Demnitarul nevrednic

În Roma antică, dignitas era una dintre cele mai importante virtuţi ale cetăţenilor, împreună cu umorul, amabilitatea, fermitatea, frugalitatea, seriozitatea, onestitatea, umanitatea, munca, sobrietatea, înţelepciunea, curăţenia morală şi fizică, autocontrolul şi preţuirea adevărului.

Cei mai mulţi compatrioţi care stau cocoţaţi în vârful statului român (mândri de descendenţa lor latină – cel puţin atunci când îngână imnul naţional) sunt lipsiţi până şi de cele mai mici urme ale unor calităţi cetăţeneşti pentru a ocupa o demnitate publică.

Filosofii politici latini au folosit termenul dignitas pentru a-i descrie pe acei „bărbaţi politici” care, prin exemplul personal, meritau să ocupe funcţii publice. Dignitas era o componentă inerentă a „bunul renume”, iar prezenţa acestei calităţi personale era o condiţie obligatorie pentru implicarea politică. Aceasta pentru că a fi „demnitar” nu este o calitate în sine; dimpotrivă, abilitatea de a ocupa demnităţi ar trebui să decurgă dintr-o viaţă socială exemplară. Adică trebuie să fii demn pentru a fi demnitar, nu invers. Înainte de orice demnitarul are o obligaţie publică, el este constrâns să fie exemplar din momentul când intră în serviciul public. În mod firesc politicienii ar trebui să perceapă ocuparea unei funcţii ca pe o datorie, o datorie publică ce este chiar o formă de servitute voluntară, ce solicită din partea celui care ocupă orice poziţie în stat o oarecare formă de reţinere, de limitare a libertăţilor şi nicidecum o formă de recompensă. Slujbaşul public acceptă să fie în serviciul concetăţenilor, prin urmare el trebuie să ştie că şi-a asumat o sarcină în faţa semenilor săi, că puterea lui este temporară şi trecătoare. Să aibă aşadar demnitatea de a fi îndatoritor. După cum spunea Cicero, care definea clar calităţile dignitas prin onorabilitate, respect şi modestie, demnitarul ar trebui să fie un model de purtare. Demnitarul este obligat faţă de cetăţeni, nu invers. E regretabil că în statul român oficialităţile publice manifestă această mentalitate numai că răsturnată – demnitarul nevrednic este demnitarul cu demnitatea întoarsă pe dos. Purtarea o găsim de la poliţiştii comunitari, care se comportă ca nişte zbiri ai drumurilor publice, până la funcţionarii de la ghişee, care se cred un fel de sfincşi ai fişetelor cu birocraţie. La români demnitarii îşi asumă poziţia publică de parcă ar fi moştenit-o de la vreun nobil strămoş inexistent.

Celebrul autor de sentinţe romane, Publius Syrus, constata că demnitatea (dignitas) oferită unui om fără merite este menită să aducă numai ruşine. Din păcate demnitarul român este, tot mai mult, un anti-demnitar, adică un personaj josnic, care nu merită nici respect, nici admiraţie. El este un indignitar, sau un demnitar nevrednic. Pe ne-vrednicul care ocupă o funcţie fără să merite îl întâlnim pretutindeni în instituţiile publice de la noi. A avea demnitate nu înseamnă neapărat a avea un scaun cât mai sus în ierarhia publică. Demnitatea decurge din respectul faţă de ceilalţi, din eleganţa în purtare şi vorbire, din bunul simţ şi politeţea în interacţiune. Sigur, demnitatea presupune respect, însă respectul este o acţiune care decurge din comportamentul demn şi nu invers. Fără bunăvoinţă şi fără politeţe, demnitarul public nu este decât o bestie socială.

