Drumeț în Țara Năsăudului. Locul unde s-a născut povestea lui Ion și a Anei si unde s-au țesut firele de tort ale lui Coșbuc

Țara Năsăudului este o aventură: în lumea castelelor grofilor maghiari, a munților cu poteci încă neumblate, unde doar cerbii se avântă, a peșterilor despre care legendele spun că, dacă asculți murmurul pietrelor sacre, ajungi în alt timp și spațiu, cel al poienilor pline cu narcise și lalele pestrițe. Țara Năsăudului este povestea lui Ion și a Anei, a Pădurii spânzuraților. Tot aici s-au țesut firele de tort ale lui George Coșbuc, iar sania încă zboară pe ulița copilăriei.

ACASĂ LA REBREANU ȘI COȘBUC

Călătorul care ajunge în Prislop, o așezare situată la câțiva kilometri de Năsăud, îi poate întâlni pe stradă pe Ion al Glanetașului, pe Ana cea bogată, dar urâtă, pe Florica, fata săracă a satului. Aici, fiecare țăran știe ceva de „domnișorul Liviu“ din poveștile bunicilor săi care l-au cunoscut pe marele romancier Liviu Rebreanu.

Născut în Târlișua în anul 1885, Liviu Rebreanu, primul din cei 14 frați, și-a petrecut copilăria la Maieru, iar la Prislop a urmat cursurile școlii gimnaziale alături de ceilalți 13 frați ai săi. Casa din Prislop, în care au locuit părinții scriitorului, nu mai există, dar în locul ei s-a construit o altă gospodărie tradițională, exact așa cum arăta ea la vremea la care scriitorul și-a cunoscut eroii. Inaugurată în anul 1957, în prezența soției scriitorului, Fany Rebreanu, a surorilor și a fiicei sale, Florica Puia Rebreanu, locuința a devenit muzeu, iar din anul 1963, satul îi poartă numele.

Tot universul celui care a dat câteva dintre capodoperele literaturii române – „Ion“, „Pădurea spânzuraților“, „Ciuleandra“ – este cuprins în muzeu: masa de lucru la care a trăit, alături de Ion, zbuciumul interior între iubire și pământ, aici a murit odată cu Emil, fratele său, ofițer în armata austro-ungară, care a fost trimis să lupte pe frontul românesc, și tot aici a mușcat din țărână alături de pribegiții sorții. Tot aici regăsim cămașa, pălăria și cureaua care au aparținut lui Ion, din romanul lui Rebreanu, alături de zadia, mărgelele, năframa şi furca de tors ale Anei. În alt colț se află boneta purtată de Emil, fotografii, scrisori și sentința de condamnare la moarte în original.

Universul lui Ion

Ion, un personaj universal al satului românesc, trăiește în fiecare țăran, iar Ana este personificată în fiecare femeie – îi poți întâlni negreșit pe ulițele satului. De altfel, în anul 1954, eroii lui erau vii. „Acest roman își ia drept model pentru eroul principal un flăcău sărac din satul Prislop – pe Ion Boldijaru Glanetaşu –, flăcău iubit pe atunci de întreg satul, şi care reprezenta prin isteţimea, hărnicia şi tinerețea lui, nădejdile şi zbuciumul atîtor țărani săraci“, relata Ștefan Bănulescu într-un reportaj realizat pe ulițele satului în anul 1956, publicat în „Gazeta literară“.

Pornește apoi să o găsească pe Ana. „Mergem acum mai departe, spre casa tatălui Rodovicăi, să vedem ce a realizat Ion din realitate prin căsătorie şi ce curs a luat viaţa lui după acest eveniment. Ajungem pe «uliţa din dos», trecem pe lîngă biserica despre a cărei construcție se vorbeşte în finalul romanului, lăsăm în stînga locul pe unde se ţineau altădată horele în realitate, descrise şi în roman în capitolul întîi, şi ajungem la casa lui Ignat Tabără, tatăl Rodovicăi. Cinci locuri de casă la rînd, de la această locuinţă spre biserică, au aparținut cîndva tatălui Rodovicăi, care a fost într-adevăr un om avut, cum spune Rebreanu în «Mărturisiri» şi cum întăresc şi bătrînii din sat. Nu ştim cîte speranţe şi-a pus Ion în căsătoria cu Rodovica, pe care o şi iubea, fiind frumoasă şi harnică; urmele frumuseţii ei răsar şi azi de sub sbîrciturile femeii de 68 de ani care a lăsat înapoia ei o viaţă de grele încercări, nu străine de acelea ale Anei din roman“. „Rodovica era în realitate o fată drăguţă“, spunea Liviu Rebreanu în „Mărturisiri“.

