Exclusiv INTERVIU Silviu Purcărete, regizor: „În comunism funcționa un fel de autocenzură: încercai să găsești un compromis prin care să spui ce voiai“

Ascunse în spatele replicilor bine tâlcuite și al recuzitei atent realizate, mesajele spectacolelor de teatru au trecut de multe ori nebăgate în seamă de comuniști – nu toți însă au fost dispuși să facă un compromis, iar pentru asta au plătit un preț mare.

Despre Silviu Purcărete trebuie să se scrie în șoaptă. În cei 50 de ani de când este regizor și în acte (a absolvit secţia de Regie a IATC-ului în 1974), pare că a cuprins întregul mapamond – strat după strat, fiecare spectacol, indiferent de marginea de lume unde a fost aplaudat, a învelit țară după țară. Din Anglia și până-n Rusia, din Portugalia până-n Japonia, și tot ce este între ele, s-a bucurat de creațiile sale, devenind parte din spectacolul său: bucată cu bucată, lumea a devenit o scenă, iar Purcărete, un Atlas. Asemenea lui Pygmalion sau lui Geppetto, Purcărete a plămădit piese din realități imaginare și le-a adus la viață prin spectacole care îți fac onoarea de a fi contemporan cu ele.

În octombrie, Silviu Purcărete (74 de ani) s-a întoars pentru o săptămână la Craiova, unde Naționalul i-a sărbătorit cei 50 de ani de activitate. Au fost șapte zile pline: spectacole mai noi (precum „Lexiconul amar“, care a avut premiera în vara acestui an la Teatrul „Odeon“ din București) și mai vechi (precum „Povestea prințesei deocheate“, cu premiera la Sibiu, în 2018), proiecția filmului „Undeva la Palilula“, întâlniri cu personalități din lumea culturală alături de care sărbătoritul a lucrat, documentare making-of, dezbateri. Și tot atunci, marele regizor a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre alegeri: de la cea a facultății și până la cea de a nu se îndoi după tendințele efemere ale societății. Purcărete a mai spus că prin teatru nu se pot rezolva problemele cotidiene, dar că spectacolele ar trebui „să încălzească puțin sângele în creier și în inimă“.

„Weekend Adevărul“: Pentru că suntem la ceas aniversar, aș dori să ne întoarcem puțin la începuturi. Când și de ce ați decis să urmați calea Regiei?

Silviu Purcărete: A fost o decizie de adolescență. Eram elev la un liceu de arte plastice și ca orice tânăr te gândești ce vrei să faci mai departe. Majoritatea colegilor mei se îndreptau către domenii artistice de tot felul – își doreau să devină arhitecţi, plasticieni, mulți s-au dus către teatru.

De ce ați ales teatrul și nu marele ecran?

Acum, chiar și actorii pot deveni regizori dacă au ocazia. În principiu, nu există o interdicție de a practica în ambele domenii. Pe vremea mea, asta era chiar o obișnuință: Lucian Pintilie era, inițial, regizor de teatru, Liviu Ciulei a fost la început în teatru, iar ei au avut rezultate absolut remarcabile în cinematografie. În perioada în care eu eram student, deci sfârșitul anilor ’60 – începutul anilor ’70, era un moment de mare înflorire a teatrului și a regiei în România. Exista o pleiadă extrem de importantă de regizori mai mult în teatru decât în film. Așa că, bineînțeles, mi se părea mai interesant teatrul.

Așadar, am putea spune că a fost o modă și că ați urmat tendința...

Nu neapărat, dar cinematograful de artă se făcea cu mai mare greutate și erau mai multe furci caudine prin care trebuia să treci ca să reușești să faci ceva. Teatrul era un domeniu mai bogat artistic. Aș putea spune că, dimpotrivă, modă era să faci film – bănuiesc, ca să ajungi la Hollywood, acesta era visul ultim.

Compromisul de a spune lucrurilor pe nume

Ați menționat furcile caudine din domeniul artistic. În cei 50 de ani de carieră ați prins două curente, două șabloane în care arta trebuia să se alinieze mai mult sau mai puțin: cenzura comunistă și ceea ce este acum, venit de peste Ocean, cunoscut sub denumirea de political correctness. În ce măsură ați avut de a face cu cenzura comunistă?

