slujit cu ştiinţa constructorului care îi asigurase de la început folosirea la fel de îndemânată şi la nunţi şi la botezuri şi la petreceri, dar şi la căratul munţilor de ştiuleţi de porumb şi la cel al şirelor de paie, tot munţi, de pe urma batozelor de treierat.

Rar am văzut atâta poezie a construcţiei unui mijloc de transport cotidian şi domestic şi atâta ştiinţă a înlesnirii muncii de toate zilele într-un grânar cum a fost Teleormanul.

Poezia sta în închipuirea stâlpilor atelajului cu scări de fier pentru urcat în căruţă ca şi când ar fi fost adevărate opere de artă, cioplite în lemn cu migală şi cu o fantezie presupusă de îmblânzirea efortului unor botine princiare, dar şi cu grija susţinerii tălpii de lemn cu benzi de fier cu adevărat forjat, trimiţând la docarele voievodale, nu mai vorbesc de roţile înalte de peste un metru şi jumătate care, pe osiile lor, de asemenea de fier, ţineau eleganţa trupului alungit al căruţei, nu mai vorbesc de loitrele răsucite şi ţinute în lanţuri şi zale de fier, strâns legate de ţepile care înălţau eşafodajul întreg după nevoia transportului, nu mai vorbesc de leagănul birjarului sau de leagănele pentru musafiri la sărbătoare, la crucile care ţineau întinse hamurile cailor, aceştia putând fi şi doi şi patru, nu mai vorbesc de spiţeria roţilor ca nişte uriaşe roţi ale vânturilor şi de vopsitoria lor roşie regală, încadrând verdele tronului întreg al căruţei ca un fuzelaj de avion, de verdele care concura mătasea câmpului înflorit şi pe această mătase pictate florile grădinii casei ţărăneşti, nu mai vorbesc de războiul care se rotea sub leagănul din faţă al celui ce mâna caii şi urma răsucirea drumului ca un şarpe în câmpia fără de margini.

Am rămas fermecat în faţa acestei căruţe, cum nu mai văzusem şi nu cred să se mai găsească în multe muzee, moştenită de la generaţii de moşi şi strămoşi, mărturie a minţii acelor ţărani sclipitori de inteligenţă şi inventivitate şi bogaţi în poezia sufletească de neegalat a autorului Mioriţei.

Ei bine, această căruţă mi-a dezlegat odată cu obârşia romancierului poet Ştefan Mitroi şi izvorul scrisului său atât de identitar românesc şi de gâlgâitor de talent şi, mai târziu, când citeam o pagină, iarăşi cucerit, cum mai ziceam, din romanul ,,Dulce ca pelinul", am văzut într-o străfulgerare, căruţa aceasta plină cu personajele lui Mitroi şi cu poveştile vieţii lor, ca un faeton al miracolelor din care s-a născut folclorul nostru şi am înţeles de unde se trage harul unui scriitor de care literatura noastră are nevoie ca să i se recunoască virtutea de a fi identitar naţională.

Numai un astfel de har poate da naştere unei poveşti şi unei mitologii.