În Prislop a fost găsită şi o Florică, fată care, în realitate, nu a avut nicio legătură nici cu Ion, nici cu George. „Într-adevăr, din cercetările făcute, această Florică a existat şi a fost căsătorită cu Maftei Hordoană, vestit cîntăreţ din coajă de mesteacăn, mort acum cîţiva ani“, relata autorul care a publicat reportajul său în „Gazeta literară“. La acea vreme, țăranii din Prislop aveau în casele lor exemplare din primele ediții ale romanului „Ion“, iar mulți au învățat să citească având drept carte de căpătâi romanul satului lor.

În anul 1964, un alt reportaj în Prislop publicat în „Cravata Roșie“ vorbește despre pământul pe care l-a sărutat Ion. Acum, este „pământul care aparține azi tuturor. Fiii și nepoții lui Ion al Glanetașului sunt astăzi colectiviști și muncesc, împreună cu toți oamenii din Prislop, pentru făurirea unei vieți noi, bogate, demne“.

În satul unde plopii „doinesc eterna jale“

Copilăria noastră a alergat pe sanie pe o uliță din Țara Năsăudului, acolo unde s-a născut în anul 1866 George Coșbuc. Aici este una dintre cele mai vechi construcții, casa natală a poetului George Coșbuc, care poate fi vizitată. Ridicată în jurul anului 1840, ea a devenit primul muzeu memorial de literatură română din spațiul românesc. Prima placă comemorativă a fost dezvăluită după patru ani de la moartea poetului, la iniţiativa unui grup de profesori şi studenți medicinişti clujeni, care au venit cu trenul până la gara Salva, iar de acolo, alături de elevi și profesori ai școlilor năsăudene, urmau să se îndrepte într-o procesiune până la casa lui Coșbuc. „În gara Salva, popor fără sfârşit în haine de sărbătoare iese în întâmpinarea noastră; celor câteva sute de surtucari veniţi din praful oraşelor să cinstim pios casa bătrânească a cântăreţului de plaiuri“, relata presa vremii. „Sunt bucuroși şi stângaci ţăranii ce ne întâmpină; bucuroși şi stângaci suntem şi noi, în hainele noastre negre şi strâmte, ce ni se par întâia oară în toată urâţenia lor alături de spuma veşmintelor albe şi cămăşilor cu altiță“.

Vremurile idilice ale satului lui Coșbuc, în care fecioarele încrestau în grindă viitorul, s-au dus odată cu războiul, când autoritățile ocupante au transformat casa în crâșmă. Chiar și atunci, țăranii din sat nu au călcat pragul casei pe care, în semn de salut, ocupanții îl scuipau. Aşa cum arată muzeul în prezent a fost gândit în 1986 după planul tematic expoziţional realizat de cercetătorul ştiinţific Constantin Catalano. Ferestrele și ușile au fost recreate după modelul inițial, a fost construit un șopron unde au fost expuse obiecte din gospodăria țăranului român. Casa declarată monument istoric recreează atmosfera copilăriei poetului cu obiecte provenite din inventarul familiei: piese de mobilier, cărți, tablouri de familie, dar și multe obiecte decorative care înfrumusețau casele țăranilor din trecut: ștergare și farfurii. Acolo unde plopii „doinesc eterna jale“ este moara familiei Coșbuc, refăcută și ea din temelii pentru bucuria vizitatorilor, iar de la amenajările hidrotehnice de la Sălăuța a fost adusă apa special pentru măcinatul la moară.

