INTERVIU Prof. dr. Vladimir Beliş, medic legist: „Lucram şi fără mănuşi. Simţi mai exact organele“

INTERVIU Prof. dr. Vladimir Beliş, medic legist: „Lucram şi fără mănuşi. Simţi mai exact organele“

Vladimir Beliş

Profesorul Vladimir Beliş, fostul director al Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici“ din Bucureşti, vorbeşte despre secretele meseriei de legist pe care şi-a dorit-o dintotdeauna.

Ştiri pe aceeaşi temă

Vladimir Beliş (83 de ani) a văzut toate lucrurile macabre făcute de om pe lumea asta. A văzut, pe masa de autopsie, în toată splendoarea sa, urâţenia lăsată pe pământ de oameni şi de hazard. Ar putea scrie un roman, dar nu-l va scrie niciodată. Asta pentru că Vladimir Beliş n-a găsit nimic respingător, inedit în sala aceea aseptică, n-a fost incomodat să-şi facă meseria de ceea ce-a văzut acolo, indiferent că era vorba despre victimele unor criminali ori despre prietenii săi, victime ale destinului. Despre toate acestea vorbeşte calm, cu o anormală îngăduinţă. Ca un profesionist.

„Weekend Adevărul“: Aţi vrut mereu să fiţi medic legist. Nu v-a speriat partea mai degrabă lugubră a meseriei?
Vladimir Beliş
:
E adevărat, noi suntem asimilaţi cu „medici de morţi“, ceea ce este o tâmpenie. Activitatea la masa de autopsie reprezintă doar 25% din activitatea totală. Autopsiile te pot impresiona, dar asta faci din anul I de facultate. Sigur, acolo sunt cadavre formolizate, deci în sală miroase a formol. La noi sunt cadavre neîmbălsămate, fapta s-a întâmplat cu o zi-două în urmă, trebuie să vezi exact leziunile. Atunci, sigur, mai există şi mirosuri. Dar sala actuală de la Mina Minovici e ultramodernă, nu se mai simte niciun miros.

 

De la pediatrie la medicină legală

 Numele: Vladimir Beliş
 Data şi locul naşterii: 1 mai 1930, Bucureşti
 Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Medicină în 1954 şi, după ce a profesat timp ce cinci ani ca medic pediatru, a îmbrăţişat cariera universitară, parcurgând toate etapele didactice.
În 1990 a devenit şeful catedrei de Medicină Legală a Universităţii „Carol Davila“ din Bucureşti.
A publicat 185 de lucrări ştiinţifice.
Este membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România (1973), membru titular al Academiei Internaţionale de Medicină Legală (1973), membru al Academiei de Ştiinţe din New York (1998) şi al Academiei de Medicină Legală din SUA (2000).
A condus Comisiile de Bioetică, de Medicină Legală şi de Transplant ale Ministerului Sănătăţii.
A fost, din iulie 1989, timp de 11 ani directorul Institutului de Medicină Legală.
 Locuieşte în: Bucureşti.

De ce vă plăcea medicina legală?
Am rămas cu părerea că are o deschidere mai mare spre mult mai multe orizonturi. Plus că în medicina legală faci foarte multe specializări: eşti obligat să cunoşti anatomia patologică macro şi microscopică, noţiuni de toxicologie, de identificare, de psihiatrie şi altele. Aceste subspecialităţi îţi deschid cu totul altă perspectivă într-o meserie pe care o numeşti medicina legală.

În alegerea unui tânăr nu cântăreşte foarte mult şi partea asta morbidă?
Dacă m-a speriat un stagiu făcut în facultate, a fost cel de psihiatrie. Degradarea psihicului uman în urma căreia ajungi la ceea ce se numeşte în mod curent nebunie mă impresiona aşa de mult încât am urât, pur şi simplu, acest stagiu. Eu am avut norocul unui profesor foarte bun de medicină legală, care a fost şef de lucrări la Mina Minovici, iar cursurile lui au fost fascinante pentru mine. Eu n-am pierdut niciun examen în facultate dar, în final, în anul VI, când am dat de medicina legală, mi-am spus: „Asta fac“.