Aşa cum ştiau şi romanii, marele pericol pentru respublica, adică pentru buna rânduire a vieţii publice, este tocmai accesul la putere al ne-vrednicilor, al indivizilor fără caracter. Un exemplu de nevrednicie romană rămâne generalul Sulla, cel care, de altfel, a şi deschis calea spre tiranie. Defectele lui Sulla sunt vizibile şi printre potentaţii mioritici. Din păcate şi de prea multe ori politicienii din fruntea statului nostru s-au învăţat să îi jignească şi să îi umilească tocmai pe concetăţenii care i-au ales. Ca şi generalul roman care s-a remarcat prin in-umanitatea sa şi în mod special prin comportamentul nesimţit – dus pe culmi de infamie de către împăraţii care i-au urmat - conducătorul lipsit de demnitate de la noi este obligatoriu şi lipsit de modestie şi moderaţie. Aşa cum conducătorul statului roman a ajuns spre sfârşitul vieţii să fie înconjurat de actori şi prostituate şi se comporta aidoma cu aceştia, ne-demnitarul este caracterizat şi prin comportament dezgustător.

Iarăşi, astfel de demnitari lipsiţi de distincţie sunt pretutindeni în republica grotescă România. Nu asistăm doar la gesturi necivilizate, dar suntem înconjuraţi de figuri hidoase moral, inşi grobieni şi vulgari, cu atitudini publice la limita comportamentului antisocial.

Pentru că ne-demnul demnitar este fundamental un ne-simţit – şi prin asta înseamnă că este lipsit de orice sentiment de compasiune pentru semenii săi. Demnitarul care îşi oloseşte funcţia pentru interesul propriu este ne-demn pentru că face o acţiune radical opusă scopului demnităţii publice. De aici iese o miasmă cumplită de nevrednicie în Republica nevrednicilor români, găsesc că aici este esenţa coruperii statului contemporan în care trăim. Suntem conduşi de nişte indignitari pentru că suntem dominaţi de nişte profitori, care stau în funcţii pentru scopuri ne-demne. Vorbim tot timpul despre justiţie ori despre importanţa de a face justiţia să funcţioneze. Dar in-justiţia dâmboviţeană se întemeiază tocmai pe in-demnitatea celor care ne conduc, pe lipsa lor de etică privată. Este nedemn să iei bani de la cineva pentru că îţi faci slujba de la stat, este nedemn să îţi promovezi rubedeniile în defavoarea unor concetăţeni mai bine pregătiţi, este nedemn să încalci regulile pe care vrei şi trebuie să le impui altora.

Ne-demnitarii noştri sunt nişte ne-trebnici, respectivi nişte indivizii care nu au nicio treabă cu funcţiile pe care le ocupă şi, atunci când ajung în fotoliile de demnitari, nu îşi fac treaba.

Ne-demnul politic nu este pur şi simplu un om amoral, el se poartă ca şi când totul i se cuvine, ca şi când nimic nu îi ieste interzis. Lucrurile ar trebui să fie tocmai invers, pentru că la polul opus al lui dignitas este infamia, adică prostul renume. Politicienii lipsiţi de onoare sunt şi fără scrupule, nu au niciun fel de limite ale infamiei lor. Vedem că pentru a-şi atinge obiectivele meschine sunt gata să calce pe cadavre, sunt pregătiţi să ardă totul în jurul lor numai să rămână în funcţia pentru care sunt nedemni.

În mod firesc demnitarul trebuie să fie, înainte de orice, un gentleman, un „domn” în sensul eleganţei comportamentale, nu în sensul vestimentaţiei achiziţionate de la buticurile din aeroporturi. România este plină de figuri publice care se manifestă ca nişte neciopliţi – de la politicienii care vorbesc tâmpenii sau folosesc un limbaj suburban, până la funcţionarii publici (de la profesori până la manageri de instituţii publice) cărora le lipsesc noţiuni elementare de comportament. Pentru aceşti indivizi limbajul vulgar şi grosolănia sunt instrumente de interacţiune cotidiană. În acest sens politicienii de la noi sunt nişte ignobili - nu se ridică la înălţimea locului din societate pe care îl ocupă fraudulos.

Vulgaritatea e numai una dintre caracteristicile ignobile ale ne-demnitarilor. Dar de fapt înjurătura este la români este un sport naţional – ascultaţi cu grijă pe stradă şi vă veţi îngrozi cum vorbesc semenii noştri, de la copiii care ies de la şcoală, până la pensionarii care joacă table prin parcuri.

