Ştiu că „turnul de fildeş” nu e recomandabil (dar ştiu şi că unii mi-l recomandă, nemulţumiţi de „amestecul” meu în treburile domestice). Pe de altă parte, primesc mereu semnale că există români, mai ales tineri, ale căror isprăvi trec neobservate, tocmai din cauza larmei pe care o întreţinem cu toţii în jurul unor subiecte inconsistente şi trecătoare. Tocmai asemenea tineri, care lucrează discret, dar tenace, în beneficul naţiei, tocmai ei, de care am putea fi mîndri să fim reprezentaţi acasă şi în lume subzistă stins, nerăsplătiţi cu altceva decît cu uitarea propriei lor comunităţi. Sunt mult mai mulţi decît ne închipuim. Şi suntem mult mai vinovaţi decît credem pentru lipsa lor de ecou. Voi da doar cîteva exemple, de ultimă oră.

Aţi auzit de Andrei Timotin? Probabil nu, pentru că nu-l vedeţi la talk-show-uri, nu se afişează în mari mişcări civice, nu face tapaj publicitar. Lucrează. În 2010 a publicat, sub auspiciile celebrei École des Hautes Études en Sciences Sociales, o lucrare de peste 300 de pagini, premiată în Franţa, despre „viziuni, profeţie şi putere în Bizanţ”. Doi ani mai tîrziu, prestigioasa editură Brill, de la Leyden, i-a tipărit o monografie de 400 de pagini despre demonologia platoniciană. În orice ţară din lume, Andrei Timotin ar fi deja o vedetă a vieţii academice, un nume cunoscut. La noi e un simplu cercetător sub-plătit la unul din institutele Academiei.

Alt exemplu: Silvia Marin-Barutcieff. A publicat anul trecut, la Cluj, o lucrare intitulată „Hristofor: chipurile unui sfînt fără chip; reprezentările din cultura română veche şi sursele lor”. E vorba de un studiu iconografic amplu (aproape 400 de pagini), de un nivel ştiinţific exemplar. Ar fi fost normal ca şi specialiştii – câţi mai sunt – şi publicaţiile „mîndre” de succesele „alor noştri” să semnaleze evenimentul, să acorde o oarecare atenţie unei tinere cercetătoare cel puţin la fel de „interesante” pentru „imaginea” ţării, ca şi figurile notorii ale doamnelor Andronescu, Vrînceanu-Firea, sau Elena Udrea.

O să ziceţi că nicăieri în lume cercetătorii foarte specializaţi nu fac „rating”. Că, deci, e normal să vorbim mai mult de politicieni, oameni de afaceri, puşcăriaşi şi dansatoare din buric decît de studioşi modeşti, izolaţi între zidurile bibliotecii. Nu zic nu. Dar nici să-i lăsăm de izbelişte pe cei cu care - dacă tot ni se cere – ne-am putea mîndri cu bune argumente şi să defilăm, mereu, cu portrete „populare”, caracterizate strict prin propria lor vacuitate.

Un ultim caz pe ziua de azi e, din acest punct de vedere, un caz aparte. A intrat în politică, e, prin urmare, „cunoscut”, dar nimeni nu se interesează şi nu se lasă impresionat de palmaresul lui profesional. Ba dimpotrivă: te miri cine îşi permite să-l tîrască autoritar prin toată mocirla demagogiei politice dîmboviţene. E vorba de dl. Adrian Papahagi. Tocmai i-a apărut o carte despre „Ideea destinului în literatura engleză veche” (Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 430 pag.).  E un monument de erudiţie şi rafinament analitic, despre care mari specialişti de la Oxford, Sorbona şi München s-au pronunţat deja la superlativ. Cuvîntul „admiraţie” e frecvent. 

Pe noi, tipul ăsta de performanţă ne lasă reci. Faptul că avem de a face cu un savant de mare clasă, că ţinuta lui universitară ar cere un tratament cel puţin cuviincios, că opiniile lui ar trebui luate în serios cu minimă decenţă, nu atîrnă în balanţa aprecierii noastre. Ne răfuim cu el la grămadă, la rînd cu puzderia de ţoape de prin parlament şi de pe la guvern. Că dl. Papahagi nu are întotdeauna şi în mod necesar dreptate în toate manifestările sale politice e inevitabil. Dar şi cînd n-are, tot e mai onorabil decît liota de Dragnea, Oprea, Ghiţă, Mazăre, Tăriceanu, Ponta, Norica Nicolai, Dan Diaconescu ş.a.m.d. care ne intoxică impenitenţi de dimineaţa pînă seara. Cu Adrian Papahagi putem ieşi în lume cu certitudinea că nu ne vom face de rîs. Ba dimpotrivă. Dar noi preferăm să ne mobilăm „mîndria de a fi români” cu de-alde Grapini, Vadim, Şova, Oprea şi Stanoevici. Ceilalţi români stau sub obroc. Ţara nu e a lor, ci, vorba unui scriitor român din secolul 19, a „zbierătorilor şi dibacilor”, mîndri de ei înşişi.