Generozitate până la epuizare. Ce se întâmplă când uiți de tine

Există oameni care oferă instinctiv: timp, bani, energie, prezență. O fac dintr-o zonă asumată, dar adesea și dintr-un impuls pe care nu îl mai pun la îndoială. Până când se trezesc obosiți, frustrați sau epuizați.

„Atunci când generozitatea ne îngreunează, ne lasă un gust amar, sau ne face să ne simțim copleșiți după ce am acționat, e momentul să punem pauză și să încercăm să verificăm cu noi dacă nu cumva ne-am depășit limitele pentru a acționa în favoarea celorlalți, ci nu în favoarea noastră”, declară pentru „Adevărul” psihoterapeuta Iolanda Badea.

Această tendință nu e rară. Mulți oameni sunt crescuți cu ideea că a oferi este bine, dar fără să li se explice condițiile firești ale acestui gest. În timp, apare confuzia: „Atunci când ofer sunt acceptat, atunci când ofer sunt iubit.”

Auto-abandonul învățat. Ce se întâmplă când dăruirea devine identitat

De pildă, în copilărie, unii învață că a fi „bun” înseamnă a fi de folos. Că trebuie să fii acolo pentru ceilalți, chiar dacă asta înseamnă să te ignori pe tine. Psihoterapeutul Alex Howard, autorul volumului „Nu este vina ta” apărută la Editura For You, descrie cum se formează acest tipar și ce costuri aduce mai târziu în viață. „Pentru că eram atât de obișnuit să-i ajut pe ceilalți, nici nu-mi trecea prin cap să mă întreb ce vreau eu. Ajutorul devenise identitatea mea”, scrie el.

Howard mărturisește cum, crescând lângă o soră cu tulburări grave de sănătate mintală, a învățat că emoțiile sunt periculoase, că trebuie să le evite și să se concentreze pe a-i liniști pe ceilalți. „Crescând alături de o persoană cu sentimente atât de explozive și distructive, am învățat o lecție clară: emoțiile sunt periculoase și, cu cât le exprimăm mai mult, cu atât noi și cei din jur suntem mai mult răniți.”

Asta a dus la o viață trăită în hiper-adaptare, în rolul salvatorului. Granițele lui nu mai existau, iar epuizarea nu era doar fizică, era existențială. „Oboseala mea nu era despre somn. Era despre faptul că trăiam viața altora și uitasem să trăiesc viața mea”, recunoaște acesta.

Concluzia la care ajunge Howard, după ani de căutare și confruntare cu sinele, e simplă și radicală: dacă nu îți recunoști nevoile, vei trăi doar prin nevoile altora. Iar acest tipar, oricât de „bun” ar părea, te rupe de tine și de viața ta. „A fi constant acolo pentru alții era mai important decât a fi acolo pentru mine.”

El recunoaște că desprinderea de acest rol „cel al salvatorului obosit” n-a fost deloc un gest simplu, ci un proces dureros și treptat. Primul pas a fost să învețe să spună „nu”. Un „nu” spus nu din răceală, ci din respect pentru propriile limite. „Primul meu nu real a fost însoțit de insomnie, de regrete și de impulsul de a suna persoana și a retrage acel refuz. Dar nu am făcut-o. Am stat cu disconfortul. Și, câteva zile mai târziu, am realizat că pentru prima dată mă simțeam întreg”

A învățat că gesturile autentice nu se fac cu orice preț, că disponibilitatea permanentă e un mit periculos și că uneori cea mai mare formă de generozitate este să te oprești. Să nu te mai lași la urmă. „Ani la rând m-am mințit pe mine însumi că sunt un om bun pentru că ofeream totul, dar în realitate eram disperat să fiu iubit. Nu știam cine sunt dincolo de nevoia de a salva, de a repara, de a fi indispensabil,” mai scrie acesta.

Pentru cei care se regăsesc în acest model, poate fi util să își adreseze aceeași întrebare care l-a tulburat pe autor și l-a împins spre schimbare: Cine ești tu când nu oferi nimic?

Când spui „nu”, de fapt îți spui „da” ție

Iolanda Badea subliniază că, de multe ori, persoanele care se pierd în acest tipar au uitat că grija față de ceilalți nu trebuie să excludă grija față de sine. „Să spui „nu” nu înseamnă egoism. Înseamnă că începi să te tratezi cu aceeași grijă cu care i-ai tratat mereu pe ceilalți”, explică ea.

Cei care „dau prea mult” ajung uneori în situații în care nu-și mai cunosc propriile limite. „Un om care dă prea mult ajunge să spună că nu mai știe cine este, că se simte singur și nevăzut, și are dificultăți în a-și exprima limitele și nevoile poate chiar și în relația de cuplu”, adaugă specialista.

Generozitatea devine o obligație invizibilă. „Dacă simțim presiune să oferim cumva inconștient, nici nu mai recunoaștem de unde vine această pulsiune, iar nivelurile noastre de energie sunt joase, este momentul să învățăm să spunem Nu”, completează aceasta.

Pe fond, apare riscul unei disonanțe: persoana simte că oferă, dar tot mai rar cu bucurie. „Comportamentul devine disfuncțional atunci când oferim dar paharul nostru este gol, însă noi nu am învățat și cum să cerem și că a cere este sănătos și normal, firesc.”

Fenomenul este susținut de tipare vechi, ca în cazul amintit anterior. De exemplu, copilul care a învățat că „dacă nu e de folos, e o povară” va deveni adultul care se sacrifică fără să i se ceară. „Copiii care simt prea mult, pot alege să manifeste comportamente docile… și ulterior reproduc acest comportament poate și în relațiile de prietenie, ori la locul de muncă”, explică psihoterapeutul.

Așadar, nu este vorba doar de „a fi bun”. Este vorba de echilibru. „Oricine se simte bine să fie util, dar nu trebuie să prioritizăm acest sentiment în fața nevoilor noastre”, mai spune Iolanda Badea.

De multe ori, cei care oferă prea mult o fac pentru a evita altceva: conflictul, singurătatea, întrebările grele despre sine, adaugă ea. „Când dăruirea continuă devine un mecanism de evitare… primul pas este să o recunoaștem, apoi să ne întrebăm de fiecare dată înainte de a oferi: este ceva ce pot face fără să mă lezez în vreun fel?” Nu întotdeauna răspunsul este da. Și este în regulă să nu fie așa. „Noi ne suntem până la urmă datori nouă să ne îngrijim și cu noi avem cea mai lungă și serioasă relație, deci merităm toată atenția”, completează specialista.

„Când dăruirea continuă devine un mecanism de evitare a conflictului ori a singurătății, înseamnă că mai avem un pic de lucru pentru a reuși să ieșim din acest tipar, și primul pas este îl recunoștem, apoi să ne întrebăm de fiecare dată înainte de a oferi - este ceva ce pot face fără să mă lezez în vreun fel? Am energie și resurse pentru a oferi și asta, pe lângă restul lucrurilor de realizat pe ziua de astăzi? Dacă răspunsul este afirmativ și cererea doar ne încarcă de bucurie și sens atunci îi putem da curs liniștiți. Dacă însă, simțim opusul, atunci ar fi mai sănătos să putem spune, de data aceasta nu te pot ajuta”, conchide Iolanda Badea.

Notă: articolul include linkuri afiliate. Comisioanele obținute ajută la susținerea acestui site.