Ce s-a făcut bine și ce s-a făcut greșit în comunicarea strategică pe Ucraina
0Foto: colectă pentru refugiații ucraineni în România. Sursa aici.
Dacă în articolele anterioare – vezi aici și aici - am punctat faptul că România a greșit grav refuzând să beneficieze de toate avantajele de imagine, politice, morale, chiar economice etc. care ar fi venit dacă ar fi mediatizat ajutorul acordat Ucrainei, în continuare dăm și un exemplu punctual de comunicare strategică a reprezentanților României care s-a făcut, însă a fost marcată de deficiențe și a venit cu alte tipuri de prejudicii serioase pentru România. Astfel, analizăm punctual foarte pe scurt comunicarea prim-ministrului României cu ocazia întâlnirii pe care acesta a avut-o pe 18 august 2023, la București, cu prim-ministrul Ucrainei, Denys Shmyhal.
Un studiu de caz relevant
Anterior acestei întâlniri, din comunicarea prim-ministrului României, acesta anticipase câteva teme importante de discutat, dintre care pentru Ucraina temele erau securitatea regională și tranzitul cerealelor ucrainene, iar pentru România temele erau „protejarea fermierilor români și a drepturilor minorităților române din Ucraina”.
1. Prima eroare majoră este că, în conferința de presă care a urmat întâlnirii, a fost adusă la cunoștința publicului semnarea a trei documente importante pe baza solicitărilor Ucrainei, însă niciun document bilateral nu s-a semnat pe baza solicitărilor părții române. Degeaba prim-ministrul României a reiterat la această conferință de presă solicitările părții române referitor la drepturile minorității românești din Ucraina și la așa-zisa „limbă moldovenească”, recunoscută la acea dată doar de Ucraina și de Federația Rusă, pentru că nici nu se putea o contradicție mai frapantă între discurs (cerințele părții române pentru minoritatea românească din Ucraina) și realitate – niciun document semnat în acest sens. Mai mult, prim-ministrul ucrainean nici măcar nu a atins verbal aceste solicitări ale părții române, numite „firești și rezonabile” chiar de prim-ministrul român.
Așadar, o greșeală frapantă de comunicare strategică ce nu are voie să se facă. Nu se putea pleca de la acea întâlnire fără un document semnat și ca urmare a solicitărilor părții române. Eventual, întâlnirea trebuia amânată până când se putea face acest lucru sau ar fi trebuit insistențe mai mari ale părții române ca să se rezolve pozitiv și aceste doleanțe proprii. Suntem siguri că negocierile cu partea ucraineană nu erau ușoare în acest sens, dar era pur și simplu un lucru ce trebuia făcut obligatoriu și rezolvat de partea română.
Pentru că toată această comunicare nu a făcut decât să adâncească percepția societății românești că reprezentanții României nu le apără drepturile și interesele așa cum ar trebui. Discuție care era la acel moment mult mai înfierbântată în societate, pe fondul exporturilor de cereale ucrainene în România, falimentul agricultorilor români, adâncirea Canalului Bâstroe și continuarea separării sovietice a minorității românești din Ucraina între „moldoveni” și „români” pentru o mai ușoară deznaționalizare.
Foto: captură de ecran Youtube Guvernul României.
2. O a doua greșeală uriașă de comunicare cu ocazia acestei întâlniri, emblematică în același timp pentru strategia comunicării reprezentanților României, a fost faptul că, referitor la deschiderea unui nou punct de frontieră între România și Ucraina, prim-ministrul român și întreaga comunicare a României s-au referit la localitatea din Ucraina drept Bila Tserkva. Pentru o localitate dintr-o comună în mod istoric locuită de români și care, conform unor date online raportate la recensământul din 2001, era locuită în proporție de peste 97% de etnici români, întreaga comunicare românească a folosit numele ucrainean, nu cel istoric românesc de Biserica Albă. Ce semnal trimite acest exercițiu de comunicare strategică societății românești, ce semnal trimite românilor din Ucraina și, deloc în ultimul rând, ce semnal trimite Ucrainei? Pentru o comunitate ca cea a minoritarilor români din Ucraina care tocmai se plâng că nu își pot folosi și învăța propria limbă română în mod liber, care se plâng de asimilare forțată, să vină comunicarea oficială chiar a României și să i se adreseze cu numele ucrainean, este și o insultă și un abandon frapant. Pe același model de comunicare și pe aceeași mentalitate ar trebui să vorbim despre Cernăuți drept Cernivți, Chișinăului să îi spunem Kișinev și așa mai departe. Ceea ce este absurd.