Toți cei care au poposit de-a lungul timpului prin Țara Năsăudului au regăsit imaginile idilice din poeziile lui Coșbuc și în fiecare localnic câte un personaj. „Nu de mult, cu emoţii care parcă nu pot fi comunicate, am pătruns iarăşi în Ţara Năsăudului, locuri în care libertatea a fluturat pe steagurile grănicereşti. De data aceasta am nimerit în plină pregătire de sărbătoare“, scrie lect.univ. T.A. Enăchescu în publicația „Steaua Roșie“. „Pe toate uliţele, vezi îndreptîndu-se spre tîrg oameni veniţi din satele din jur, îmbrăcaţi atît de pitoresc în costumele naţionale, dominate de culorile alb şi negru. Într-o căruţă ni s-a părut c-o zărim pe fata care, în faţa oglinzii, monologa: Că-s subţire! să mă frîngă Cine-i om, cu mîna stîngă! Şi nu departe păşea flăcăul din «La părău», care, ghiduş, o convinge pe Catrina să treacă apa ca să-i spună o veste, transformată în poveste. Ni s-a părut că recunoaștem atîţia eroi ai liricii coşbuciene! (...) Am început şi coborîm în satul care-i poartă numele. Dintr-o grădină a năvălit un copilaş cu ochi albaştri şi cu părul auriu. L-am oprit şi l-am întrebat: Cum te cheamă?. «George», ne-a răspuns“.

CASTELE, POVEȘTI, BLAZOANE

Călătorul care ajunge în zonă poate vizita fosta reședință a familiei nobiliare Teleki, din localitatea Posmuș. Castelul, ridicat pe domeniul ce a aparținut lui Iancu de Hunedoara, Matia Corvin și mai apoi cancelarului Transilvaniei, Mihaly Teleki, a fost construit în anul 1752, după modelul tipic al curiei nobiliare în stil baroc de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Distrusă de un incendiu în anul 1824, clădirea somptuoasă a rezistat veacurilor și diferitelor epoci care s-au succedat. Castelul a fost aționalizat în anul 1945, şi mobilierul şi operele de artă aflate aici au fost duse cu o căruţă, iar statuile din sala de mese şi din grădină au dispărut. Din fericire, operele inestimabile au fost salvate de istoricul de artă Nagy Margit care a strâns o parte din statui și le-a dus la muzeele de istorie din Bistriţa şi Cluj. Ulterior, castelul a devenit sediu al Întreprinderii Agricole de Stat, iar după Revoluția din 1989 a fost abandonat, aflăm din istoria scrisă de Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud.

Consiliul Județean Bistrița-Năsăud a preluat, în anul 1999, terenul și parcul domeniului și le-a reabilitat printr-un program finanțat de Fondul European de Dezvoltare Regională, în valoare totală de peste 25 de milioane de lei. Din anul 2022, castelul a devenit Centrul multicultural „Castel Teleki“ Posmuș şi a fost deschis publicului larg.

Grădina de poveste din curtea palatului

În satul Arcalia, parte componentă a comunei Şieu-Măgheruş, poate fi admirat singurul castel transilvănean construit în stilul mauro-bizantin. Clădirea a fost în posesia contelui Bethlen Balázs de la Arcalia, ridicat la mijlocul secolului al XIX-lea. Construcția ce a aparținut grofilor maghiari a avut soarta tuturor celorlalte domenii nobiliare, adică aproape distrusă. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, reprezentanții armatei sovietice care au ajuns în sat au arestat familia grofului, au devastat parcul din jurul castelului și au prădat tot ce se putea prăda din castel, cum ar fi obiectele de valoare. Ce n-au putut fura, au incendiat. Aceasta a fost soarta tuturor cărților din bibliotecă, manuscrise și volume rare, apoi au distrus parcul din jurul castelului, punând la pământ 150 din cei mai frumoși molizi.

Statul român a preluat castelul în stare de ruină și, de-a lungul vremii, a avut mai multe întrebuințări: magazin sătesc, depozit pentru cereale, iar mult timp au fost ținute mașini agricole. O vreme, aici au fost organizate tabere de pionieri. În anul 1963 a fost preluat de Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, care l-a salvat de la dispariție, transformându-l – datorită parcului dendrologic din preajma castelului, care are peste 150 de specii de copaci, la fel ca numărul anilor de când datează construcția, și se întinde pe aproximativ 16 hectare – în Centru de Cercetări Biologice şi Geologice și loc de practică de vară pentru studenţi.

