9 iunie 2024: concluzii și potențiale consecințe

Ieșirea din apatie a electoratului, prin înregistrarea unei prezențe de peste jumătate din totalul corpului electoral, reprezintă confirmarea, cel puțin din perspectiva reacțiilor publice, a butadei „În politică este vorba 90% despre percepție și restul despre fapte”.

FOTO Inquam Photos

Departe de a avea pretenția de a surprinde toate elementele esențiale ale primei runde a super-anului electoral 2024 din România, pot fi desprinse o serie de concluzii, iar din acestea anticiparea unor consecințe politice pentru calendarul politic de toamnă-iarnă.

1. Participarea politică semnificativă, în pofida absenței campaniei electorale din mass-media tradiționale. În România nu a existat nicio dezbatere electorală importantă între candidații din alegerile pentru Parlamentul European, după cum nu s-a organizat o confruntare publică între principalii candidați la Primăria Bucureștilor. Cu toată această aparentă acalmie, a existat o participare electorală importantă, care poate fi explicată prin conjuncția a trei factori: rețelele sociale au preluat o parte din rolul pe care ar fi trebuit să-l joace mass-media tradiționale; partidele politice și-au mobilizat rețelele de simpatizanți, mai ales pentru scrutinul local; persistă ethos-ul civic al participării politice, indiferent de calitatea ofertei electorale.

2. Manipularea prin intermediul sondajelor de opinie publică a eșuat. Cu ocazia campaniei electorale și chiar în ziua votului a fost foarte vizibilă încercarea de influențare a alegătorilor, pentru motivare sau demotivare, prin publicarea unor pseudo-sondaje de opinie, de către companii obscure și cu metodologii de cercetare evident neștiințifice. În fapt, cercetările sociale, multe dintre ele nepublice, au evidențiat faptul că impactul campaniei electorale asupra opțiunilor alegătorilor a fost unul minimal. În mod covârșitor, alegătorii au știut înaintea campaniei cu cine vor vota, indiferent de evenimentele campaniei. Această observație este foarte importantă pentru alegerile prezidențiale, deoarece perioada de (pre)campanie nu poate aduce „miracole”. Dacă un candidat are în acest moment, de exemplu, 10 procente ca intenție de vot, indiferent de resursele mobilizate nu va putea să-și dubleze scorul în câteva luni de zile. Și reciproca este valabilă: în absența unui „cataclism de imagine”, candidații cu o cotă ridicată de încredere și intenție de vot își vor păstra capitalul politic, cu toate campaniile negative la adresa lor.

3. Paradoxal, tensiunea din societate nu s-a transformat în vot negativ la adresa puterii. Manifestațiile de protest, grevele dar și sondajele de opinie au indicat existența unei acute stări de nemulțumire socio-economică în rândul electoratului. Cu toate acestea, nu a existat o sancțiune la vot a coaliției de guvernământ, așa cum s-a întâmplat în numeroase state europene (Franța, Germania, Spania, Belgia, Ungaria ș.a.). Explicația acestei „originalități” românești poate fi găsită în comasarea alegerilor locale cu cele pentru Parlamentul European, percepute ca secundare. În condițiile în care nu a existat un grad major de divergență între opțiunile pentru administrația locală și cea pentru Parlamentul European, descărcarea tensiunii sociale prin vot sancționatoriu a fost mai degrabă amânată, nu evitată. Scrutinul prezidențial și cel parlamentar ar putea fi considerate ocaziile potrivite pentru exprimarea votului-sancțiune de către electorii nemulțumiți de direcția în care se îndreaptă țara.

4. Euroscepticismul nu este de un mare interes în România. Intrarea Partidului AUR pe un trend descendent și scorul de la alegerile pentru Parlamentul European indică o tendință politică mai veche din societatea românească: lipsa de suport semnificativ pentru partidele eurosceptice. Instituțiile comunitare se bucură de un grad de încredere superior celor naționale, astfel încât suveranismul a rămas o opțiune marginală în societate, în pofida poziționării eurosceptice a unei părți din mass-media națională. Nici chiar intrarea Partidului S.O.S. în Parlamentul European, prin votul exotic al alegătorilor din diaspora, nu schimbă în mod fundamental opțiunea proeuropeană a electoratului din România. Cele 8 mandate de eurodeputat obținute de partidele sceptice trebuie văzute, simultan, și ca o manifestare a nemulțumirii față de situația economică din țară.    

