Primiţi cu nostalgia? (II)

Suntem departe de a fi ajuns cu rememorarea noastră la capăt. E sărbătoare şi ne gândim să ne vizităm părinţii şi bunicii, care locuiesc la ţară. Avem maşină, dar n-avem benzină. Păi să punem! Nimic mai simplu un astfel de lucru acum, dar cât de complicat atunci!

Ca să-ţi umpli rezervorul, privilegiu de care beneficiai de maximum trei ori pe lună, asta dacă erai din Bucureşti, cei din provincie aveau dreptul la mai puţin, aşadar, ca să-ţi umpli rezervorul, trebuia, înainte de orice, să cauţi o staţie PECO la care se băgase benzină. Când o găseai, te aşezai frumuşel  la rând. Câte nu puteai să faci în timpul ce-l aveai de aşteptat!  Să citeşti un roman sau să scrii unul, dacă erai scriitor,să iei cina, micul dejun şi masa de prânz, dacă nu venea cineva să te schimbe şi dacă, bineînţeles, îţi puneai de acasă mâncare la pachet, să-ţi povesteşti copilăria, anii de şcoală şi anii de armată unuia dintre vecinii de coadă, sau să-l asculţi pe acesta povestind, ori  să înnebuneşti pur şi simplu, ceea ce era foarte la îndemână, întrucât  aveai create toate condiţiile.

Puteau trece, din momentul  în care te aşezai la coadă, până când ajungeai la pompă, chiar şi 24 de ore! S-a întâmplat deseori, dacă e să luăm exemplul staţiei de la Băneasa, aflată şi astăzi în funcţiune. Aici rândul începea pe Soseaua Kisellef, cam prin zona Arcului de Triumf, ocolea prin spate Casa Scânteii, ieşind pe la Fântâna Mioriţa în Şoseaua Bucureşti-Ploieşti, punct în care puteai zice c-aproape ai ajuns. Şi ajungeai,  într-adevăr, cam în acelaşi timp în care ajungeai şi în pragul nebuniei, pentru că te măcina toată aşteptarea aceea. Era ca şi cum cineva îţi călca sufletul în picioare. Îţi venea să scoţi capul pe geam şi să urli: De ce trebuie să mi se întâmple toate acestea în singura mea viaţă şi-n singura mea tinereţe? Dar te răzgândeai în ultima clipă şi strigai doar în tine, însă atât de puternic încât se auzea până târziu, în unii dintre noi se aude chiar şi acum!

Din toate aceste strigăte puse la un loc s-a născut solidaritatea din zilele revoluţiei, din ele a crescut muntele de speranţă pe care l-am urcat atunci cu toţii.

 Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e!

 Credeam că odată cu dispariţia lui Ceauşescu se vor rezolva toate. Va curge libertatea gârlă pe străzi. Şi a curs, amestecată, din păcate, cu sânge. Bunăstarea, căci ne gândeam şi la ea, nu prea i-a urmat exemplul. Încă se mai lasă aşteptată. În timpul regimului comunist sărăcia nu era mai mică decât acum, cum avem tendinţa să credem, numai că, fiind aproape egal distribuită, sărea mai puţin în ochi. Azi, în democraţie, avem câteva  mii, poate chiar câteva zeci de mii de oameni foarte bogaţi, care strică, într-un anume fel,  media generală. Sunt români şi ei, dar România reală sau profundă, cum se mai spune, trebuie căutată dincolo de gardul proprietăţilor acestora, acolo unde nu prea vezi belşugul dând buzna în vieţile oamenilor. Asta nu înseamnă că nu s-au produs transformări semnificative.

Nu mai e cum a fost. Mulţi dintre cei ce aveau un loc de muncă înainte, azi nu-l mai au. Locurile de muncă au dispărut, pentru că au dispărut vechile întreprinderi. Şi pentru că a dispărut  statul-tătuc, care-i obişnuise pe tineri să le dea repartiţii guvernamentale după absolvirea facultăţii. Democraţia nu este, cum probabil ne-am închipuit, o anexă pământeană a raiului, în care curg la comandă râuri de lapte şi miere. În locul acestora, curg somaţiile de la bănci şi facturile la întreţinere. Viaţa pare să fie mai dură în democraţie, în ciuda faptului că te poţi bucura în mod real de libertate, incluzând cu părere de rău aici şi libertatea de a muri, la o adică, de foame. Statul nu-ţi mai dă ca înainte, trebuie să te descurci singur!  Să ştii să te pui în situaţia de a te descurca singur. Însă câţi dintre noi ştim?!

 Ole, ole, marfă e, dar n-ai cu ce!

Pe vremea comunismului aveai, cât de cât, cu ce, dar lipsea marfa. Ca să-ţi umpli frigiderul trebuia să înduri corvoada aproape zilnică a statului la coadă. Vedeai cam prin toate oraşele cozi şi trecători în căutare de cozi, iar pe buzele tuturor o întrebare: Ce se dă aici?