Cenzura comunistă era bine pusă la punct – nu doar cenzura în sine, ci viața însăși. O societate totalitară este reglată în așa fel încât limitele libertății sunt aproape nule, sunt greu de trecut. Așa că erau tot felul de forme de evitare, de conturnare. În primul rând, funcționa un fel de autocenzură. Nu așteptai să te lupți cu o comisie, să duci o luptă care era pierdută de la început. Încercai să găsești o cale, un compromis prin care să spui și tu ceva din ce voiai. Puțini artiști au fost extrem de bătăioși și care se luptau pe față, cu duritate, cu cenzura, dar care, în general, au pierdut – fie au dispărut, fie au plecat în străinătate cei mai norocoși, precum Lucian Pintilie. Unul dintre marile momente politico-culturale a fost legat de un spectacol de-ale sale, prin anii ’72-’73: „Revizorul“, de Gogol. A fost un spectacol excepțional din punct de vedere artistic care a fost interzis după trei reprezentații. În urma acestei interdicții, Liviu Ciulei, pe atunci directorul Teatrului „Bulandra“, a fost demis, iar lui Lucian Pintilie i s-a interzis să mai lucreze în România, fapt pentru care el a plecat în Franța. Acel moment, tot ce s-a întâmplat în lumea teatrului, dar cu ecouri și în celelalte domenii culturale, a fost începutul unei perioade foarte întunecate. Teatrul era într-un fel mai apărat deoarece interesa destul de puțină lume. Un film putea fi văzut de sute de mii de spectatori. În primul rând, era văzut imediat de Ceaușescu și de nevasta lui, ca să își spună părerea, dar la teatru nu mergeau. La teatru era un grup de oameni care vedea un spectacol, așa că era mai puțin controlat.

Chiar și așa, mai puțin controlat, tot ați avut și dumneavoastră această autocenzură...

Bineînțeles, că altminteri nu puteai să faci nimic. Era un mod anume de a lucra, cu limbaje secrete, simbolice, încercai să exprimi lucrurile nu într-un mod direct.

Cu un strop de exces de zel

Și acum există acest curent al political correctnessului, pe care oamenii din lumea artistică trebuie să îl bifeze.

Acest curent este mai degrabă o modă, un impuls. De sute de ani, toate generațiile tinere aveau la un moment dat un puseu de „stânga“. Sigur că se pornește de la premise cât se poate de corecte și adevărate, de la constatarea multor nedreptăți, multor injustiții, multor strâmbăciuni ale lumii și apare imediat hotărârea să se rezolve chestiunile acestea în două, trei săptămâni. Așa a fost și la Revoluția franceză, și la Revoluția rusă. Acum, această modă este deja pe ducă și este deja în domeniul în care ea funcționează mai degrabă caricatural. Va da naștere multor comedii. Nu este ceva care să conteze în mod real.

Deci nu v-a fost niciodată teamă că o să se revolte cineva și o să spună că, prin spectacolele dumneavoastră, lezați un anumit grup de minorități, de exemplu?

Nici nu mă îndoiesc că ar putea să existe și așa ceva, lucru care ar fi deosebit de amuzant. M-am întâlnit cu multe situații de felul acesta, și nu în România, ci în locuri mai civilizate. Lucrurile au început mult mai de mult în direcția aceasta și nu în America, ci în Canada. Acum 30 de ani am fost acolo, chiar cu un spectacol al teatrului din Craiova, și atunci apăruse problema de „black face“. Aveam un personaj care era un maur și care avea o mască neagră, că așa era maurul. Noi ne-am dus nevinovați cu spectacolul acolo. A fost un scandal enorm și au spus că vor opri spectacolul dacă nu găsesc o soluție. Și am găsit: am făcut o mască albastră – galben nu era bine că era rasa galbenă, roșu nu era bine. Vă dați seama cât ne-a distrat povestea asta. Ei au fost foarte mulțumiți și fericiți că au îndreptat o mare nedreptate, o direcție ideologică greșită.

Acum, pentru a preîntâmpina astfel de situații, vă gândiți de două ori în privința unui simbol anume, a unei replici?