Eraţi, totuşi, la Pediatrie. Diferenţă enormă.
În 1951, când eu eram în anul III, s-au înfiinţat Facultatea de Pediatrie şi Facultatea de Igienă. Fără să fie întrebaţi, 40 de studenţi au fost repartizaţi la Pediatrie şi 40 – la Igienă. Eu m-am trezit la Pediatrie. După ce am terminat facultatea, am stat cinci ani la ţară, la Zimnicea, am fost şeful Secţiei de Pediatrie, răspundeam de raion. Dar am plecat în Bucureşti cu prima ocazie pe care am avut-o.

Romanul medicului legist
Dar ce anume v-a interesat?
Pe mine m-a interesat mult să văd ce întâmplă. Curiozitatea de a afla cauza morţii. De asta faci autopsie. Când moartea este suspectă. La început lucram şi fără mănuşi, pentru că simţi mai exact organele: consistenţă, aspect. Mănuşile împiedică oarecum senzaţia directă dintre piele şi organ. Spre exemplu, la plămânul cu aer, nu se simt prin mănuşă crepitaţiile. Dar nu trebuia să ai nicio zgârietură pe mâini. Acum, pentru că s-au răspândit foarte mult afecţiunile hepatice şi alte boli care se pot transmite prin sânge, nu-ţi mai poţi permite să lucrezi fără. Nici când făceam lucrări practice cu studenţii nu purtam. Ei îşi puneau, pentru că aveau oareşce reticenţe – mai ales fetele. Ele intrau aşa, în contra dorinţei lor. Deşi, până la urmă, le captiva şi pe ele. Studenţii de la Drept erau şi mai puţin doritori, însă, în comparaţie cu studenţii de la Medicină din anul VI, mai blazaţi, veneau mult mai mulţi la cursuri. Cei de la Medicină luau notiţele cu indigo, ca să le distribuie şi la ceilalţi. Oricum, la ambele cursuri, prezentam foarte mult cazuistică.

În atâţia ani de experienţă aţi cunoscut o mulţime de cazuri...
Aş putea să fac un roman, dar parcă nu mă-ndeamnă ceva. Nu mai am rapoartele, dar câte-am văzut...

„Ca medic legist, împarţi justiţie“
Vedeţi răutatea din oameni în meseria dumneavoastră. Nu vă revoltaţi?
Fiecare om e un caz. Mai ales în expertiza pe persoane, în care trebuie să faci examenul psihic al criminalului sau al celui care a produs grave vătămări corporale. Vezi victima, vezi ce vătămări corporale i-au fost cauzate şi, sigur, câteodată te revolţi, dar nu ai voie. Trebuie să fii foarte obiectiv când descrii leziunile, să nu exagerezi, pentru că, în mod indirect, ca medic legist, împarţi justiţie. Judecătorul citeşte actul tău şi dă sentinţa.

Dar în sufletul dumneavoastră?
Peste toate se aşternea această dorinţă de a fi profesionist.

Puteaţi să vă detaşaţi?
Asta se formează cu timpul. La început, eşti tentat să participi mai afectiv la ceea ce vezi, dar, până la urmă, trebuie să înveţi să te stăpâneşti, să-ţi creezi o stare de spirit încât să fii obiectiv.

„E un gen de malpraxis şi la noi“
Să vezi corpul ca pe un instrument?
Să ai mereu în minte că nu trebuie să greşeşti, că prejudiciezi pe cineva dacă greşeşti. Altfel, eşti victimă fie a remuşcărilor, fie chiar a unor pedepse. E un gen de malpraxis şi la noi.