Se dădea lapte, brânză, ouă, carne, pâine, bere, portocale, cărţi. Da, cărţi, pentru că atunci se cam citea. Exista şi statul de plăcere la coadă, iar acesta era la librărie. Cei născuţi după revoluţie au, într-adevăr, de ce să se mire. N-ar fi rău ca, după modelul programelor „Prima casă“ şi  „Prima masină“, guvernanţii de azi să lanseze şi programul < Prima carte>!  Ar putea fi un pas decisiv în lupta împotriva analfabetismului, care face tot mai multe victime în rândul copiilor de vârstă şcolară. Incomparabil mai multe decât înainte de 89.

Prin repetarea corvezii, reuşeai, în cele din urmă, chiar şi atunci, să burduşeşti frigiderul, aşa cum reuşeai să burduşeşti balconul, prin tragerea maşinii tale pe dreapta, cu canistre cu benzină, taman bune pentru trocul pe care-l făceai cu rudele sau prietenii din provincie. Le dădeai benzină, primind,  la schimb, cartofi, ouă, miel de Paşte sau vin.

 Viaţa era palpitantă, nu te plictiseai niciodată, aveai tot timpul ceva de luat sau de dat! Mai greu era duminica. Dacă doreai să pleci undeva cu maşina. Aveai benzină în rezervor, dar n-aveai voie să circuli. Mergeau doar maşinile cu soţ, iar a ta era fără, asta însemnând că ţi se permitea să circuli duminica următoare.  Cu soţ şi fără soţ se referă la numărul de înmatriculare, par sau impar, nu la şofatul pe bază de matriarhat. O astfel de măsură se aplică în Atena de azi, pentru a reduce poluarea, care a depăşit cu mult cotele admise. Ceea ce nu era cazul României de pe vremea lui Ceauşescu.

Cu cât mai puţine maşini pe şosele, cu atât mai multă benzină pentru export.  Şi mai multă linişte în ţară! Iarna, liniştea era deplină, fiindcă, imediat ce cădeau primii fulgi, se oprea circulaţia, intredicţie ce rămânea în vigoare până primavara. Nu conta că se topise zăpada între timp, se putea întâmpla oricând să vină alta, aşa că, până nu dădea colţul ierbii, nu se mişca o maşină de pe loc! În afară de cele ale statului, nici acestea toate, cum a fost în iarna din 84-85, când au rămas până şi taxiurile în garaje! Abia după alegerile pentru Marea Adunare Naţională, desfăşurate în primăvara aceea, s-au întors maşinile pe şosele, semn că măsura luată nu fusese legată de vreme, ci de vremuri, ce începuseră să se cam tulbure. Era mai bine, pentru liniştea partidului şi a conducătorilor săi, ca poporul să n-aibă o prea mare libertate de mişcare! O puteau folosi în scopul absentării de la urne. Trecuseră 6 ani de la congresul al XII-lea al partidului, când fostul ilegalist Constantin Pârvulescu se ridicase, printr-un discurs virulent, împotriva lui Ceauşescu, gest care le dăduse multor români curaj, făcându-i să creadă că se poate! Să iasă din încremenire. Să spere. Şi chiar să se împotrivească.

 Şi se mai întâmpla ceva în timpul iernilor de pe vremea lui Ceauşescu. Se făcea, ca să vezi, frig! Şi nu doar afară, ci şi în case. Cum fericirea nu încăpea toată în maşinile ce aprovizionau magazinile, ea venea, sau ar fi trebuit să vină, pe durata lunilor de iarnă, şi prin ţevile caloriferelor, sub formă de căldură. O făcea însă pe sponci sau cu ţârăita. Era o fericire călâie, ce-şi lua înainte de miezul nopţii tălpăşiţa. Să presupunem că din pricina frigului din aşternut, te trezeai din somn şi voiai să aprinzi lumina, ca s-o poţi vedea plecând!  Dar era curentul oprit, adică întuneric beznă!  Vedeai doar faptul că era frig, ca şi iarna trecută, ca şi iernile ce aveau să vină, dacă nu se întâmpla cumva vreo minune, care să amintească de primăvară.

Şi minunea a venit, chiar în toiul iernii! Dar cât să ţină şi o revoluţie de cald, fiindcă revoluţie s-a chemat. A ţinut şi ea cât a ţinut, şi mai ţine şi acum, dar nu pentru toţi. În orice caz, pentru românii care au cerut debranaşarea de la reţeaua de termoficare , în mod sigur, nu. De data aceasta, fără să aibă vreun  amestec  Ceauşescu. Ci la dorinţa lor. A bugetul de care dispun, mai exact, ca să nu spunem a sărăciei în care trăiesc.

 Ole, ole, sunt de toate, n-ai cu ce!

