Aspecte ale vidului existenţial: putere, bani, sex, hedonism, fanatism
0
De-a lungul evoluţiei sale, omul a suferit o dublă pierdere: prima – pierderea instinctelor animale în preistorie şi a doua – pierderea tradiţiilor, produsă în istoria recentă, ne spunea ilustrul psihiatru austriac, fondator al logoterapiei – Viktor Emil Frankl, în bestseller-ul „Omul în căutarea sensului vieţii".
Consecinţa acestei duble pierderi este aceea că niciun instinct nu-i mai spune omului modern ce să facă şi nicio tradiţie nu-i mai arată cum ar trebui să procedeze. Concluzia lui Viktor Frankl este următoarea: Lipsit de instincte şi de tradiţii, omul modern se află în situaţia de a nu şti exact cum să acţioneze:
„În schimb, omul fie că doreşte să facă ceea ce fac ceilalţi (conformism), fie că face ceea ce alţii vor ca el să facă (totalitarism)"
Este teribil faptul că un om a trebuit să treacă prin teroarea lagărelor naziste de la Auschwitz şi Dachau, pentru a spune lucrurilor pe nume. De la Viktor Frankl avem cea mai bună explicaţie referitoare la două aspecte dominante ale istoriei recente:
1. cauzele apariţiei şi extinderii fenomenului totalitarismului în secolul XX
2. motivele pentru care omul modern a devenit tot mai uşor de manipulat
Însă, ceea ce atrage şi mai mult atenţia, este noţiunea de vid existenţial. Victor Frank afirmă că acesta este o caracteristică definitorie a societăţii moderne. Procesul de automatizare a muncii a înregistrat o creştere semnificativă în ultimele decenii, ducând la un surplus de timp liber. Vidul existenţial este echivalent cu o stare de plictiseală, deoarece omul modern se afă în situaţia de a nu şti cum să gestioneze surplusul de timp liber. În aceste condiţii, „omenirea este sortită să oscileze la nesfârşit între două extreme, între necazuri şi plictiseală". Vidul existenţial aduce după sine cazuri de depresie, agresivitate, suicid, dependenţă.
Pentru a depăşi acest vid existenţial, ne-am găsit anumite refugii. Voinţa de sens, un alt termen propus de psihiatrul austriac, esenţa logoterapiei, am compensat-o şi am înlocuit-o cu voinţa de putere, cu forma ei cea mai primitivă, voinţa de bani. Este reprezentativă în acest sens afirmaţia personajului Gordon Gekko, din filmul Wall Street (2010) : „În 1987, spuneam că lăcomia este bună. Acum se pare că este legală". Dacă primul refugiu este rezervat doar unei categorii restrânse de oameni, ceilalţi am înlocuit motivaţia de a găsi un sens al existenţei cu voinţa de plăcere, care se rezumă, de cele mai multe ori la compensarea sexuală: „În astfel de cazuri putem observa cum libidoul sexual sfârşeşte în vidul existenţial". Nu e de mirare că o melodie cu refrenul „Nu există drog mai tare decât sexul/ Am încercat şi LSD, şi restul", era hit acum câţiva ani, tocmai pentru că reflecta acea dorinţă a noastră de a evita vidul existenţial prin preocuparea exlusivă pentru căutarea plăcerii (hedonism), fiind extrem de tentantă şi asocierea sexului cu consumul de droguri. Asta în condiţiile în care, deţinutul Viktor Emil Frankl, care spera cu ardoare să îşi reîntâlnească soţia, ne demonstra că dragostea este ultimul şi cel mai înalt ţel la care omul poate să aspire. El a ajuns la această concluzie, constatând că, în situaţia-limită în care deţinuţii îşi orientaseră sensul existenţei spre un singur scop- supravieţuirea, dorinţele sexuale ale acestora erau nule.
Omul de rând s-a refugiat în multitudinea de distracţii ale prezentului, promovate de o cultură consumeristă. Distracţii în urma cărora nu rămânem cu nicio amintire semnificativă, poate doar cu pozele postate pe reţelele de socializare. Consumerismul, creat de Eduard Bernays, are la bază psihanaliza unchiului său, Sigmund Freud. Exploatarea dorinţelor primitive şi inconştiente ale fiecărui individ nu aduce decât profit, într-o ordine socială în care oamenii cumpără ceea ce nu îşi doresc şi îşi satisfac nevoi pe care nu le au. Preocuparea pentru introspecţie, evoluţie personală sau lectură, devine tot mai redusă în condiţiile în care consumerismul oferă tot mai multe modalităţi superficiale de a umple vidul existenţial.
Am accentuat mai sus cuvântul dependenţă. Dependenţa, adicţia, are multe forme, însă voi face referire la o anume formă de dependenţă, des întâlnită în vremurile noastre: dependenţa de o idee, de o concepţie sau de credinţă- o modalitate aleasă de anumiţi oameni pentru a evita vidul existenţial, care nu este altceva decât fanatism. Ne-am obişnuit să arătăm cu degetul, noi, cei din aşa zisa „lume civilizată", anumite societăţi din Răsărit, ca fiind responsabile de fanatism, religios sau politic, în timp ce la noi acasă, fanatismul îmbracă multiple aspecte. Sunt oamenii care nu acceptă sub nicio formă contraargumente. Îi recunoaşteţi în mediul on-line prin acele formulări standardizate, unele mesaje ale acestora par a fi spam-uri, deoarece nu sunt schimbate, indiferent de subiectul dezbătut pe forum. Scopul lor primordial nu este de a convinge şi pe alţii să adere la concepţiile lor, pentru că nu mai au această putere. Concentrarea exclusivă a sensului existenţei lor asupra acelei concepţii nu mai lasă loc unor calităţi persuasive. Am folosit exemplul oferit de mediul on-line, deoarece acesta reflectă anumite tendinţe ale societăţii. Vom găsi genul acesta de persoane şi la serviciu, la şcoală, sau în cadrul diferitelor grupuri sociale.