5. Absența diasporei ca factor politic semnificativ. Prin cele puțin peste 200.000 de voturi în scrutinul pentru Parlamentul European diaspora a jucat un rol secundar în scrutinul din 9 iunie. Explicația lipsei de interes pentru a participa la alegeri este aceea că nu văd un rol important al eurodeputaților în politica națională. Însă, pentru scrutinul prezidențial putem anticipa participarea a circa un milion de cetățeni români din diaspora la alegeri. Dacă la 9 iunie votul din diaspora a fost relativ echilibrat ideologic, rămâne de văzut dacă prin creșterea numărului de votanți se va întări și orientarea antiguvernamentală.

6. Ideea de unitate și stabilitate a fost una de succes. Adesea ironizată în spațiul public, ideea stabilității politice și a unității a găsit un teren politic fertil, în condițiile crizei războiului din Ucraina. Scorul ridicat al PSD-PNL din alegerile europarlamentare, reușita unor candidați comuni ai coaliției de guvernământ împotriva unor candidați puternici (la primăria Brașov, Consiliul județean Timiș ș.a.) arată cu ideea marii coaliții dintre social-democrați și liberali este apreciată de electorat.

7. „Independenții” au avut cele mai spectaculoase câștiguri. Victoria categorică a lui Nicușor Dan în București ori Mihai Polițeanu la Ploiești confirmă un trend european: victoria independenților împotriva partidelor principale, în circumstanțe de criză. După cum scriam și în alte ocazii, prin „independent” nu trebuie înțeleasă o persoană care nu are nicio legătură cu partidele politice, ci, din perspectiva percepției publice, nu este captivă acestora. Alegătorii lui Nicușor Dan știau lipsa lui de performanță administrativă, însă factorul care a determinat catalizarea unui vot transideologic a fost percepția că este o persoană onestă în apărarea interesului public.

Un alt reprezentant al independenților, Nicu Ștefănuță, a reușit să mobilizeze cu ajutorul rețelelor sociale (Tik Tok, în principal) votanții cu valori post materialiste din țară și diaspora, obținând un mandat de eurodeputat. Succesul acestuia este cu atât mai semnificativ cu cât nu a avut forțe politice structurate care să-i sprijine candidatura.

8. Prăbușirea progresismului-justițiarist. Eșecul zgomotos al USR este rezultatul lipsei de anvergură al liderilor partidului, respectiv a crizei de mesaj. După scoaterea de la guvernare a USR în anul 2021 partidul s-a complăcut într-o stare de mediocritate politică, mizând pe votul inerțial. Mariajul cu conveniență cu Ludovic Orban și cu partidul format de Traian Băsescu nu a făcut decât să-i înstrăineze votanții.

Încheierea etapei Cătălin Drulă și potențiala preluare a partidului de către Dominic Fritz/Elena Lasconi nu poate avea efecte spectaculoase pentru calendarul electoral de toamnă-iarnă. Viitorul USR este determinat de soarta viitorului Președinte al Republicii: dacă acesta va fi ales cu sprijinul USR sau împotriva acestui partid.

9. PSD și PNL sunt în interiorul rezultatelor lor tradiționale. Prin numărul de voturi obținute în scrutinul din 9 iunie nici PSD, nici PNL nu au depășit cele mai bune scoruri istorice. Social-democrații sunt majoritari în Oltenia, Muntenia și Moldova, iar PNL în zona Transilvaniei. PSD și-a îmbunătățit ponderea voturilor din mediul urban mare și mijlociu față de anul 2020, dar rămâne un partid al celor cu venituri scăzute și medii. PNL își păstrează profilul unui partid de tip conservator, spre care se îndreaptă și o parte a clasei de mijloc.

10. UDMR și-a păstrat monopolul asupra votului etnic. Faptul că UDMR a fost lăsat în afara guvernării de la București a crescut solidaritatea electoratului maghiar față de formațiunea lor politică principală. De asemenea, strânsa conectare a comunității maghiare cu presa din Ungaria, și mesajul de „cetate asediată” a Budapestei, în conflict cu Uniunea Europeană, a fost un factor suplimentar pentru mobilizarea electorală a comunității maghiarilor din România.     

Ce urmează?