 N-ai cu ce plăti, adică. Democraţia n-are prin ea însăşi forţa de a ţine departe de viaţa omului astfel de lucruri. În democraţie se coabitează  la fel de mizerabil ca-n totalitarism cu sărăcia.

   Existau,  pentru că veni vorba de totalitarism, motive de fericire reală şi atunci. Bunăoară,  atunci când se năştea un copil. Copiii umpleau de căldură casele friguroase ale românilor.

 Dincolo însă de bucurie, creşterea unui copil se asemăna,  din multe puncte de vedere,  cu o cursă cu obstacole. Unul dintre obstacole era, de exemplu, lipsa laptelui praf de pe piaţă. Numai mamă ce nu putea să alăpteze să nu fi fost!  Cum să-i spui copilului să aştepte până găseşti? Trebuia să te descurci şi, cum-necum, te descurcai. Dar atunci când aveai mai mulţi copii? Partidul-stat făcuse  din necesitatea sporirii natalităţii un motiv de propagandă deşănţată. Cum e vorba de însuşi viitorul ei, nu e nimic rău ca o ţară să aibă cât mai mulţi copii, dar nu în condiţiile unei politici demografice întemeiate pe ameninţare şi constrângere. În România socialistă cam aşa se petreceau lucrurile.

 Mamele care încercau să avorteze puteau ajunge, cu puţin noroc, pe mâna procuraturii! Cele lipsite de noroc ajungeau în pământ! Au fost sute, poate mii de astfel de femei, despre care cei ce le-au cunoscut vorbesc astăzi la timpul trecut. Oare le-o fi având sau le-o avea cineva pe conştiinţă?

  Ole, ole, vai de viaţa-n RSR!

Îndeosebi de viaţa în mediul rural. Adevărat, era mai convenabil decât acum să fii copil de ţăran, măcar ţi se dădea şansa de a merge mai departe la şcoală, pe când astăzi, în democraţie, rar mai găseşti prin vreo facultate studenţi  veniţi de la ţară. Sunt, ce-i drept,  tot mai puţini copii în satul românesc de astăzi, asta din pricina faptului că sunt tot mai puţini oameni tineri aici. Tărani nu mai sunt aproape deloc. Şi dacă nu mai sunt ţărani, nu mai sunt nici dispensare. Pe vremea lui Ceauşescu erau, cu asistente medicale şi doctori în ele. Acum, în democraţie, nu prea mai sunt doctori nici la oraş, şi asta fără ca institutele de medicină să se închidă, dimpotrivă , produc numeroşi absolvenţi, an de an, numai că mulţi dintre aceştia iau calea străinătăţii, unde chiar sunt plătiţi pentru ceea ce fac.

Sărăcia, care a escaladat cu succes zidul dintre cele două lumi, zid ridicat în zilele acelui decembrie tot mai îndepărtat,  se ţine strâns de mână nu doar cu bugetul românului de rând, ci şi cu bugetul de stat.

  Ole, ole, vă plătim atât cât e!

Da, era mai convenabil  înainte să fii copil de ţăran! Ţăran, nu prea !  Nici nu te numeai, de fapt, aşa, ci membru cooperator. Adică membru al unei cooperative agricole de producţie, unde pământul tău nu era al tău, aşa cum viţelul vacii din gospodăria proprie nu era nici el al tău. Să fi fost, ai fi avut voie să-l tai, dar nu aveai. Dacă-l tăiai, te pomeneai cu miliţia la poartă şi dus frumuşel la mititica! Au păţit-o destui. Dacă mai trăiesc, pot depune mărturie în acest sens.

Dar erau şi momente de sărbătoare în lumea satului, când venea ziua recoltei, pe care o strângeau membrii cooperatori de pe pământurile lor, punând-o, de bună voie şi siliţi de împrejurări, la dispoziţia statului!  Uneori, onora însuşi Ceauşescu sărbătoarea cu prezenţa lui. I se zicea vizită de lucru unei astfel de întâmplări, întâmplare pe parcursul căreia  statul de drepţi  îşi dădea la capacitate maximă măsura valorii. Spre deplina satisfacţie a celui  din fruntea statului-tătuc,  care era primit peste tot cu ovaţii şi urale!

Acum, în democraţie, aceste forme de manifestare a entuziasmului au dispărut. Au cam dispărut însă şi vizitele de lucru. Unde să fie făcute, dacă nu mai avem nici muncitori, nici întreprinderi? Încă mai avem ţară, ceea ce ne dă dreptul să avem speranţă. Adică să stăm cu ochii minţii deschişi sprea ziua de mîine, fără a uita însă ziua de alaltăieri, şi, mai cu seamă, de cea de ieri, când a fost, nu-i aşa ?, o revoluţie!  O revoluţie  de care e bine să ne amintim din când în când. Şi să le povestim şi copiilor noştri, spre luare aminte. Memoria noastră, a celor de atunci şi de mai-nainte, este, până una-alta, cel mai cuprinzător manual de istorie.