Propunerea legislativă a Ministerului Sănătăţii vine să modifice un ordin mai vechi despre componenţa şi atribuţiile consiliului de etică din spitalele publice, şi anume Ordinul 1209/2006. Deşi lăudabilă în esenţă o astfel de iniţiativă, maniera în care a fost pusă ea în practică este plină de inepţii: de la erori de natură terminologică până la prevederi contradictorii ori lipsite de logică, de la introducerea unor instrumente nefuncţionale până la greşeli de gramatică. În cele ce urmează, voi prezenta patru argumente pentru care ministrul Sănătăţii, domnul Nicolae Bănicioiu, ar trebui să retragă cu totul propunerea legislativă şi să apeleze la specialişti în managementul integrităţii care să redacteze un nou document.

1. Orice persoană care citeşte o propunere legislativă se aşteaptă în primul rând să existe o unitate terminologică. De exemplu, dacă în titlu apare „consiliu etic”, atunci tot aşa ar trebui să apară şi în restul textului. Din păcate, autorul/autorii oscilează între „consiliul etic” şi „consiliu de etică”. Totuşi, denumirea „consiliu etic” este ea însăşi greşită întrucât induce ideea că acel consiliu poate fi etic sau neetic. La fel de prost se vorbeşte şi despre codurile de etică: ele sunt numite adeseori „coduri etice”, de parcă un cod ar putea fi etic sau neetic. Pentru a i se preciza aria de acţiune, domeniu atribuţiilor sale, corect ar fi „consiliu de etică”, „cod de etică”.

2. Un lucru cu adevărat curios în documentul Ministerului Sănătăţii este acela că se încearcă definirea „eticii”. Fără a mai lua în calcul faptul că filosofii, cei care se ocupă sistematic de acest domeniu, au încercat să ofere explicaţii satisfăcătoare cu privire la ce este etica de vreo 2500 de ani, formularea din articolul 1, alin. 1, lit. (a) nu reprezintă decât o beţie de cuvinte. De exemplu, formularea „principii deontologice şi morale de funcţionare” este un pleonasm grosolan întrucât deontologia este un tip de abordare a eticii profesionale, şi anume abordarea prin prisma obligaţiilor morale pe care le are de respectat un profesionist dintr-un anumit domeniu.

De asemenea, principiile din definiţie sunt numite „de funcţionare”. Cum oare sunt ele principii „deontologice şi morale” dacă sunt „de funcţionare a sistemului de sănătate”? Un principiu de funcţionare se referă, ca să înţelegem mai uşor, la cum interacţionează actorii instituţionali din sistemul de sănătate; de exemplu, se referă la faptul că Ministerul Sănătăţii are obligaţia de a finanţa în mod satisfăcător spitalele care sunt în subordinea sa. Cu alte cuvinte, un principiu de funcţionare nu are nimic de-a face cu etica.

În al treilea rând, etica este definită drept „ansamblul tuturor principiilor ... asumate de către pacienţi”.

Cum ar putea oare un pacient să-şi asume nişte principii morale care ţin de o instituţie din care nu face parte?! Cuvântul „asumare” este cel puţin nepotrivit în acest context.

3. La acelaşi alineat 1 al primului articol, ministerul introduce 4 definiţii care uimesc până şi un student de anul I de la Facultatea de Drept sau Facultatea de Filosofie. Este vorba de „incidentul de etică” şi „speţa etică”, pe de o parte, şi „avizul de etică”, respectiv „hotărârea consiliului etic”, pe de alta. În primul rând, trebuie spus că nu există nici un motiv raţional, logic pentru care ar fi nevoie să se distingă între elementele celor două cupluri de sintagme: cu ce ar fi diferit „incidentul de etică” de „speţa de etică”, ambele referindu-se, de fapt, la situaţii relevante pentru Consiliul de etică. Însă, în înţelegerea iniţiatorului propunerii legislative, „incidentul de etică” este o acţiune care presupune „nerespectarea cadrului moral şi deontologic profesional”, în timp ce „speţa etică” reprezintă o sesizare cu privire la o acţiune ce presupune, într-un caz, „abateri de la legislaţia în vigoare”. Închistarea limbajului în cele două expresii nu este decât o împopoţonare a unui act normativ care tratează funcţionarea unui Consiliu de etică. De ce nu se vorbeşte despre sesizări adresate Consiliului de etică şi atât?!

