Tata, supereroul
0Când eram mică, mi se părea că tata semăna cu actorul Sylvester Stallone. Ideea mi-a venit după ce tot tata m-a dus pentru prima dată în viaţa mea la un film la cinematograful Porţile de Fier din Turnu Severin (clădire acum părăsită, distrusă, spartă, care arată ca după un bombardament).
Tata este cel care m-a învăţat că iarna, după ce dă prima zăpadă, trebuie neapărat să faci o tură prin curte, desculţ, în viteză, ca să-ţi meargă bine. Acelaşi tata mi-a cumpărat prima pereche de pantofi cu toc, primul casetofon, prima casetă audio (un album de la Queen pe care mi l-a adus dintr-o delegaţie), prima pereche de patine; tot el m-a învăţat regula de trei simplă şi cum se face cafeaua la ibric.
Tata a jucat cu mine partide nesfârşite de Monopoly (deşi ura jocul), m-a lăsat să-l bat la şah şi la table, m-a cărat în spate, mi-a pus cablu tv vara să mă uit la filme în vacanţă şi, într-o zi, înainte de Revoluţie, m-a uitat la o coadă la pâine, la alimentara din cartier. Când a revenit după mine era alb la faţă, probabil şi după o discuţie cu mama.
Acum mulţi ani, când ne-am luat maşină, ne plăcea să plecăm amândoi la plimbare către nicăieri, ascultând un post de radio dat tare, stând cu mâinile scoase pe geam, vorbind despre ce frumos va fi viitorul. Opream la o terasă pe malul Dunării şi pierdeam acolo după-amieze fierbinţi de vară, ca şi cum am fi fost doi adulţi care au discuţii importante de purtat.
Peste ani, tata a scris o carte numai ca să mă încurajeze şi pe mine să mai scriu ceva. Tot el a mers cu mine în alte oraşe, când am dat la facultate, iar înainte de admitere a stat şi m-a ascultat cu răbdare recitând legi, instituţii, numele tuturor politicienilor, liderilor sindicali, miniştrilor şi jurnaliştilor.
Tata mi-a adus primul pisoi (Codiţă), primul câine (Cochi), al doilea câine (Simba) şi tot el a amânat la nesfârşit şi m-a anunţat apoi telefonic, cu deznădejde, despre dispariţia fiecăruia dintre aceste animale. Acelaşi tata m-a sunat într-o zi de vreo şapte ori (în timp ce eu, aflată la o coadă, îi tot respingeam). Când într-un final i-am răspuns, aproape certându-l că de ce insistă atât dacă vede îi resping, mi-a zis cu o voce joasă: „Bunica ta a murit azi. Bunica ta, adică mama, mea a murit azi“.
Tata e un soi de supererou, nu ca Stallone, nu ca Bruce Willis, nu ca Van Damme, nici măcar ca Reeve. Tata e genul de supererou din viaţa reală, nu din filme. E un tip solar, are toate puterile supranaturale necesare, ştie trigonometrie, face cea mai bună plăcintă cu brânză din lume şi, în nouă cazuri din zece, reuşeşte să transforme răul în bine. La mulţi ani, tata!
CITIŢI ŞI:
Se încarcă comentariile...