Varianta Marii coaliții 2025-2028. Mesajul esențial al scrutinului din 9 iunie a fost de validare electorală a marii coaliții PSD-PNL, însă pentru ca aceasta să continue și în anul 2025 este nevoie de îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții: Președintele Republicii să fie o personalitate care să fie aleasă cu sprijinul celor două partide; existența unui program electoral comun sau cel puțin un acord asupra principalelor teme; liste comune PSD-PNL sau cel puțin încheierea unui pact de neagresiune electorală; un algoritm de împărțirea a principalelor funcții în Stat (premier, conducerea Parlamentului ș.a.). O guvernare de mare coaliție este inexorabil legată de existența unui acord cu viitorul Președinte al Republicii. Având în vedere că Nicolae Ciucă și-a anticipat candidatura prezidențială, este de așteptat că Marcel Ciolacu va trebui să devină candidat din partea PSD. Dacă unul dintre liderii PSD și PNL va deveni Președinte al Republicii în luna septembrie, fiecare din cele două partide va încerca să câștige și alegerile parlamentare din decembrie, pentru a construi o guvernare în jurul său. În aceste condiții, varianta Marii Coaliții ar putea funcționa doar dacă PSD și PNL ar avea un candidat comun la prezidențiale. Este greu de anticipat că un partid ar accepta drept candidat liderul celuilalt partid, astfel încât singura variantă (teoretică) pentru menținerea guvernării de mare coaliție, cu Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă președinți de partid, ar fi aceea a unui candidat independent.

Revenirea la polarizarea stânga-dreapta. Competiția pentru prezidențiale între Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă, în cadrul unui scrutin prezidențial organizat în luna septembrie înseamnă și sfârșitul de facto al coaliției de guvernare, chiar dacă cabinetul Ciolacu nu se va destrăma în mod formal. Cei doi candidați vor fi obligați să-și extindă cât mai mult bazinul electoral: PSD spre cel al AUR, PNL spre cel al USR. În acest fel, se reface axa electorală tradițională stânga-dreapta. În ipoteza în care Marcel Ciolacu ar câștiga alegerile prezidențiale va fi determinat de partid să creeze o guvernare monocoloră, eventual alături de UDMR. Similar, PNL va încerca nu doar să obțină funcția de Președinte al Republicii, ci și pe aceea de premier, printr-o coaliție cu UDMR și, eventual, USR.

Revoluționarea statu-quo-ului de către Mircea Geoană. Dacă Mircea Geoană va intra în competiția prezidențială, datele sociologice structurale indică faptul că el are potențialul de reseta competiția prezidențială. La fel ca alți politicieni europeni, sau cazul recent al lui Nicușor Dan, Mircea Geoană are potențialul de a colecta voturi din bazinele electorale ale tuturor partidelor și ar putea miza, în plus, în competiția cu liderii PSD și PNL, pe votul românilor din diaspora și a celor care votează pentru prima oară la prezidențiale, în turul doi al scrutinului prezidențial. O prezență de peste 50 de procente limitează forța nucleelor electorale ale partidelor politice tradiționale și aruncă scrutinul prezidențial pe tărâmul carismei și al încrederii personale în candidați. Un Președinte al Republicii cu experiența lui Mircea Geoană știe că, pentru a pune în aplicare un plan ambițios de reforme, are nevoie de sprijinul unui partid politic parlamentar. Prin urmare, ar putea fi anticipați și pași subsecvenți unei eventuale victorii prezidențiale a lui Mircea Geoană: crearea unui partid prezidențial sau, mai degrabă, încercarea de a impune o garnitură de persoane fidele în partidul/le cu care ar urma să guverneze. Prezidențializarea regimului politic din România ar putea fi justificată de nevoia de a aplica reformele descrise deja în volumul „Bătălia pentru Viitor”.  

Candidații anti-PSD/PNL din partea AUR și USR au mici șanse să intre în finala prezidențială. Intrarea lui George Simion în competiția prezidențială din partea AUR se face într-un context în care pornește de la un insucces electoral, iar tinerețea și lipsa de experiență administrativă nu-i oferă decât șansa unui număr redus de voturi, insuficiente pentru o finală prezidențială. George Simion nu are profilul unii candidat prezidențial, fiind departe de portretul-robot al șefului statului acceptat chiar și de votanții cu opțiuni radicale.

Persoana care va candida din partea USR în alegerile prezidențiale va trebui să recredibilize mai întâi partidul, dar demobilizarea electoratului și absența unei platforme politice de succes nu-i conferă decât rolul de a pregăti alegerile parlamentare printr-o candidatură la scrutinul prezidențial.

În concluzie, competiția prezidențială va fi, cel mai probabil, un joc între trei lideri, în jurul acestora gravitând o pletoră de alți candidați. Timpul scurt până la primul tur de scrutin (15 septembrie) nu este un impediment/avantaj major pentru nici unul dintre candidații principali, deoarece electoratul are deja o opinie formată despre fiecare dintre ei. Candidatul câștigător va fi cel care va avea cel mai bun echilibru între capacitatea de a genera emoție pozitivă, mobilizarea structurilor politice, sprijinul mass-media și utilizarea inteligentă a rețelelor sociale.