Dar e ceva care să vă fi scandalizat?
Toate cazurile în care leziunile erau atât de mari la o femeie căsătorită pe care soţul o loveşte. Unele necesitau spitalizare. Violenţa domestică, din păcate, încă există. Astea sunt revoltătoare. Ce-ai cu femeia asta? Las-o-n pace! Şi ea, câteodată, care stă. De ce nu pleacă? Tot ea vine la medicul legist să-şi scoată certificat pentru divorţ.

S-a întâmplat să daţi două certificate aceleiaşi femei?
Sigur că da. Chiar le întrebam: „Dacă ai avut o primă experienţă de acest fel, de ce ai continuat?“. Îţi explica în felul ei.

Curiosul caz al profesorului de liceu cu doctorat la Sorbona


V-aţi născut şi aţi copilărit în Bucureşti. Aţi prins o mulţime de evenimente...
Mai mult sau mai puţin plăcute.

Aţi văzut bombardamentele din Bucureşti, din război?
Da. După bombardamente, am plecat în refugiu, pentru că se presupunea că urmează şi altele. Au fost suspendate şi cursurile şcolare atunci. Am plecat în Buftea, o zonă totuşi apropiată de Bucureşti. A fost vizat mai ales Ploieştiul, cu rafinăriile. Dar aceea a fost o perioadă de câteva luni. Am prins şi rebeliunea legionară. A durat trei zile, iar casa noastră era în apropiere de fosta cazarmă a ofiţerilor de jandarmi. Acolo a fost un focar de luptă, în afară de cel din Piaţa Victoriei.

Cum era atmosfera pe străzi?
Legionarii au făcut prăpăd atunci. Ei au vrut să pună mâna pe putere complet, să nu mai aibă pe nimeni deasupra, cum era mareşalul Antonescu. Armata, desigur, a fost de partea conducătorului statului. Au fost lupte destul de serioase, mai ales că legionarii erau totdeauna dispuşi, dedaţi către violenţă şi crime pe care le-au şi comis.

Manualele de franceză ale lui Alexandru Beliş
Eraţi instruit acasă, în familie?
Eram o familie destul de retrasă. Tata a fost mobilizat din ’40 până în ’44, dar a avut o atribuţie în zona de aprovizionare, deci n-a fost pe front. El a fost, timp de 36 de ani, profesor titular de limbă franceză la Liceul „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti, unde am învăţat şi eu. A făcut doctoratul la Sorbona, la Paris, trimis acolo ca asistent universitar al titularului catedrei de Limba şi Literatura Franceză de la Universitate, Charles Drouhet (n.r. – critic şi istoric literar, publicist român de origine franceză). Toate manualele de franceză de liceu erau făcute de Charles Drouhet şi Alexandru Beliş. Până la urmă, Drouhet l-a preferat pentru promovare pe Basil Munteanu de la Iaşi, aşa că tatăl meu s-a dus ca profesor la Liceul „Cantemir“. Mama era şi ea profesoară la un alt liceu. Nu prea participau activ niciunul la viaţa politică destul de tumultuoasă în acea perioadă.

Maria şi Alexandru Beliş, în anul 1929

Cum erau văzuţi profesorii din mediul preuniversitar în vremea aceea?
Aveau cu totul altă statură, şi profesională, şi morală, şi intelectuală. Oamenii sunt tentaţi să idealizeze trecutul, dar eu nu cred că greşesc considerând mult superior ceea ce era înainte din punct de vedere al pregătirii profesioale. Din liceu ieşeai, într-adevăr, cu o cultură generală solidă, ceea ce azi nu se întâmplă.

Monarhistul şi republicana
Acasă nu se vorbea politică?
Nu prea s-a vorbit. Mama avea idei socialiste – chiar a făcut parte din Partidul Social Democrat al lui Titel Petrescu –, dar nu a rămas în partid după unirea cu comuniştii. Tata n-a făcut parte din niciun partid, deşi avea idei liberale şi era un admirator al familiei Brătianu. Mama era republicană, tata era monarhist. Mi-aduc aminte că ne plimbam pe Calea Victoriei şi, când treceam prin faţa Palatului Regal, mama spunea: „Vedea-l-aş muzeu!“. Erau mici divergenţe normale într-o familie.

