Reprezentanţi ai statului român, fermi împotriva rasismului şi discriminării romilor
0Ura rasială şi discriminarea îmbolnăvesc o societate ce tinde spre valori democratice şi ale statului de drept. Decidenţii, în calitate de formatori de opinie, trebuie să ia atitudine, să condamne astfel de manifestări cu fermitate, şi să promoveze dialogul inter-etnic, inter-cultural, diversitatea, interacţiunea.
Ce vârstă are un copil afro-american atunci când află că este înfricoşător? (Jonathan Lethem, „Fortăreaţa solitudinii”, 2003)
Ce vârstă are un copil rom atunci când internalizează respingerea? Când iese să se joace cu ceilalţi copii, este fie evitat, fie batjocorit, luat în derâdere pentru originea sa şi / sau culoarea pielii.
Dacă merge apoi la grădiniţă, este cel mult „tolerat”. Colegii săi majoritari, care au internalizat deja bagajul de respingere faţă de romi în cei „7 ani de acasă”, fie îl vor izola, fie vor continua să îl batjocorească. Stigmatizarea, respingerea, dispreţul vor continua de-a lungul şcolii. Educatori, învăţători, profesori ajung în şcoli cu pondere mare de copii romi la începuturile carierei sau pe posturi de suplinitori, considerând ocuparea unui astfel de post un fel de „purgatoriu”. Fug din astfel de şcoli cât pot de repede, parţial din cauza propriilor zbateri rasiste, parţial din cauza sistemului educaţional paralizat în programe inflexibile şi valorizarea obtuză a elitelor, a „olimpicilor”. Dascălii primesc puncte pentru promovarea elevilor la olimpiade şcolare. Cei care reuşesc sa determine un progres real al unor elevi de la nota 4 la nota 6 nu sunt recompensaţi profesional.
Distanţa socială în societatea românească faţă de romi este diferită faţă de aceea din majoritatea societăţilor europene. Explicaţia este complexă, dar factorul determinant este, în opinia mea, ca şi a multora, sclavia de cel puţin 500 de ani a romilor pe teritoriul fostelor principate române. Dispreţul adânc înrădăcinat în mentalul colectiv este consecinţa acestui fapt istoric. Astfel, copilul român, solid „îndoctrinat” în dogma rasistă, antiromă în familie, face cunoştinţă cu sistemul educaţional, care, pentru următorii cel puţin 10 ani, îi vor forma şi dezvolta sistemul de valori. În şcoală, curricula umanistă este cvasi-exclusiv închistată în „tradiţionalul” model moştenit din perioada naţionalism-socialismului pre-1989. Literatura, istoria, tot ceea ce ţine de trecutul şi moştenirea spaţiului „carpato-danubiano-pontic” ignoră convieţuirea de secole cu alte minorităţi etnice, inclusiv cu romii. Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi-a construit averile colosale de astăzi inclusiv pe munca forţată şi ne-remunerată a robilor romi. Nici până astăzi BOR nu a prezentat scuze oficiale pentru sclavia romilor. Romii au luptat alături de români şi de reprezentanţi ai altor grupuri etnice în războiul de independenţă de la 1877 şi în cele două războaie mondiale. Nazismul a făcut ca romi din România şi din întreaga Europă să devină victime ale Holocaustului, alături de alte grupuri „demonizate”. Toate aceste fapte nu sunt predate / făcute cunoscute în şcoală.
Interacţiunea, cunoaşterea, diversitatea, dialogul interetnic şi intercultural nu sunt promovate sistematic în sistemul de învăţământ.
Fiecare societate are conducătorii pe care îi merită, sau, corolarul, conducătorii care o caracterizează. Liderii de opinie, iar liderii politici sunt lideri de opinie, trebuie nu numai să nu tolereze rasismul şi sentimentul antiromi (antigipsism), ci să ia atitudine fermă împotriva acestora. Astfel de atitudini se nasc însă greu. Anii ’90-’00 i-au dat pe Vadim sau pe Funar. Anii ’00 şi îmbrăţişarea hotărâtă a valorilor democratice şi europene s-a făcut selectiv. Un preşedinte al ţării (Băsescu), un prim-ministru (Tăriceanu), doi ministri de externe (Cioroianu şi Baconschi) au avut ieşiri discriminatorii / rasiste la adresa romilor. Naţionalismul-populist cu tuşe grave de legionarism s-a manifestat şi în perioada recentă. Un „tânăr liberal” din Alba, Rareş Buglea, propunea în 2013 sterilizarea femeilor rome. În 2010, Silviu Prigoană, senator PDL la acea vreme, propunea schimbarea denumirii de rom în ţigan, cu încălcarea legii interne prin care se asumă Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, parte a sistemului de tratate ale Consiliului Europei. În 2015, deputatului Bogdan Diaconu i se pare că nişa naţionalist-populistă cu tuşe legionare a spectrului politic rămăsese firavă după declinul lui Vadim şi a lui Becali. Şi propune şi el aceeaşi aberaţie, în dispreţul tuturor angajamentelor internaţionale, parte a „acquis”-ului intrinsec apartenenţei României la sistemul occidental, democratic, la UE, NATO etc.
