INTERVIU Alina Eremia, cântăreaţă: „La începutul carierei solo, lumea mă asocia cu Lala Band şi mi s-au închis multe uşi“

Preocupată de muzică încă din copilărie, atunci când reprezenta România pe scena Eurovision Junior, Alina Eremia a devenit ani mai târziu una dintre cele mai apreciate artiste din ţară.

Talentul se moşteneşte în familie, dar munca şi sacrificiile i-au adus Alinei Eremia o carieră solo de succes. De la fetiţa care repeta ore în şir melodia „Ţurai“, la artista cu o carieră solo de succes, au trecut ani de zile plini de muzică, muncă, sacrificii şi, nu în ultimul rând, ambiţia de a reuşi. „Adevărul“ a discutat cu Alina Eremia despre copilăria ei, dar şi despre momentele dificile de la începutul carierei solo şi proiectele în care este implicată.

„Adevărul“: Încă din copilărie, părinţii ţi-au descoperit talentul muzical. Moşteneşti talentul sau a luat naştere în tine?

Alina Eremia: Moştenesc talentul de la mama. Mama a cochetat cu muzica în copilărie, doar că nu a fost încurajată în direcţia asta. Şi-a promis că dacă va avea copii cu date muzicale, o să-i susţină din toate puterile. Nu şi-a încălcat promisiunile, atât în ceea ce mă priveşte pe mine, cât şi pe fratele meu.

Cum era copilăria ta în Buftea?

Copilăria mea a fost foarte frumoasă. Am crescut împreună cu bunicii şi amândoi eram răsfăţaţi cu mâncare delicioasă. Aveam gaşcă de copii cu care ne jucam în faţa porţii raţele şi vânătorii, ţară, ţară, vrem ostaşi sau culegeam corcoduşe. Ţin minte leagănul din faţa casei în care mă dădeam non stop.

Ce fel de copil erai? Le dădeai bătăi de cap părinţilor?

Eram genul de copil care stătea cu nasul în cărţi, studioasă, responsabilă cu temele şi foarte ambiţioasă. „Vânam“ coroniţa, eram super ambiţioasă şi îmi plăcea să-i fac şi pe părinţi mândri. Pe de altă parte, când mă jucam, mă jucam. Era imposibil să nu dobândesc julituri, vânătăi, semne de bună purtare.

În afară de muzică, mai aveai şi alte pasiuni?

Mi-au plăcut de mică şi încă îmi plac dansul şi pictura, şi atunci când am un repaus mai îndelungat, am blocul de desen şi mă joc sau mă distrez pe Tiktok, învăţând coregrafii.

La doar 12 ani ai urcat pe scenă în cadrul concursului Eurovision Junior 2005, unde ai obţinut locul 5. Îţi mai aminteşti ce emoţii te încercau, cum ţi se păreau lucrurile...?

Partea minunată când eşti mic este că nu resimţi presiunea la nivelul la care o resimţi când eşti adult. Sunt inocenţa şi inconştienţa specifice vârstei. Pentru momentul de la Eurovision am repetat zilnic, câte 7-8 ore, timp de două luni. Cântam şi dansam. A contat enorm faptul că am avut un antrenament de genul, ştiam totul ca pe „Tatăl Nostru“. S-a întâmplat o dată să mă trezească mama şi eu să încep să cânt piesa „Ţurai“.

În timpul liceului ai ajuns şi pe micul ecran, prin serialul „Pariu cu viaţa“. Ce te-a atras la actorie? Cum arăta viaţa ta atunci?

Eu mă prosteam mereu în faţă oglinzii, dar nu m-am gândit niciodată să abordez actoria. Totul a fost „orchestrat“ de mama, m-a înscris fără să mă anunţe şi aşa am ajuns în „Pariu cu viaţa“. Într-o zi m-am trezit cu un telefon că am trecut de prima selecţie şi sunt chemată la o probă. Am sunat-o şi m-a şantajat emoţional. Mi-a zis că dacă nu mă duc şi să îmi dau o şansă că nu am ce să pierd, nu mai vorbeşte cu mine. Evident că m-am prezentat şi după mi-am dorit din ce în ce mai tare să fac parte din proiect. Înainte de „Pariu cu viaţa“, participam la multe concursuri în ţară şi în străinătate, eram foarte preocupată de muzică şi de şcoală.