Nu, nici vorbă, nu este cazul. Nu funcționează aici, poate în America, în Anglia, dar deja este pe panta descendentă. La noi a ajuns valul târziu. În Vest s-a ajuns la abuzuri extreme și la culmi ale ridicolului pe care au început să le sesizeze chiar ei. Unii dintre ei simt nevoia de conflict și de aceea exagerează. Oricum, această problemă nu contează, iar la noi valul târziu, tsunamiul s-a spart, sunt ultimele rămășite – cele mai murdare și cele mai ridicole, e adevărat.

„Ar fi bine ca teatrul să încălzească puțin sângele“

Caragiale spunea că „eu scriu despre realitatea aceasta căci alta nu cunosc“. Dumneavoastră nu puneți în scenă realitatea aceasta, prezentul, ci alte realități, unele trecute, și le oferiți o aură magică. Ce rol are istoria în spectacolele dumneavoastră, în condițiile în care multe spectacole de astăzi pun pe tapet probleme actuale?

Iau în considerare mai multe texte vechi, ca să nu le zic clasice. Iar problemele actuale aduse în spectacole reprezintă un curent, o tendință naturală de a se referi strict la probleme sociale, directe, care trebuie să fie discutate. Lucrurile acestea nu m-au interesat niciodată pe mine. Nu cred că am nici mijloacele, nici credința că le pot rezolva prin teatru. M-au interesat tot timpul literatura clasică, lumile vechi – iar prin acest interes, creez o anumită distanță prin care poți să reflectezi și să găsești adevăruri care sunt valabile în lumile de astăzi. Nu sunt interesat de aspectul cotidian al vieții imediate pentru că nu mă pricep. Realitatea mea este cu totul alta. Eu cred că noi trăim acum, într-un fel, așa cum s-a trăit și în urmă cu 2.000 de ani. Mă interesează acele lucruri din umanitatea de astăzi care ar fi fost interesante și acum 2.000 de ani, și nu probleme legate de nivelul pensiilor, de relațiile dintre șefi și subalterne sau de crizele familiale generate de plecarea în străinătate a adulților. Chiar și pe vremea lui Homer existau aceleași probleme: când plecau pentru zece ani la Troia, se întâmplau tragedii în spate. Așa că poți descoperi lucruri valabile pentru omul de atunci, dar care se aplică și astăzi.

Cu ce ați dori să rămână spectatorul după ce pleacă de la teatru? Vreți să generați întrebări sau răspunsuri?

Asta este problema lui. Răspunsurile sunt greu de generat, răspunsurile și le dă fiecare, singur. Este mai interesant să creezi întrebări, să creezi neliniști creatoare, emoții. Iar pentru teatru ar fi bine să facă asta, să încălzească puțin sângele în creier și în inimă.

Pericolul de a fi etern

Care au fost provocările tânărului regizor și care sunt cele ale regizorului la senectute?

Nu-mi dau seama în ce măsură erau legate de vârstă, dar sigur că erau legate de un statut social, pe care nu-l poți avea când ești tânăr și ai mai puține porți deschise. Altminteri, am reușit să lucrez în teatre importante, am avut noroc să găsesc oamenii potriviți cu care să lucrez destul de rapid. Iar acum, sunt doar provocările senectuții și din ce în ce mai mult timpul se comprimă și devine materia cea mai prețioasă.

Unde situați „Faust“ în cariera dumneavoastră de jumătate de veac?

Este unul dintre spectacolele care îmi sunt dragi, dar nu mi se pare că este cel mai important, mai reușit artistic. Dar „Faust“ a devenit un fenomen la care nu mă așteptam, nu credeam că va avea această longevitate extremă și periculoasă – deja are 17 ani. Nu-mi dau seama cât de mult se poate să mai țină și cât de logic este. Nu știu cât este de bine ca un spectacol de teatru să trăiască atât de mult. Oricum este legat de timpul în care este creat. Această ambiție de a ține decenii spectacolele mai reușite o aveau rușii. Ca la operă: există montări vechi care se refac.

La început i-ați văzut ca protagoniști pe Ștefan Iordache și Gheorghe Dinică, așa este? Cum ați ajuns la Ofelia Popii, care face un rol extraordinar?

Da, așa îmi doream inițial, dar nu s-a putut. Iar pe Ofelia Popii o știam, este o actriță despre care știam limpede că are calități excepționale. A fost un risc, un pariu, dar a fost un câștig pe termen lung.