Parcul, unde cresc specii de brad argintiu, molid caucazian, glicină, salcâm japonez, arbore de lalea, stejar american, pin de mătase, brad balsamifer, poate fi vizitat tot timpul anului, dar cel mai frumos este primăvara, când aici este un adevărat spectacol al naturii. Amenajarea parcului este și ea deosebită: potecile și promenadele sunt acompaniate de molizi, salcâmi și carpeni, aceștia formând în unele locuri adevărate labirinturi.

PEȘTERI ȘI LEGENDE

Județul Bistrița-Năsăud nu are doar comori la suprafață, căci în adâncuri s-au născut adevărate legende. Una dintre ele este Peştera Tăuşoare, cu o lungime de 20 de kilometri, descoperită în anul 1955 de învățătorul Leon Bârte, în jurul ei născându-se adevărate legende de la mineralul „mirabilit“ unic în România, și de la sferele din calcar care au primit numele „bilele de Tăuşoare“ care, spun tot legendele, fac posibilă teleportarea. În anul 1967, un învățător, pe nume Marin Teodoru, a explorat peștera și a descoperit o galerie de trecere şi ar fi reuşit să ajungă în camerele necălcate de picior de om. Acolo, departe de orice rază de soare, în miezul pământului, a făcut o descoperire care i-a dat fiori: a auzit cum bilele scot anumite sunete ciudate, ca un murmur. Secretul a fost păstrat și după moartea lui. Deși învățătorul a lăsat un manuscris care urma să fie publicat ulterior, acesta a dispărut. Legenda locului s-a perpetuat după ce un turist din Timișoara a intrat în peșteră cu un casetofon pentru a înregistra sunetele de care vorbea învățătorul.

Ce s-a întâmplat cu adevărat în peșteră nu știe nimeni. Povestea spune că, speriat de ce a auzit, a leșinat în peșteră și s-a trezit a doua zi de dimineață în fața unei peșteri din Bucegi și nu în cea din Munții Rodnei, ale cărei secrete ascunse voia să le afle. Sunetele înregistrate n-au fost auzite de nimeni în afară de el, casetofonul fiind de negăsit în locul unde-l lăsase, dar el a rămas convins că a reușit să se teleporteze în Bucegi cu ajutorul acestor sfere.

Un alt loc plin de mistere este şi Peștera Zânelor, numită așa de ciobanii din zonă, care fug de ea ca de ceva necurat. Legenda spune că în această peșteră dispăreau toți ciobanii care căutau comori în adâncul pământului, așa cum dispăreau pe mare marinarii care se lăsau ademeniți de cântecul sirenelor. Azi, ciobanii nu se mai aventurează după comori și în peșteră intră doar speologii și cei inițiați. Așa se face că, în anul 1976, câțiva studenți bucureșteni de la Clubul „Emil Racoviță“ au descoperit o continuare a peșterii prin forțarea unei intrări blocate de bolovani, conform unei știri publicate în Buletinul Clubului de Speologie „Emil Racoviță“ București. Așa a fost rescrisă conformația Peșterii Grota Zânelor, despre care inițial se știa că are o lungime de doar 25 de metri, însă ulterior s-au descoperit atât o galerie, cât și numeroase culoare şi ramificaţii.

2 ÎN 1: LA MUNTE ȘI LA MARE

Turistul care nu este doar în trecere prin acest minunat ținut și vrea să înnopteze are la dispoziție hoteluri, pensiuni și case de vacanță. 