În mod realist și pragmatic se pune întrebarea cum poate o strategie de comunicare să pretindă că instituțiile și proprii reprezentanți îi urmăresc interesele unei societăți, dacă la o întâlnire bilaterală semnează documente solicitate de cealaltă parte, dar nu semnează niciun document în interesele propriei societăți (interese punctate anterior explicit chiar de prim-ministrul României!)? În plus, proprii reprezentanți desemnează cu numele ucrainean o localitate locuită aproape în totalitate de români în Ucraina, ale căror interese, în mod paradoxal, au pretins că le apără la acea întâlnire. Cum poate cineva să creadă și să adere la această mostră de comunicare strategică? Este absurd și începem să înțelegem critica ce se poate aduce acestei comunicări strategice și acestei mentalități din spatele ei, începem să înțelegem și de ce societatea nu reacționează cum ne-am dori uneori, începem să înțelegem și unele cauze ale creșterii populismului și înțelegem de ce unele narațiuni rusești deosebit de periculoase prind uneori rădăcini pe fondul uriașei crize de încredere din societatea românească.
Acolo unde o narațiune strategică a unui stat lasă locul liber, este normal că acest loc liber este ocupat de alte narațiuni adverse nocive. Iar pentru a umple un loc și pentru a crea încredere și coeziune, o narațiune trebuie să fie ajutată și de fapte, nu contrazisă în mod frapant de ele. Iar în acest caz punctual, noi am întâlnit și o narațiune greșită, dar și o lipsă frapantă de fapte care să o susțină.
Sugestii pentru o comunicare strategică mai eficientă în cazul Războiului din Ucraina
Cum ar fi trebuit să arate o campanie de comunicare strategică reușită a reprezentanților României, în contextul războiului declanșat de Federația Rusă în Ucraina și al ajutorului acordat Ucrainei de către România? Acesta este un subiect extrem de vast și noi ne vom rezuma aici la a puncta câteva idei principale. Unele dintre aceste puncte au fost atinse cu succes de comunicarea strategică din România, altele reies cum ar fi trebuit făcute uitându-ne la exemplul Poloniei, iar altele nu au fost atinse deloc de comunicarea strategică a reprezentanților României.
Astfel, enumerăm mai jos câteva dintre elementele principale care ar fi compus o strategie de comunicare reușită din partea reprezentanților României, dublată și de fapte, desigur, o strategie care să ne catalizeze societatea în fața agresiunii narative și de pe frontul de luptă a Federației Ruse, care să ne crească reziliența și securitatea în fața actualei crize, dar și a oricăreia alta care ar mai putea veni, care să crească încrederea din societate. O analiză recentă accentua importanța încrederii din societate în lupta cu orice criză: „pe topul priorităților, într-un deceniu care se anunță foarte dificil, trebuie să se situeze cultivarea încrederii, consolidarea și menținerea acesteia.” (p. 246) Iar neîncrederea din societatea românească este astăzi la cote uriașe, inclusiv din cauza comunicării strategice defectuoase, neadaptată la fapte și la realitățile societale. Un sondaj relativ recent arăta că 79% dintre români nu aveau încredere în Guvern, 83% nu aveau încredere în Parlament, 86% nu aveau încredere în Președinție și în partidele politice. Adică neîncrederea este uriașă în tot spectrul instituțional politic, și nu trebuie să uităm că spectrul politic este cel decizional, atât în privința comunicării strategice, cât și în privința politicilor de urmat.
Puncte atinse cu succes de comunicarea strategică
· Un lucru pe care comunicarea strategică din România l-a făcut foarte bine este că s-a pus în primul rând accentul pe apartenența la NATO și securitatea pe care această apartenență o implică, mai ales în contextul îngrijorărilor de la începutul războiului.
· Este, de asemenea, foarte bine și foarte important că s-a mediatizat corect coeziunea membrilor NATO și trupele și echipamentele aliaților NATO care au venit în România.
· Mai ales la începutul războiului, România a comunicat foarte bine pe tema ajutorului umanitar acordat refugiaților ucraineni. Chiar dacă cea mai mare parte a ajutorului a fost acordat grație mobilizării exemplare a societății românești, iar nu a instituțiilor statului, comunicarea foarte bună pe acest subiect a făcut ca această mobilizare a societății românești să iasă în evidență și să fie observată chiar de la cel mai înalt nivel de partenerii externi. Într-un articol emblematic pentru această perioadă, Jill Biden, Prima Doamnă a Statelor Unite, spunea în The Los Angeles Times că „a fost o inspirație să-i vezi pe români „cum i-au primit pe toți acești refugiați în casele lor și cum le-au oferit hrană, îmbrăcăminte și le-au oferit și inimile lor”.
Cu toate acestea, în ciuda succesului inițial al acestui subiect de comunicare strategică, se pare că nu s-a continuat deloc pe această direcție. Dar dacă tot nu menționezi nimic despre ajutoarele militare sau de altă natură, ar fi trebuit să faci măcar o campanie mediatică uriașă, mai ales externă, centrată pe ajutorul umanitar acordat de români și de România – interviuri cu refugiați, mediatizarea programelor de integrare în societate și în câmpul de muncă, scoaterea în evidență a aspectelor pozitive menționate de noi în sondajul citat mai devreme, interacțiuni ale copiilor, între români și ucraineni etc. Ar fi trebuit creat un adevărat brand de țară din acestea, avem destui specialiști de top în comunicare, marketing și publicitate.
· Un alt lucru important, subliniat bine de comunicare, a fost importanța ajutorării Ucrainei să reziste invaziei rusești și cât de mult această rezistență a Ucrainei servește și intereselor de securitate ale României. Este limpede că cea mai mare amenințare asupra securității României a fost, este și va fi reprezentată de Federația Rusă. Cu toate acestea, nu putem să nu observăm faptul că în acest punct al comunicării nu s-a făcut aproape deloc recurs la istorie, la memoria colectivă a românilor în privința a ce au însemnat și pentru România ocupațiile rusești. Este imposibil de înțeles de ce nu s-a făcut recurs la această memorie, care ar fi putut înflăcăra și mobiliza societatea mult mai bine în sprijinul Ucrainei prin empatizarea cu ceea ce sufereau ucrainenii astăzi. Probabil singura explicație este biasul ideologic al unor strategi sau reprezentanți care privesc orice recurs național la istorie drept o deviație ideologică de la preferințele lor.
Dar, mai ales în cazul unui război la granițe, să nu faci un recurs comunicațional bine organizat la istorie și la memoria colectivă a traumelor provocate de ruși și de URSS, să nu stimulezi patriotismul, reprezintă o carență imposibil de justificat în mod realist și echivalează cu o sinucidere societală, posibil și geopolitică pe termen lung. Echivalează cu o invitație adresată unor elemente ca Federația Rusă, politicieni care vizitează Amasada Rusiei sau Viktor Orban să ocupe ei acest spațiu narativ și să îl devieze de la memoria istorică a traumelor provocate de sovietici și de horthyști în România. Se ajunge în situația paradoxală ca, astăzi, patriotismul să fie uneori asociat în România cu personaje cu profunde interese anti-românești, ca Viktor Orban sau politicieni apropiați de Ambasada Rusiei și Federația Rusă, ceea ce este exact ceea ce aceste entități și-ar dori. Iar toate acestea se întâmplă și pe fondul neimplicării instituționale a celor responsabili de comunicarea strategică. Un posibil motiv este din nou cel punctat de noi mai devreme, și anume ideologizarea, biasul ideologic de extrema stângă (multiculturalismul, progresismul) al unora responsabili de comunicare sau al reprezentanților României, care din acest punct de vedere au un interes comun în România cu Viktor Orban și Vladimir Putin: slăbirea patriotismului și a identității naționale.
· Un alt punct care este foarte bine că a fost atins din punct de vedere comunicațional, mult mai energic decât înainte, a fost integrarea europeană a Republicii Moldova, susținerea ei pe diferite paliere, faptul că Europa nu o va abandona în fața imperialismului rusesc. Cu toate acestea, această bruscă preocupare instituțională pentru Republica Moldova a venit după 30 de ani de ignorare și chiar colaborare a unor reprezentanți de la București cu elemente pro-rusești de acolo. Timp de 30 de ani reprezentanții României au ignorat și au acceptat implementarea identității „moldovenești” acolo, de origine sovietică și concepută în 1924 ca un explicit instrument anti-românesc. În privința acestei așa-zise „identități moldovenești”, vedem cu părere de rău aceeași inacțiune a reprezentanților României chiar și astăzi, când este limpede strategia forțelor rusofone din Republica Moldova. Iar astăzi există senzația că se încearcă orice strategie mediatică, orice strategie politică, orice utopie ce poate promite în mod fals securitate Republicii Moldova, în afară de singura soluție realistă ce poate aduce această securitate - reunirea Republicii Moldova cu România. Desigur, dacă aceasta ar fi dorită de cetățenii celor două state. Dar, realist vorbind, aceasta este singura cale de integrare în Europa și de asigurare a securității, cel puțin pe termen scurt și mediu.
· În ceea ce privește recenta donație a unui sistem către Ucraina, comunicarea la nivel internațional a avut un impact pozitiv pentru România. Totuși, pe plan intern, faptul că o lungă perioadă de timp nu au existat mențiuni publice despre compensații sau alte tipuri de avantaje pentru România (abia recent Norvegia a promis un ajutor financiar României), după donarea unui echipament atât de important, pe care chiar și Polonia a refuzat să îl doneze Ucrainei, a contribuit la amplificarea frustrărilor existente legate de modul în care România își urmărește interesele și obiectivele proprii.
În încheierea menționării acestor puncte care au fost foarte bine atinse de comunicarea din România, nu putem să nu observăm că ele sunt în general comune mai multor aliați NATO. Ceea ce înseamnă că, cel mai probabil, reprezentanții României s-au „inspirat” din ceea ce comunicau aliații noștri, nu au venit cu o strategie proprie, cel puțin la început. Cu părere de rău, observăm în continuare că ceea ce a părut a fi o strategie proprie au fost mai degrabă aspectele negative, ca necomunicarea pe tema ajutoarelor militare acordate Ucrainei, comunicarea defectuoasă pe tema negocierilor bilaterale cu Ucraina și neînțelegerea/neabordarea preocupărilor și intereselor reale ale societății românești pe care ei o reprezintă.
Cu alte cuvinte, comunicarea strategică a reprezentanților României lăsa deseori impresia că ori nu le păsa, ori nu reușeau să își înțeleagă propria lor societate. De unde reies rezultatele actuale în ceea ce privește neîncrederea din societatea românească, proliferarea unor narațiuni false sau chiar votarea unui personaje pro-ruse în Parlamentul European. În acest sens, aceeași analiză citată de noi mai devreme puncta printre modalitățile de creștere a încrederii dintr-o societate exact ceea ce noi am observat aici că lipsește la reprezentanții României: „intensificarea dialogului social și prin orientarea sa către problemele care dor cu adevărat pe oameni. Comunicarea devine parte intrinsecă a actului de conducere executivă a societății.” (p. 247).
În materialele viitoare vom puncta deficiențele majore ale campaniei de comunicare a României, în comparație cu cele ale Poloniei.
(va urma)
Matei Blănaru este expert LARICS și doctorand al Universității din București.