Până una-alta, romii sunt „ţapi ispaşitori“ pentru toate problemele din România şi ale românilor. Discursul antiromi capătă valenţe augmentate în societatea globalizată şi în era „social media” şi a internetului. Nu insist aici cu privire la necesitatea ca societatea românească să investească în resursa sa umană, mai ales tânără. Romii din România, ca şi din Europa, sunt o populaţie tânără din punct de vedere demografic. Cinic vorbind, dacă nu se investeşte sistematic (şi) în educarea şi pregătirea profesională a copiilor romi, „hater”-ilor de romi de azi nu va avea cine să le plătească pensiile (vezi, pe larg).
Despre cât de „vinovaţi” suntem noi, romii, de „toate relele de pe mapamond”, o să citez ce a scris un coleg dintr-unul din grupurile de social media în care sunt membru:
Nu ţiganii au delapidat ţara asta, nu ei au vîndut industriile, resursele, nu ei au delapidat băncile, nu ei au furat banii din sistemul public de sănătate sau din sitemul public de învăţămînt, nu ei au furat banii destinaţi autostrăzilor, nu ei au parazitat fondul de pensii.
Toate exemplele de mai sus de politicieni cu discurs explicit discriminatoriu sau rasist indică o situaţie simptomatică. În România, politicienii nu au condamnat rasismul şi discriminarea, ci le-au încurajat, fie şi indirect. Sistemul judiciar, până de curând cel puţin „sensibil” la „opiniile” din mediul politic, a fost impasibil la manifestări de rasism echivalente cu incitarea la ură rasială. Aceasta este o infracţiune pedepsită de legea penală (art. 369 din Legea 286/2009), şi se pedepseşte cu închisoare de la şase luni la trei ani sau cu amendă penală. Până acum nu am la cunoştinţă vreun caz de condamnare pentru instigare la ură rasială împotriva romilor. Şi, din nefericire, nu ai nevoie de cursuri de specializare juridică şi investigaţii complicate. Cu trei click-uri, găseşti duzine de astfel de manifestări, zilnic, în social media sau pe forum-uri. Există deja precedente judiciare prin care mediul virtual este considerat spaţiu public. Încă nu am descoperit un procuror în această ţară care să ducă în instanţă un caz de instigare la ură (rasială) împotriva romilor. Şi niciun judecător care să pronunţe o astfel de condamnare. Fie şi la plata unei amenzi penale. Dacă îi identificaţi, să mă anunţaţi şi pe mine.
Să revenim însă în prezent. Ziua internaţională (şi naţională) a romilor, a fost marcată vineri, 8 aprilie. Declaraţii festive, inclusiv de la preşedinţie şi guvern. Lăudabile, în principiu, deşi cum se face că, deşi conţin mesaje foarte bune, nu pot evita stereotipiile, iar în una din ele, să dai cu tunul şi nu găseşti pomenit cuvântul care desemnează problema fundamentală cu care se confruntă romii, şi de la care pornesc toate nenorocirile, discriminarea (i.e. respingerea, sentimentul antirom, antigypsism-ul, ura rasială).
Ei, şi aici vine legătura dintre respingere şi discursul rasist / antiromi, condamnarea acestuia (de către decidenţi / lideri de opinie şi de pe căi legale) şi educaţie.
Am asistat sâmbătă, 9 aprilie, la două premiere:
1) Pentru prima dată, reprezentanţi ai unor instituţii reprezentative în stat (Preşedinţie, Guvern, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării), reprezentaţi la nivel de miniştri şi secretari de stat au reacţionat prompt şi au condamnat ferm manifestările de (incitare la) ură rasială / antiromi din noaptea de 8 spre 9 aprilie. E un semnal extrem de încurajator.
2) Vocea cea mai îndrituită să vorbească despre sistemul educaţional din România şi despre viitorul acestuia, Ministrul Educaţiei Adrian Curaj a menţionat explicit nevoia de introducere în sistemul educaţional a educaţiei pentru toleranţă. În plus, Ministrul Justiţiei Raluca Prună a adăugat că
„[t]oate strategiile nu fac doi bani dacă fiecare dintre noi nu face un efort. Eu cred, ca persoană, nu ca ministru, că exact cum învăţăm morala atunci când suntem copii, aşa trebuie să învăţăm că suntem toţi egali şi că rasismul e un lucru rău. Trebuie să le spunem asta copiilor din şcoli, din grădiniţă, nu din clasa a 5-a. Asta este forma cea mai violentă a rasismului. Regret şi faptul că într-o ţară în care asemenea forme de violenţă rasială sunt încă rare acestea nu sunt combătute cu fermitate. Faptul de a avea în centrul capitalei unui stat membru UE în 2016, un asemenea mesaj trebuie să oblige statul la acţiune, trebuie să oblige statul la pedepsirea exemplară a celor tineri care, fie şi din teribilism, ne aduc nouă, tuturor, un prejudiciu foarte grav. În numele colegilor mei de la ministerul Justiţiei vreau să le spun că îmi cer scuze. Vă cer scuze pentru că nişte concetăţeni au putut să scrie aşa ceva pe un cort şi să strice o petrecere care ar fi trebuit să fie altfel''. (mai mult).
Există speranţă. Poate generaţia copilului meu, sau a copilului său, va avea şansa să trăiască în Romania fără a resimţi „vina” de a aparţine unei etnii sau alteia.
Conţinutul acestui articol reprezintă opiniile mele personale. Nicidecum, în nici o formă, nu reprezintă poziţiile oficiale ale angajatorului meu, colaboratorilor sau altor entităţi sau indivizi cu care sunt sau pot fi asociat.