De departe, cea mai vestită stațiune a zonei este Colibița, situată pe teritoriul comunei Bistrița Bârgăului, supranumită „Marea de la munte“, care s-a dezvoltat în jurul  lacului ce se întinde pe o suprafață de 270 de hectare și care a format pe suprafața sa mici insule. Pe lângă faptul că zona este recunoscută ca având o concentrație mare de ozon, mulți tineri și bătrâni deopotrivă venind aici pentru a-și căuta sănătatea, stațiunea turistică oferă și multe alte motive de a o vizita și alte metode de petrecere a timpului liber. Aici există un parc de distracții, care are amenajate trasee pentru adulți, dar și pentru copii, pentru drumeții și ciclism montan, pe trasee superbe prin inima pădurii, dar și plimbări cu ATV-ul sau cu buggy-ul. Cei care doresc să rămână pe apă pot naviga cu caiacul pe lacul Colibița sau pot închiria hidrobiciclete, bărci cu vâsle sau ambarcațiuni electrice cu care să se plimbe și să se bucure de peisajul de vis. Pasionații de sporturi extreme pot experimenta raftingul pe râul Bistrița ardeleană. Traseul în lungime de 10 kilometri se poate parcurge într-o oră și jumătate.

Cei care sunt în căutarea tinereții fără bătrânețe pot bea apa care să-i ajute în tratarea diverselor afecțiuni de la peste 100 de izvoare cu apă minerală care sunt răspândite în județul Bistrița-Năsăud, inclusiv în Munții Ţibleşului și în zonele înconjurătoare. Aceste ape tămăduitoare, pe care localnicii le folosesc în mod uzual, sunt benefice în tratamentul unor boli gastrointestinale, hepatobiliare, gastrice, ale rinichilor și ale stomacului. O noapte de cazare în Colibița variază între 200 de lei și 1.201 lei pe noapte pentru doi adulți, diferența fiind dată atât de luxul din interiorul camerelor, dar mai ales de vederea către lac. Din păcate, dacă nu ești cazat la una dintre structurile turistice din zonă, nu ai cum să ajungi la apa lacului, întrucât proprietarii acestora au îngrădit spațiile, ridicând garduri până în apă.

La început, au fost câteva case şi un lac. Și un aer foarte curat, numai bun pentru cei cu afecțiuni pulmonare. Atunci, Olivia Deleu, pianistă talentată, soția unuia dintre fruntașii locali ai Clujului interbelic, s-a implicat în ridicarea unui sanatoriu și a unor pavilioane unde să poată locui, pe durata tratamentului, cei cu probleme. Din donații particulare, baluri și spectacole de binefacere, dar și cu ajutor de la stat, în anul 1931, la Colibița a început construirea unui pavilion destinat cu prioritate ocrotirii și îngrijirii studenților universitari de la Cluj. Alături de Olivia Deleu, în această cauză s-a implicat şi doctorul și profesorul universitar Iuliu Hațieganu, care a făcut rost de fonduri de la Rectoratul universității cât și din partea Ministerului Instrucțiunii. Numai că inundațiile violente din vara lui 1933 au întârziat inaugurarea sanatoriului, după ce apele revărsate au distrus calea ferată și podul de acces spre localitate. Chiar și așa, în primul an aici au fost cazați 85 de tineri. Despre deschiderea primelor stabilimente aflăm dintr-un reportaj publicat în revista „Patria“ în luna iulie a anului 1932: „Colibița, satul cu căsuțe sărăcăcioase împrăștiate pe coastele munților, începând din anul 1920, data înființării societății de binefacere Caritatea, a fost martorul tăcut al progresului unei astfel de idei. Tăcut, în straie de sărbătoare, azi satul vine să ia parte la inaugurarea și sfințirea celor două pavilioane mari, ce au să formeze casă de sănătate tinerelor vlăstare slăbite de munca grea a școalei. Aceste pavilioane sunt primele rezultate ale unui ideal de viață, pus în serviciul celor ce sunt lipsiți, prin societatea Caritatea al cărei suflet este distinsa dnă Olivia Deleu“.

Un an mai târziu, aflăm din „Gazeta ilustrată“, în afară de sanatoriu se află „casele gospodarilor destul de curate. Alături de studenți, vin aici în timpul verii funcționarii dela CFR, unde pot locui peste 60 de persoane într-un sanatoriu compus din pavilioane destinate Casei Muncii. Se dau serbări – Orchestra Batalionul & Vânătorilor de Munte din Bistrița delectează publicul la timpul oportun“. După 1976, la Colibița au început lucrările pentru construirea lacului de acumulare, localitatea fiind mutată în amonte, iar vatra sa veche a fost inundată și construcțiile, demolate.