Voi folosi şi câteva exemple concrete. Într-un articol de acum două săptămâni, conchideam în felul următor: „Concluzia mea de cetăţean simplu, care are inteligenţa necesară pentru a nu fi nici „băsist", şi nici „antenist", este următoarea...." Replica pe care am primit-o de la un utilizator a fost virulentă, dar necesară pentru a realiza această demonstraţie, iar din acest motiv, îi mulţumesc şi îi rămân dator. Nu are rost să detaliez replica acestuia, deoarece conţinea aceleaşi formulări standardizate, folosite şi la alte dezbateri on-line. Extrem de amuzant este următorul lucru: o categorie de indivizi, cu anumite viziuni politice, s-a conformat şi şi-a atribuit apoi cu mândrie un apelativ dat de tabăra adversă- utilizatorul respectiv a răspuns „Prezent" la apelativul de „băsist". Din păcate, dependenţa unor grupuri de cetăţeni de anumite idei sau concepţii, are efecte negative asupra unei dezbateri, care se transformă într-un „dialog al surzilor", afectând chiar şi democraţia participativă. Într-o societate aflată sub hegemonia antagonismului băsism-antenism, vor participa la vot doar membrii de partid, fanaticii şi idealiştii. Restul de 50%, sunt cei care consideră că viaţa merge înainte, indiferent de deciziile politicienilor, sau sunt prea absorbiţi de acele distracţii ale prezentului, specifice consumerismului. Unii îşi vor găsi o altă distracţie: se vor prezenta totuşi la alegeri, dar vor opta pentru varianta „votului nul".
Referitor la acest fanatism al omului modern (dependenţa de o idee sau o concepţie), este reprezentativă o situaţie relatată în cursul de istorie a mentalităţilor, pe care l-am studiat în anul III de facultate: Un student german care a participat în data de 9 noiembrie 1938 („ Noaptea de cristal"), în calitate de comandant S.A. la un pogrom al evreilor îi povesteşte mamei sale cele întâmplate. Pentru el fusese o experienţă care îi crease impresia încurajatoare despre forţele puternice care zac în popor, un lucru de bun augur din perspectiva unui viitor război, schiţându-i mamei noul etos, în care Fuhrer-ul deţinea supremaţia absolută. Îngrozită, mama îl întrerupe: „Dragul meu, nici tu nu crezi aşa ceva". Tânărul, pentru o clipă încurcat, îi răspunde: „Nu, nu cred, dar trebuie să credem". Tănărul student îşi găsise un refugiu în ideologia nazistă, chiar dacă lipsa de valoare a ideilor prezentate mamei sale a fost întrevăzută. O situaţie care reflectă conformismul omului modern, lipsit de instincte şi tradiţii, după cum spunea Viktor Emil Frank. Îngrijorător este succesul ideilor radicale în rândul tinerilor, un exemplu recent fiind partidul neonazist „Zorii Aurii" din Grecia.
Un alt tip de fanatici, cu care m-am confruntat de când scriu pe blog, sunt cei care au o viziune diferită cu privire la scrierea istoriei româneşti. Este un lucru cunoscut că multiperspectivitatea reprezintă o tendinţă inaugurată încă din prima jumătate a secolului trecut, de Şcoala Analelor. Însă, ceea ce ne propun aceştia, cu un teribilism antiromânesc (e la modă să fii „anti"), este să studiem numai sursele istorice străine, referitoare la istoria naţională, ceea ce este un nonsens deliberat, la fel ca în cazul tânărului student german. Este periculos când acest curent este promovat chiar de către liderii de opinie, cei care se ocupă cu scrierea istoriei. Când un istoric se autointitulează ca promovator al „demitizării cunoaşterii istoriei româneşti", trebuie să ne punem anumite întrebări. Una dintre ele ar fi: În cadrul cărui tip de regim politic se induce ideea că trecutul istoric nu este decât o mare minciună? Răspunsul-un regim totalitar. Este admirabilă intenţia noului val de istorici de a aduce un suflu nou pentru istoriografia românească, dar folosind aceste cuvinte, te discreditezi de la bun început. Se doreşte o demitizare a cunoaşterii istoriei, în condiţiile în care avem o mulţime de evenimente şi fenomene istorice care sunt ţinute ascunse publicului larg, multe dintre acestea, din secolul XX. Un exemplu este articolul meu de săptămâna trecută, pe tema operaţiunilor Serviciului Special de Informaţii, din anii 1940-1944. O structură informativă cunoscută de mulţi români doar ca „vânător" de legionari sau comunişti, nu şi din perspectiva implicării acesteia în participarea României la al doilea război mondial.
M-am îndepărtat prea mult de subiectul principal al articolului, fără a uita totuşi să ataşez un link cu o melodie a trupei Paraziţii, care tratează tema acestei societăţi caracterizată de consumerism şi vid existenţial. Refrenul este mai mult decât sugestiv: „Vrem paradisul promis, când am ieşit din comunism". Oare ni s-a oferit acel paradis? Sau îl vom primi vreodată?
Se încarcă comentariile...