În definiţia „incidentului de etică” (art. 1, alin. (1), lit. (b)) apar din nou pleonasme: „cadrul moral şi deontologic profesional”. Cadrul, dacă este deontologic, cu siguranţă este şi moral. Apoi, dacă acel cadru este deontologic, cu siguranţă că se referă la sfera profesională. Expresia „deontologie profesională” este ea însăşi un pleonasm întrucât datoriile morale avute în vedere sunt particularizate la contextul unei profesii. A se vedea explicaţia oferită anterior.

O altă problemă este aceea că ordinul de ministru în cauză reglementează funcţionarea Consiliului de etică din spitalele publice, dar „incidentul de etică” este definit ca situaţie relevantă din punct de vedere moral apărută la „în administraţia sistemului de sănătate”, adică la nivel de minister, „sau în interirorul sistemului de sănătate, public sau privat”, recte spitale publice sau private. Însă nicăieri în actul normativ în cauză nu se vorbeşte despre un Consiliu de etică la nivelul Ministerului Sănătăţii care să primească sesizări cu privire la modul etic sau neetic în care se „administrează sistemul de sănătate”.

Definiţiile „avizului de etică” şi „hotărârii Consiliului de etică” (art. 1, alin. (1), lit. (f) şi (g)) sunt ilogice prin faptul că se separă între „speţele de etică” care presupun abateri şi cele care nu presupun abateri. Oare în cazul „speţelor de etică” care presupun abateri nu este vorba tot de o hotărâre a Consiliului de etică, de o decizie?! Pe de altă parte, nu înţelegem de ce Consiliul de etică trebuie să dea „avize de etică”: adică să pună ştampile, de proastă purtare în cazul de faţă.

Cea ce este mi se pare şi mai grav este faptul că „avizul de etică” este definit drept „concluzia bazată pe prevederile legale”, care presupune „abateri de la legislaţia în vigoare”. Păi în acest caz de ce nu este denumit „aviz de conformitate” (conformitate cu legea, evident)?! Ori este „de etică”, cu accent pe ETICĂ şi referindu-se la „principii de etică profesională”, ori este de natură legală, şi atunci se bazează pe prevederi legale.

Incompetenţa celor care au redactat ordinul de ministru reiese şi mai clar dacă suntem atenţi şi observăm că atât „avizul de etică”, cât şi „hotărârea Consiliului etic” „nu au caracter decizional”. Oare ce fel de caracter să aibă, dacă nu decizional? Oare membrii Consiliului de etică nu decid în baza „speţelor de etică” şi „cadrului moral” dacă o anumită faptă impune sau nu măsuri din partea administraţiei spitalului public, aşa cum reiese din întreg documentul? Sau, dimpotrivă, „caracter decizional” se referă aici, într-o logică încă nedescoperită, la „caracterul consultativ”? Iar dacă ar fi aşa, atunci de ce mai pierdem vremea cu „avizul de etică” de vreme ce nu poate produce efecte?

4. Acelaşi act normativ introduce două noi instrumente (art. 1, alin. (1), lit. (i) şi (j)), şi anume două „anuare etice”, unul la nivel de spital, altul la nivel naţional. Primul este un „compendiu al avizelor etice sau a hotărârilor consiliului etic dintr-o unitate sanitară cu paturi”, în timp ce cel de-al doilea este un „compendiu al avizelor etice sau al hotărârilor formulate pentru speţe etice similare, care concentrează experienţa în domeniul eticii, la nivel naţional.” Principala problemă a unor astfel de sisteme este faptul că speţele care au făcut obiectul unor decizii ale Consiliului de etică ajung nedepersonalizate pe Internet. Această variantă nedepersonalizată poate presupune nerespectarea demnităţii umane a pacienţilor ori cadrelor medicale implicate, chiar şi atunci când oricare dintre aceştia ar fi consideraţi „vinovaţi”. În al doilea rând, cine gestionează din punct de vedere tehnic aceste sisteme? Cine plăteşte pentru realizarea şi întreţinerea lor?