Ai făcut parte din Lala Band. Ce însemna să fii unul dintre idolii unei generaţii? A venit cu anumite responsabilităţi?

Serialul şi trupa au existat în paralel. Sunt atentă la ceea ce transmit, pentru că vreau să influenţez pozitiv, dar fără să mă cenzurez. Îmi asum ceea ce gândesc şi zic.

Apoi ai dat la UNATC. Cum a fost studenţia ta, ţinând cont că lumea deja te cunoştea?

Când am intrat la facultate, deja luase amploare fenomenul „Pariu cu viaţa“. Deşi eram nevoită să lipsesc pentru că aveam filmări, profesorii au înţeles situaţia, iar colegii mă ajutau să recuperez. Mi-am dat silinţa să ajung mereu la zi şi să lucrez individual acasă.

Şi ţi-ai început cariera solo. Ce aşteptări aveai? Au urmat surprize, decepţii...?

Aşteptările mele erau grandioase. Dintotdeauna am visat să cânt pe scene mari, în faţa a zeci de mii de oameni, şi pentru asta am muncit de la 4 ani. Industria muzicală e un rollercoaster de emoţii. În momentul în care am vrut să pun bazele unei cariere solo, lumea mă asocia doar cu trupa Lala Band şi nu-mi dădeau neapărat şanse ca proiect solo. S-au închis multe uşi, dar, după ceva vreme, s-au deschis cele potrivite şi am ajuns să lucrez cu oameni care au crezut în potenţialul meu. În timp am învăţat că nu e bine să ai aşteptări, nu de la alţii. E bine să ai aşteptări de la tine, să munceşti al naibii de mult, să fii constant şi să nu fii niciodată delăsător.

Ştim despre ţine că îţi şi compui piesele. Ce te inspiră atunci, mai mult lumea interioară sau cea exterioară?

Mă inspiră ambele, în egală măsură. Universul interior poate fi plin de resurse, dar şi lumea exterioară este plină de poveşti care aşteaptă să fie scrise. Sunt atentă la ambele.

Am observat că eşti o împătimită a sportului. Ţinând cont că artiştii au, în general, un program destul de încărcat, cum ai ajuns să prioritizezi sportul? Ai avut afinităţi spre latura aceasta de mică?

Am fost o fire dinamică de mică, nu am avut stare, tot timpul dansam, am făcut şi un an de gimnastică, handbal, şi după ce am slăbit, am fost preocupată să mă simt şi să arăt bine. Interesul real a venit în momentul în care l-am cunoscut pe Edi (n.r. - iubitul Alinei Eremia) şi am înţeles toate beneficiile. Am împrumutat mindset-ul lui în ceea ce priveşte sportul şi a devenit un stil de viaţă deja.

Cine este Alina Eremia dincolo de scenă şi de lumina reflectoarelor? Ce relaţie ai cu tine însăţi?

Caut constant să mă descopăr şi să nu mă dezic de eul meu pur, să mă bucur de călătoria mea fără să judec, dar şi să mă judec şi să am un aport pozitiv în jurul meu cât mai mult.

Recent a avut premiera primul show de talente produs de HBO în colaborare cu Global Records – „One True Singer“. Ce înseamnă pentru tine această experienţă de jurat, mai ales când concurenţii sunt atât de tineri, unii aflaţi la vârsta adolescenţei, când speranţele şi visurile sunt mari?

„One True Singer“ este show-ul de care nu ştiai că ai nevoie. Este un mix între talent show şi reality show, care e despre tot ceea ce trăiesc artiştii, ce presupune industria muzicală, presiunea ei, tot antrenamentul, bucuriile, frustrările, totul înglobat într-un show. Îmi place mult de tot că văd următoarea generaţie de artişti, care promit să facă lucruri mari. Nu îi menajăm, pentru că nici industria nu menajează, şi chiar dacă uneori adevărul e mai dureros, te ajută să-ţi îmbunătăţeşti skill-urile. Vrem să-i expunem la felul în care arată lucrurile, ca să ştie ce îi aşteaptă.

Ce proiecte ai în plan?

Am lansat recent o piesă în limba engleză, lucru pe care l-am tot amânat, şi o să vin cu un follow up la „Just Saying“ cât de curând.