Vladimir Beliş, în anul 1966

Plimbări pe Calea Victoriei?
Sigur că da. Mergeam la o berărie să bem o bere. Era altă viaţă, nu era golănia de astăzi, nu vedeai derbedei, nu vedeai hoţi, cerşetori. Era altă viaţă, nu exagerez cu nimic. Ceea ce s-a schimbat acum s-a schimbat în rău. Asta se cheamă evoluţie? Îmi pun un semn de întrebare.

Cum s-a simţit instalarea comunismului?
A fost o perioadă foarte proastă. Eu şi acum sunt regalist – e o părere pe care o reiau mereu. Mă gândesc la toate statele din Europa care au regi în fruntea statului, sunt democraţii autentice.

Aveaţi 17 ani când a abdicat regele.
Părinţii au fost destul de afectaţi asupra modalităţii în care a fost silit să abdice regele, inclusiv mama. Oricum, reprezenta un fel de despărţire de un trecut cu care noi ne-am împăcat foarte bine. Mai ales în contextul în care ştiam că această abdicare s-a făcut în mod forţat. Ştiam cum a bătut Andrei Vîşinski cu pumnul în masă şi a ameninţat că omoară studenţi.

„Doar legistul ştie să facă examenul stării de virginitate“


Există şi o latură mai aparte a meseriei: cinstea fetei confirmată de documentul de la legist.
Da, examenul stării de virginitate. Şi acum vin, dar mai puţin. În medicul legist au încredere, iar obstetricianul nu ştie să facă examenul, pentru că e o tehnică specială. În plus, s-a încetăţenit ideea că legistul e cel care decide de o manieră indubitabilă asupra acestei stări. De sute de ori au venit şi la mine. Aveam obiceiul să le ţin şi un mic speech (n.r. – discurs) celor care veneau. Adresându-mă mai mult soţului, spuneam: „Dacă pentru voi are atât de mare importanţă când îţi întemeiezi un cămin, probabil pentru tot restul vieţii, dacă acea fată e acum sau nu virgină, dacă ăsta e lucrul care hotărăşte căsătoria voastră, cred că greşiţi“. Ăsta e aşa, de început, pentru că se puteau întâmpla mai multe aspecte.

Ce se putea întâmpla?
1. Fata era virgină – consemnam fără rupturi himeniale. 2. Ea pretindea că era virgină şi era de bună credinţă, dar în urma primului contact sexual nu fusese vizibil. El s-ar putea să nu fi găsit urmele de pe cearceaf – sunt aspectele prosteşti, dar clasice. Este vorba de aşa-numitul himen complezant, care e mai subţire, elastic şi nu se rupe. Atunci, trebuie să-i explici. 3. Situaţia în care ea era nesinceră, se vedea că a avut relaţii şi trebuia să găseşti urmele deflorării. La cele cu viaţă sexuală anterioară activă nu-i o problemă, iar la cele care au avut un singur raport sexual, acolo se găsesc urmele clare ale cicatricilor. Avem şi corposcopul, un aparat de mărire care îţi dă exact imaginea dacă nu vezi cu ochiul liber.

Cum veneau? Vă rugau fetele să ţineţi cu ele?
Mai puţin fetele şi mai mult mamele. Ceea ce nu se putea întâmpla.