Problema este cu atât mai gravă cu cât la articolul 13, alin. (1), actul normativ prevede ca instituţia consiliului de etică să asigure confidenţialitatea tuturor informaţiile care fac obiectul activităţii sale, „inclusiv după soluţionarea sesizărilor”. Această prevedere intră în contradicţie cu ideea anuarelor de etică, care ar trebui să conţină memoria consiliilor de etică şi care, conform art. 8, alin. (1), lit. (d), trebuie „să fie puse la dispoziţia angajaţilor, constituind în timp un manual de bune practici în sfera eticii profesionale”.

Contradicţia este şi mai gravă dacă ne uităm şi la articolul 16, alin. (4), unde se spune că „direcţiile de sănătate publică judeţene respectiv a Municipiului Bucureşti au obligaţia verificării corectitudinii rapoartelor” pe care le întocmeşte secretarul consiliului. Această verificare nu se poate face decât dacă membrii consiliului şi, respectiv, secretarul divulgă informaţii confidenţiale.

Nu voi insista cu argumentele pentru care documentul în cauză trebuie retras de îndată. Ele pot fi găsite in extenso pe pagina de Internet a Centre for Advanced Research in Management and Applied Ethics. Ce mă interesează în principal este faptul că reprezentanţii Ministerului Sănătăţii nu disting în nici un fel între Consiliul de etică, Consiliul de etică a cercetării destinat aprobării studiilor clinice, consilierea de etică în spitale şi consilierea de etică pe care Strategia Naţională Anticorupţie 2012-2015 a prevăzut-o la nivelul întregii administraţii publice din România. Nimeni nu discută despre faptul că studiile clinice sunt aprobate de consiliul de etică al spitalului, deşi niciunul dintre membrii săi nu are o pregătire minimală în domeniul bioeticii. 

Nimeni nu discută despre consilierea morală în spitale, de care ar trebui să beneficieze atât medicii şi personalul instituţiei medicale, cât şi pacienţii şi aparţinătorii. Nimeni nu discută despre competenţele pe care ar trebui să le aibă un consilier de etică din administraţia publică. Ca să nu mai pun la socoteală faptul că, după cum se poate observa şi din argumentele de mai sus, managementul eticii (şi conformităţii) sau managementul integrităţii, cum se numeşte mai nou acest domeniu, este cu totul străin celor din Ministerul Sănătăţii. Ce să mai vorbim despre dezvoltarea unei infrastructuri de etică la nivelul spitalelor, adică dezvoltarea unor instrumente complementare Consiliului de etică, pe care membrii acestei instituţii să se sprijine atunci când iau decizii (e.g., codul de etică, politicile şi procedurile interne de etică), care să-i ajute pe medici şi toţi ceilalţi angajaţi ai spitalelor publice sau private să ia deciziile corecte pentru pacienţii lor, care să le permită pacienţilor şi aparţinătorilor lor să înţeleagă deciziile medicilor ş.a.m.d.

Întregul document legislativ este menit să funcţioneze reactiv la nivelul spitalelor, şi anume să judece „speţe”, să sancţioneze oamenii care iau şpagă sau nu respectă drepturile pacienţilor. Nu apare nicăieri ideea unor traininguri de etică (de etică medicală) la nivelul spitalelor. Nu apare nicăieri ideea informărilor interne menite să îi facă pe medici şi ceilalţi angajaţi ai spitalelor conştienţi de faptul că, de exemplu, limbajul vulgar, chiar şi în intimitatea vestiarului, este imoral, nu doar „inadecvat”. Nu apare nicăieri ideea unui specialist în etică al cărui rost să fie acela de a-i consilia pe pacienţii care se simt discriminaţi sau care au de făcut o alegere importantă din punct de vedere medical. Singura problemă este ANTICORUPŢIA.

Mă tem că nici domnul Bănicioiu, nici predecesorii săi, împreună cu toţi specialiştii din minister, nu au înţeles un lucru esenţial privind prevenirea şi combaterea corupţiei, şi anume că nu poţi să schimbi ceva într-o organizaţie sau la nivel de sistem peticind pe ici pe colo cu măsuri reactive. Atâta vreme cât medicii din spitalele publice se plâng de salariile lor de mizerie, nimic nu-i va opri pe unii dintre ei să refuze micile sau marile „atenţii”. Atâta vreme cât pacienţii şi aparţinătorii acestora sunt puşi pe drumuri după medicamente, cearşafuri sau feşe, nimic nu-i va împiedica „să împingă” plicul pentru a se asigura că serviciile medicale nu-i omoară înainte să-i facă bine.