Suntem învăţaţi să stăm toată ziua cu organele genitale în gură, la fiecare interacţiune socială rostim câte o mârlănie. Nu e de mirare că pentru nedemnii care ne conduc injuria a devenit forma cea mai importantă de a face rău (verbal) altora. Iar societatea românească se manifestă ca o societate in-justă tocmai pentru că acceptă astfel de adresări, fie când este vorba despre femei, despre persoanele din grupurile defavorizate sau chiar despre copii.

Obscenitatea, vulgaritatea, injuria şi nesimţirea sunt la polul opus al oricărei demnităţi publice. Iar la această trivializare a vieţii publice contribuie şi presa tabloidă, la rândul ei populată cu indivizi nedemni. Deveniţi prea curând vedete publice în loc de demnitari publici, politicienii noştri se comportă adeseori ca nişte prezentatori de televiziune din programele gen divertisment. Crezându-se uneori artişti de televiziune sau chiar comici de stand-up, gura politicienilor ajunge să vorbească fără ei. Ce nu au reuşit să înveţe nevrednicii noştri politicieni este faptul că auto-controlul spuselor este o parte a demnităţii. Nu poţi să vorbeşti dintr-o funcţie publică de parcă ai fi la un grătar sau pe terasă la o bere. Funcţia are demnitatea ei – să te porţi distins înseamnă şi să fii precaut cu vorbele pe care le enunţi. Altfel degeaba te îmbraci cu cele mai elegante haine, degeaba locuieşti în cele mai sofisticate vile, degeaba te învârţi în cele mai înalte cercuri ale puterii, dacă purtarea ta publică este lipsită de orice decenţă. Aşa cum vedem pe ecranele televizoarelor, care au devenit nişte altare ale ne-vredniciei, locurile unde vedem expusă in-dignitatea în fiecare zi, România este locuită de figuri publice lipsite de moralitate şi de orice urmă de bună-cuviinţă.

E regretabil, dar suntem un popor condus de o adunătură de indivizi lipsiţi de cele mai simple şi mai elementare virtuţi publice. Structura demografică a leadership-ului României contemporane este esenţialmente infamă, unde lipsa de moderaţie şi excesul de grobianism, comportamentele vulgare şi atitudinile josnice sunt trăsături definitorii. Suntem conduşi de nişte „indignuşi”, iar indignuşii care ne conduc sunt total lipsiţi de bun simţ.

A guverna presupune esenţialmente existenţa unor calităţi private de natură morală. Pentru a ocupa o funcţie publică nu este suficient să ai autoritatea politică, ce decurge din conexiunile sau legăturile cu partidul aflat la putere. Pentru a conduce alţi oameni nu ajunge să ai abilităţi manageriale şi nici nu este deajuns să ai experienţă „de business” sau să fi condus o echipă de campanie electorală. Cariera şi prosperitatea materială sunt în măsură să crească demnitatea unui individ, numai că în lipsa unei demnităţi private ocuparea unei funcţii publică devine o formă de in-dignitate. Ce înseamnă, în fond, să fii demnitar? Buna cuviinţă, abilitatea de a lucra în beneficiul semenilor tăi, disponibilitatea de a face binele public din poziţia de scara ierarhică în care te afli. Invers, dorinţa de a ajunge la putere fără niciun fel de calităţi, urmărirea unor scopuri strict pragamatice ori mercantile şi impostura profesională produce ne-demnitari.

În cele din urmă funcţia publică nu este un cadou sau un drept. Ar trebui să fie recunoaşterea unor calităţi, ori, în absenţa lor, e obligatorie retragerea funcţiei. Aşa cum demnitarii Evului mediu care ocupau officia, adică slujbe publice (episcopi, preoţi, chiar şi laici) treceau printr-un proces de confirmare în faţa comunităţii prin formula „dignus est”, moştenită în Biserica creştină prin anunţare publică a demnităţii – când un preot este hirotonisit cântarea bisericească enunţă în faţa comunităţii „vrednic este” - ar trebui să strigăm ne-meritoşilor care conduc statul român că sunt nedemni.

Doar când vom distinge public şi în mod colectiv între demni şi nedemni vom avea o societate demnă la rândul ei.