„Am făcut autopsia soţiei celui mai bun prieten“


Povestiţi-ne despre Zimnicea! Cum era mediul acolo?
Am fost repartizat prin decizie ministerială. Era o schimbare de viaţă radicală. Când am ajuns acolo m-am dus direct la medicul spitalului şi i-am arătat decizia. S-a uitat la mine: „Câţi ani ai, mă?“ „24.“ „Şi nu-ţi e ruşine?“ „Domnu’ doctor, asta e situaţia.“ El mi-a făcut rost şi de o casă la moaşa din sat. Acolo am stat cinci ani: fără baie, lumina se stingea la 12.00 noaptea de la generatorul satului. Eu, când mă întorceam din Bucureşti, ajungeam cu un tren local pe la 23.30. Până ajungeam acasă, se lua lumina. Dar când eşti tânăr le suporţi pe toate. Erau însă colegi plăcuţi, vara era o plăcere să mergi la plajă, la Dunăre. Era o atmosferă plăcută: mai făceai o carte, nu şpriţ, mai aveai câteva legături pe acolo, nu era o problemă.

În anii '60, Vladimir Beliş, Ioan Moraru (jos), Ileana Preda şi Coriolan Cotuţiu

Dar aveaţi un statut aparte?
Şi între medicii din raion aveam un statut special. Mergeam cu medicul-şef al raionului: el controla partea de medicină generală, eu de pediatrie. Bineînţeles, controlul se lăsa cu o masă. Totuşi, la primul concurs de preparator de medicină legală, am plecat. Preparator am stat un an, asistent – opt ani, şef de lucrări – şase ani şi conferenţiar – 17 ani, pentru că abia după Revoluţie am putut promova.

„Fumau o ţigară, apoi se comanda tragerea“
Aveţi primul doctorat în medicină legală din România.
Da, şi l-am dat şi cu cel mai prestigios profesor de medicină legală, profesorul Mihail Kernbach, care era singurul care putea să dea doctoratul în medicină legală din ţară. El funcţiona la Iaşi. Am dat atunci trei examene: Marxism, examen eliminatoriu, Limba Rusă, obligatorie, încă o limbă şi examenul de Medicină Legală. În ’67 am luat doctoratul.

În perioada comunistă exista pedeapsa capitală. Medicul legist trebuie să asiste...
Am asistat şi eu la două execuţii. Ne venea rândul o dată la ceva timp. Pedeapsa cu moartea – scrie în codul penal vechi – era aplicată în cazul crimelor duble sau în cazul gravelor delicte economice. Era obligatoriu să asişti. Era acelaşi ritual: la Jilava, omul era legat, procurorul îi citea sentinţa, era întrebat dacă mai are o dorinţă. În general, toţi voiau să fumeze o ţigară şi li se îngăduia asta. După care, se comanda tragerea. Un coleg de-al meu a asistat la execuţia lui Rîmaru. La el a fost foarte penibil: s-a zbătut.

Misterul moştenirii genetice în cazul Rîmaru
Aţi studiat a treia victimă în cazul Rîmaru.
Cea de la care, până la urmă, s-a şi găsit autorul. Era aceeaşi metodă de a omorî: fierul în cap. Şi toate în aceleaşi condiţii: noaptea, târziu, femei singure, urmat de viol asupra cadavrului. Era sado-necrofil. Nu era nicio îndoială că a lui este fapta.

Şi tatăl lui a fost implicat într-un episod similar. Se poate vorbi de o moştenire?
Această moştenire genetică a putut fi invocată în cazul Rîmaru. Se petrecuse o crimă în urmă cu mai mulţi ani faţă de crimele lui Rîmaru, rămasă A.N., cu autor necunoscut. S-au luat atunci toate amprentele, dar nu se potriveau cu nimic. După un număr de ani de la moartea lui Rîmaru, tatăl lui a suferit un accident de tren. A murit de moarte violentă – conform codului penal, autopsia e obligatorie. Doctorul Ţurai, şeful laboratorului de criminalistică, lua amprentele pentru toate cazurile mai deosebite. A găsit identice amprentele tatălui lui Rîmaru cu cele de la locul faptei rămase cu A.N. Se poate pune clar problema unor moşteniri sau înclinaţii pe care, totuşi, e greu să le defineşti ca genetice.

