Dilema tramvaiului este o problemă semnificativă în ştiinţele cognitive şi, cu precadere, în neuroetică. Dilema, care încearcă tocmai să demonstreze alegerile indivizilor cu privire la binele grupului, propune următoarea ipoteză: există un tramvai, fără vatman, care a pierdut controlul direcţiei, mergând cu viteză. În faţa tramvaiului, pe şine, sunt cinci oameni legaţi, în incapacitatea de a se mişca. Pe direcţia pe care se află, tramvaiul se îndreaptă fix spre ei. Singura persoană care poate face ceva eşti tu. Lângă tine, în tramvai, se află o manivelă care poate schimba cursul tramvaiului, făcându-l să o ia pe alte şine. Totuşi, pe şina pe care îl poţi redirecţiona se află o altă persoană, una singură. Tu ai opţiunea de a nu face nimic, şi de a lăsa tramvaiul să îşi urmeze cursul, omorând astfel cinci oameni, sau să acţionezi direct asupra manivelei şi să omori una singură, salvând totuşi cinci. Care crezi ca ar fi optiunea corecta?

Trolley Dilemma

Ştiinţele cognitive care au analizat această dilemă, propusă iniţial de către filosoafa Philippa Foot, susţin că factori importanţi, precum sexul, vârsta, nivelul de educaţie precum şi cultura persoanelor, au puţin de-a face cu felul în care oamenii emit judecăţi morale, şi asta datorita faptului că judecăţile morale sunt generate mai degrabă de o gramatică morală universală.

Ca să nu vă ţin în suspans, participanţii la acest experiment (evident teoretic) au ales, în proporţie de 90%, să omoare cu bună ştiinţă un singur om ca să salveze cinci. Ce ne spune acest tip de experiment? Că oamenii aleg instinctual binele grupului şi că acest bine al grupului este o alegere justificată, dacă nu moral, măcar evoluţionist.

Vom alege întotdeauna să salvăm viaţa a cinci oameni, chiar dacă va trebui să renunţăm la viaţa unuia singur. Dar şi aici intervin alţi factori, precum gradul de rudenie sau vecinătate faţă de acea persoană. Acţiunea pentru binele grupului capătă o alta direcţie. În plus, dacă acţiunea trebuie performată personal, atunci rezultatul iar diferă.

În etica medicală există o dilemă asemănătoare: un pacient fără identitate şi fără familie, aflat într-o stare destul de gravă, zace inconştient pe patul de spital. În acelaşi salon, zac alţi cinci, fiecare cu câte un organ grav afectat, care vor muri curând, dacă nu au parte de transplant. Doctorul are ocazia, fără ca nimeni să ştie, de a lua cele cinci organe de la pacientul inconştent şi de a salva vieţile celor cinci pacienţi. Ar mai fi moral justificabil să omoare un om, printr-o acţiune directă, pentru a salva alţi cinci? Daca răspunsul la această întrebare este da, atunci cum va fi el dacă pacientul inconştient ar fi rudă cu doctorul? Concluzia care s-ar putea trage din aceste dileme este că moralitatea utilitarianistă predomină atât timp cât evoluţionismul şi protecţia genelor nu intră în discuţie, iar deciziile noastre variază în funcţie de circumstanţe.

Fără îndoială, oamenii sunt capabili să meargă până în pânzele albe ca să salveze viaţa cuiva din tribul propriu. Uneori, ar merge atât de departe, încat i-ar omorî pe unii, ca să îi salveze pe altii. Războaiele au fost întotdeauna justificate într-un mod similar de mii şi mii de ani. Siguranţa tribului nostru justifică uciderea altora. Este crima, chiar şi în auto-aparare, justificabilă? O crimă este o crimă. Putem însă fi stricţi şi ultimativi atunci când dăm un asemenea verdict? Dacă ar fi fost copilul nostru cel care avea nevoie de organe? Sau dacă ar fi fost copilul nostru cel de pe şina de tramvai? Nu am fi omorât cinci oameni ca să ne salvăm copilul? Cât de convinşi suntem de moralitatea noastră? Pe cei care au răspuns că nu vor omorî cinci oameni pentru a salva unul singur, îi invit să îşi închipuie că pe şine este legat propriul lor copil. Probabil că niciun părinte nu ar ezita să omoare cinci oameni ca să îşi salveze copilul. 

Să vă mai dau un exemplu unde binele grupului pare să primeze. Satoshi Kanazawa, un psiholog evoluţionist de la renumita Şcoală Londoneză de Ştiinţe Politice şi Economice, prezintă o ipoteză mai puţin obişnuita. “Bombardarea Japoniei cu bombe atomice a fost un act de compasiune supremă”. Alternativa ar fi fost teribilă, zice Kanazawa: “o sută de milioane de oameni ar fi fost omorâţi de gloanţe, unul câte unul, timp de săptămâni şi luni. Aşa că, omorând două sute de mii de oameni, într-o secundă, e totuşi un act de compasiune” (Psychology Today, 2009).

Ipoteza lui Kanazawa pare şocantă, însă ea are o explicaţie pe cât de spectaculoasă, pe atât de logică. Dacă justificăm însă Hiroshima ca pe un act de eutanasie în masă, atunci creăm un precedent periculos de a justifica cele mai multe genociduri. Putem merge atât de departe cu ipoteza evoluţionistă (în care se explica orice acţiune ca fiind necesară nu numai supravieţuirii speciei, dar şi evoluţiei ei continue) încât să găsim scuze crimei şi actelor de război?

Kanazawa îşi justifică aserţiunea spunând că “japonezii nu s-ar fi predat niciodată dacă americanii nu ar fi aruncat bombele pe Hiroshima şi Nagasaki. Atunci, americanii ar fi fost nevoiţi să pună în practică o invazie terestră, iar japonezii ar fi luptat până la ultimul, femei şi copii, cu suliţe de bambus şi cu ce mai găseau prin ogradă, pana când ar fi fost cu toţii omorâţi, 100 de milioane”.

Din acest punct de vedere, Kanazawa, un urmaş utilitarist demn de Jeremy Bentham, a folosit un calcul simplist pentru a justifica o acţiune militară care a omorât, în final, un sfert de milion de oameni.

Pedeapsa pe baza intenţiei este nejustificată. “Poate că”- ul retroactiv este speculativ şi spectaculos, însă nu serveşte ca pretext pentru acţiunile trecute. Justificarea bombei atomice spunând că acei oameni ar fi comis suicid oricum, nu este o scuză pentru acţiunea de anvergură a americanilor. În plus, poate că în cazul unei invazii terestre americane, cine ştie, o sută de milioane de japonezi ar fi ţinut piept americanilor şi lupta ar fi fost cât de cât egală. Americanii nu au dovedit niciun act de compasiune, iar calculul lui Kanazawa, deşi corect la prima vedere, nu pare moral. Bomba atomică nu a omorât cu compasiune « într-o  clipită » două sute de mii de oameni, ea a omorât pe termen lung, a creat malformaţii fizice şi a iradiat pământul pe următorii 50 de ani.

Aşadar, până unde se poate merge cu scuza „binele grupului” în detrimentul individului? Uneori mult prea departe, fascismul şi comunismul dovedind-o din plin.