Pe tărâmul zeiței Hebe

O altă stațiune de pe meleagurile bistrițene este Sângeorz-Băi, situată în nord-estul județului Bistrița-Năsăud. Locului vestit pentru izvoarele cu apă minerală, ce era însemnat pe harta Imperiului Austriac, i s-a spus în trecut Băile Hebe, după numele zeiței din mitologia greacă, ce era întruchiparea tinereții eterne și servea zeilor la ospețe ambrozie cu nectar. Vestită în toată țara, aici au venit să-și caute sănătatea Ioan Slavici, George Coșbuc, I.L. Caragiale, Nicolae Odobescu şi Nicolae Iorga. În anii ’50, stațiunea a ajuns în proprietatea statului, iar în 1960 este declarată oraș. Aici se pot urma tratamente pentru afecțiuni respiratorii, digestive, reumatism, boli hepatice și altele. La o căsuță ecologică din zonă, ridicată din baloți de paie și acoperiș viu, cazarea costă 60 de euro pe noapte pentru un grup format din două-șase persoane, pentru rezervarea completă. La o vilă, tariful începe de la 290 de lei pe noapte pentru o cameră dublă.

MUNȚII, POIENILE, FLORILE

Munții sunt cei care definesc acest spațiu. Munții Țibleș sunt cel mai puțin interesanți din punct de vedere turistic, deși la poalele lui sunt peisaje de vis. Localnicii se tem că acestea vor dispărea de vreme ce multe drumuri au fost asfaltate, pregătind venirea excavatoarelor. Munții Călimani răsună încă toamna de strigătul tulburător al cerbilor. Vara, aici încă se practică ceremonialul Moșii de la Călimani sau Moșii de Sânpetru, care are originea în străvechiul cult dacic al soarelui, bradului și focului având ca element central cultul strămoșilor.

În acești munți, lângă satul Orheiu Bistriței, există o rezervație naturală unde crește laleaua pestriță, care stă înflorită doar câteva zile. Într-un teren îmbibat cu apă, printre stejari seculari, primăvara, această plantă protejată de lege încântă an de an trecătorul. Laleaua pestriță înflorește în luna aprilie sau mai, iar petalele ei în formă de clopot au nuanțe de la alb la purpuriu, cu pete. I se mai zice și „floarea de șah“, datorită picățelelor cu care este colorată.

Parcul Național Munții Rodnei, care se află pe teritoriul a două județe, respectiv Bistrița-Năsăud și Maramureș, este locul cu cele mai fascinante, mai pitorești și mai încântătoare peisaje naturale. Aici se află cea mai înaltă cascadă din România, cea numită Cascada cailor, doar aici crește floarea Opaițul Munților Rodnei și constituie una dintre puținele zone rămase la noi în țară în care întâlnim cocoșul de mesteacăn. Aici s-au format în decursul trecerii timpului peste 65 de lacuri glaciare, peșteri, cum ar fi Izvorul Tăușoarelor. Cea mai faimoasă rezervație este Ineu- Lala, datorită lacurilor glaciare Lala.

Valea Vinului este singura localitate din Parcul Național Munții Rodnei. Fostul sat locuit de maghiari a luat acest nume de la culoarea râului, care căpătase culoarea vinului, probabil de la exploatările de aur, argint, cupru, zinc sau plumb. Dacă nimerești aici primăvara, mergi pe vârful Saca, la numai șapte kilometri de vatra acestui sat, unde se află o poiană mare cu narcise, situată la altitudinea cea mai mare din țară, de 1.600 de metri.

În zonă există mai multe arii naturale protejate: Valea Repedea, un afluent al Bistriţei ardelene, în suprafață de 222 de hectare, Tăul Zânelor, de 15 hectare, Cheile Bistriţei ardelene, în suprafață de 50 de hectare, și Stâncile Tătarului care se întinde pe 25 de hectare. În acest areal, al Bistriței Bârgăului, turistul o poate apuca pe oricare dintre cele 18 trasee turistice care încântă prin bogăţia peisajului.