Dar cum vă raportaţi la oamenii aceştia?
Dacă eşti un om rezonabil, sentimentul este de revoltă. Poţi să-i numeşti psihopaţi, deoarece comportamentul lor e deviant. Atunci, să zicem că ai putea să ai milă faţă de ei, considerându-i bolnavi. Numai că psihopatul nu-i bolnav mintal, ci e viciat comportamental. Noi nu absolvim de răspundere cazurile de psihopaţi pentru că, din punct de vedere psihic, nu sunt bolnavi. Ei sunt sociopaţi, aşa-i numim. Am avut o mulţime de cazuri oribile, cât poţi să fii de sadic să faci lucrurile alea, nu ştiu.

Paharul de alcool din Codul Rutier
Mai puteţi avea respect faţă de oameni văzând lucruri aşa urâte?
Trebuie să spun că evoluţia noastră nu este dintre cele mai favorabile. Şi asta şi din punctul de vedere al lipsei de educaţie, pe care n-o mai au tinerii de astăzi. E cultura mingii, a sportului, a actelor de violenţă, au pătruns şi la noi drogurile, alcoolul e cauzator de atâtea acte infracţionale. Păi, vor acum să schimbe Codul Rutier. Ce prostie e asta? Ei spun că alcoolul e doar factor agravant în accidentele rutiere. Domnule, poţi face fapta şi fără alcool, dar alcoolul este determinant al accidentelor rutiere. E un deficit de atenţie, e tendinţa de a brava. Alcoolul îţi scade capacitatea de autocontrol. Şi ca denumire în Codul Rutier: „Un pahar de alcool“. Păi, una e să bei un pahar de bere şi una e să bei un pahar de vin. Şi, după ce bei un pahar de bere, îl bei şi pe-al doilea, spui că reglezi din mâncare. Nu mai spun că încurcă foarte mult legislaţia, deschide calea spre fraudă, lăsând la o parte balamucul din capul cetăţeanului căruia i se spune că poate să bea un pahar. O tâmpenie!

1973. Ioan Moraru, Vladimir Beliş, Paul NIculescu şi Ştefan Niculescu, la Institutul „Victor Babeş“
S-a întâmplat să aveţi pe masa de autopsie pe cineva apropiat?
Am să-ţi povestesc ceva foarte trist. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, profesorul Valentin Stroescu, şeful catedrei de Farmacologie de la faculate, împreună cu soţia şi cu fiica lui, au suferit un grav accident de circulaţie. A pierdut controlul volanului şi a intrat direct într-un pom. Au murit toţi, dar nu deodată. Fata a murit pe loc. El – în drum spre spital, iar nevasta a suferit un traumatism cranio-cerebral grav, a fost adusă la Bucureşti, la neurochirugie, dar, după trei zile, a murit şi ea. Am fost cel care i-a făcut autopsia. După ce stai la masă ani la rând cu nişte oameni, e greu. Am făcut autopsia soţiei celui mai bun prieten. Sunt situaţii în care trebuie să ai o inimă destul de tare pentru a face aşa ceva. Trebuie să fii rece.

Ce s-a întâmplat cu certificatele de deces ale Ceauşeştilor


Aţi semnat certificatele de deces ale soţilor Ceauşescu. Cum s-a întâmplat?
Eu eram după un număr de şapte nopţi de nesomn. De pe 18 decembrie, am rămas în Institut. Veneau tot timpul morţi pe care trebuia să-i triez. Pe unii dintre ei scria „T“, adică suspectat de a fi terorist. Pe ăia trebuia să-i pun separat. Era o muncă permanentă, asiduă şi grea. În 25 se petrece execuţia, iar pe 31 mă cheamă Stănculescu să semnez certificatele. N-am acceptat iniţial, pentru că nu asistasem la execuţie, cum era obligatoriu. Era obligatoriu să cheme un legist acolo. Întâi şi-ntâi, nu mi-am închipuit că nu-i îngropaseră. Până în 31! Ei au stat 5 sau 6 zile neîngropaţi. Apoi, Stănculescu mi-a prezentat două procese verbale încheiate de doi medici militari care au asistat la execuţie şi confirmau moartea clinică şi biologică a celor doi. Am semnat, până la urmă.

