Recorder, Godină, adevărurile absolute și credibilitatea din presă

„Dar voi și munciți ceva, sau doar cu scrisul?”, a auzit măcar o dată orice jurnalist care-și merită sarea. Azi, mai mult ca oricând, titulatura asta (mă feresc să-i zic calitate) e luată de oricine. A ajuns ca diplomele de facultate, doar cine nu vrea nu are una. 

S-a întâmplat ca în ultimele zile să citesc două afirmații puternice despre presă. Prima a venit de la Marian Godină și spune că treaba jurnalistului este să relateze toate faptele, iar publicul să decidă ce-l interesează. 

Din afară, poate părea un enunț inofensiv. În practică, însă, doar cei mai slabi jurnaliști fac asta. Sau aceia care nu sunt siguri pe subiectul lor. Atunci, cel mai ușor este să verși în cuvinte o documentare întreagă, orice fragment de informație, chiar dacă mai degrabă încurcă textul și aduce confuzie cititorului. Tu-l pui acolo, că poate publicul îi găsește un rost, spre deosebire de tine. Abordarea asta este o lipsă cruntă de profesionalism și respect. Practic, n-ai înțeles ce scrii, dar asta nu te oprește să publici și să aduci un subiect (investigație, reportaj) în fața cititorilor. 

Nu intru în fondul dezbaterii dintre Marian Godină și Recorder tocmai din argumentele pe care le aduc aici. Cu tot respectul pentru colegii din presă care și-au tot spus părerea despre materialul Recorder, doar jurnaliștii care au lucrat la subiect știu exact ce informații au avut, cum le-au înțeles și judecat relevanța, cum au decis să le așeze în economia subiectului lor. 

Da, jurnalistul trebuie să trieze informații. Multe

Singurul adevăr absolut din toată povestea asta este, pentru mine, faptul că jurnalistul trebuie să decidă ce informații sunt relevante pentru subiectul său. Nu pentru publicul său, că nu e rolul jurnalistului să-i dea pe tavă ce vrea, cum vrea. Subiectul trebuie construit corect și curat, netrunchiat, dar nici îngropat în balast, indiferent cui se adresează. Mi-aș dori ca publicul să înțeleagă că, atunci când își alege sursa de informare, ia la pachet și acest exercițiu de editare. Și de-acolo începe credibilitatea pe care alegi (sau nu) s-o dai jurnalistului și redacției. 

Pentru că jurnalismul în slujba cetățeanului nu este doar despre muncă multă. Este, într-adevăr, cerința de căpătâi. Dar la egalitatea cu ea este și luciditatea de  a scrie un rând, limpede și concis, dintr-o documentare de zeci de pagini. Nu vii să le pui pe toate în fața cititorului, că nu-i rechizitoriu, nici jurnalul tău, în care să-ți acoperi neajunsurile prin justificarea muncii. 

Jurnalistul decide ce este „balast” și ce e esențial să rămână în orice articol. Și asta este meseria lui în egală măsură cu aflarea informațiilor și scrierea lor. Această triere ține de corectitudine, responsabilitate, luciditate, experiență și, deseori, durează mai mult decât celelalte etape din realizarea unui material de presă. Editarea, mai ales atunci când este suprapusă cu verificarea datelor, este cruntă. 

Jurnalismul se definește prin public. Un ziar este ziar câtă vreme are cititori. Orice subiect de presă nu are voie să nu fie de interes public. Însă apropierea jurnaliștilor de public în ultimii ani, prin rețelele de socializare, a făcut să credem că meseria asta e negociabilă și cuantificabilă. 

Publicul s-a obișnuit să anuleze cu un hate greu de crezut pentru cineva care nu l-a trăit orice subiect, jurnalist sau redacție atunci când el consideră că investigația sau reportajul nu-i ce trebuie. Uită, din motive deja clare, că jurnalismul este o meserie. Da, nu muncim altceva. E o meserie care ne înghite 10-12-14 ore pe zi. Dar, cumva, unii cred că doar repeți ce-ai aflat. Și ai aflat doar pentru că ai timp. Și ai timp pentru că n-ai altă meserie. Și dacă tot te ocupi cu asta, ai putea măcar să transcrii tot ce-ai aflat și să lași publicul să decidă ce-l interesează. 

Cititorul este astăzi convins că înțelege exact cum se lucrează în presă. Orice nu-i convine are justificare clară: mogulul, partidul, subiectivismul, interesele, banii. Nu-i dai ce-i place? Se duce dincolo, dar doar după ce-ți arată el ție în comentarii. Ce face diferența între sursele de informare? De cele mai multe ori tot editarea. Ce altceva este trunchierea informațiilor, dacă nu o editare coruptă?

Mulți rămân convinși că e în fișa postului de jurnalist să scrii tot și că vinzi meseria dacă nu o faci. Doar acelora vreau să le promit că absolut orice surse de informare au ei, indiferent cât îi admiră pe „jurnaliștii” cu care intră în live-uri pe Facebook și cărora le dau de-o cafea pe Patreon, tot nu au acces la „tot”. 

Când „jurnalistul” vă spune că acesta este documentul care demonstrează tot, aia nu e investigație. E o hârtie din care el și-a găsit subiect de vituperat pe live, dar nu știe și nu poate să facă o anchetă pornind de la ea. Pentru că anchetele sunt grele. Editarea, adică slalomul dintre informații esențiale și balast, este uneori partea care durează cel mai mult. Acestor cititori le-aș povesti cum documentările mele stau în cutii de carton și pe harduri de 1-2 terra și cum învățăm pe de rost adrese, date de naștere, nume de părinți și afini, CUI-uri și numere cadastrale și nu prea mai reușim să le uităm peste ani, cu tot GDPR-ul. 

A doua afirmație despre presă care m-a lovit zilele astea am citit-o la Cătălin Tolontan, într-un text pe care l-a scris după înmormântarea lui Mihnea Vasiliu: „Glumeam că munca noastră valorează un sfanț, iar dispariția muncii valorează mult mai mult”.