La îneputul anilor '90

Veneau oameni la IML?
Aproape 500 de cadavre. Nu se putea pune problema autopsiei – de altfel, aveam şi ordinul Parchetului de neefectuare a autopsiei. Era făcută descrierea: semnalmente, haine, semne particulare. S-a tras, au fost oameni călcaţi cu TAB-uri, loviţi. O parte n-au fost identificaţi.

„Nu sunt sigur că nu există un om clonat“


Aţi introdus baza legală pentru prelevarea şi transplantarea de ţesuturi.
Acesta e motivul pentru care am fost decorat cu Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de Mare Ofiţer de preşedintele Constantinescu, moment de maximă importanţă pentru mine. Am contribuit esenţial la Legea transplantului din 2000. Am lucrat la partea de răspundere şi condiţiile în care se fac transplanturile din punct de vedere medical şi juridic. Aşa am devenit şi preşedintele Comisiei de Transplant. Cumulam trei comisii atunci, pe lângă cele de Bioetică şi Medicină Legală.
                                          În 2000, la primirea Ordinului Naţional "Pentru Merit“, în grad e Mare Ofiţer

Şi acum sunteţi în Comisia de Bioetică. Ce se întâmplă acolo, în comisia asta?
Sunt vicepreşedinte. Toate actele medicale trebuie să aibă, la bază, o anumită atitudine etică. Şi cercetarea, şi contactul cu bolnavul, şi aplicarea terapeuticii, şi diagnosticul. Toate activităţile medicale trebuie să fie legate de o anumită etică. În volumul „Cadrul juridic şi deontologic al practicii medicale. Responsabilitatea medicală“ vorbesc despre asta.

Prelevarea de celule stem, iată, este încă o controversă.
Celulele stem transmit zestrea ereditară, iar problema este dacă eşti îndrituit să transmiţi unui urmaş anumite caracteristici care nu sunt toate benefice. Acesta e nodul problemei. Se pune o problemă şi la făt: când poţi să faci un avort, când e infracţiune? Până la trei luni el e deja format.

Să fie mai puţin?
Sigur că da. Dar nici nu poţi să eludezi dreptul femeii de a dispune de propriul corp. Şi clonarea – care se va face până la urmă – e o problemă.

Se va face?
Păi, dac-a reuşit la animal? Sunt lucruri care nu sunt admise şi se fac, pentru că mintea omului merge foarte mult către explorarea necunoscutului.

Trebuie să avem bariere.
Absolut. Dar părerea mea e că va apărea primul om clonat. Nu sunt sigur dacă nu există, pentru că, din punct de vedere practic, e posibil.

Aveţi 83 de ani, dar sunteţi departe de a-i arăta. Cum reuşiţi?
Am fost ferit de boli. Bat în lemn – nu sunt superstiţios, dar e un obicei să baţi în lemn. Am o viaţă activă – sunt vicepreşedintele Colegiului Medicilor din Bucureşti şi, de 10 ani, stăpânesc problema malpraxisului, care nu-i mică. O treime dintre medicii din România sunt în Bucureşti. Apoi, cred că intervine şi moştenirea genetică: tata a murit la 94, iar bunicul, la 96. Eu sper să ajung suta. Am o alimentaţie raţională, nu exagerez şi nu există zi să nu fac mişcare. Am avantajul că locuiesc în zona Herăstrău. Fac plimbări în jurul lacului de o oră, mi-am luat şi o bicicletă.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

citeste totul despre: