Adolescente, femei tinere sau mature, studente, actriţe cunoscute, politiciene, inginere, jurnaliste, profesoare, asistente medicale, muncitoare, corporatiste, modiste, carieriste, femei cu expunere masivă pe reţele sociale, feministe sau femei care se delimitează de orice feminism(e), activiste, femei de toate vârstele, cu educaţii diferite, formate în medii familiale distincte, mame, cu familii sau singure, au admis că au fost victime ale hărţuirii sexuale. De la Pakistan până în Statele Unite, s-a cartografiat cea mai dureroasă hartă: harta hărţuirii sexuale. Ea a înlocuit, se pare, harta tăcerii. La nivel micro, harta conţine spaţii precum lifturi, blocuri, ganguri, curţi interioare şi parcuri, corporaţii, spitale, redacţii de ziare, licee şi universităţi, teatre, străzi, cluburi şi orice alt loc ne-am putea imagina. Spaţii în care corpurile femeilor au încetat să le aparţină şi au ajuns să fie locuite de teama de agresiune. Locuri în care minţi de fetiţe şi de femei au încercat să înţeleagă de ce li se întâmplă tocmai lor. Ba chiar au internalizat vina de a fi în spaţiul şi la timpul nepotrivite de parcă ceva din ele ar fi chemat agresorul. Spaţii în care fetiţe şi femei au devenit victime.

Al doilea caz de ieşire din Omerta hărţuirii sexuale

Cu aproape un an în urma scriam despre ceea ce numisem atunci Panama Papers al hărţuirii sexuale in Franta. În luna mai a anului trecut, o editie „Liberation“ a fost deschisă de o petiţie semnată public de 500 de politiciene şi activiste care solicitau ieşirea din practica tăcerii auto(impuse) de tip Omerta în ceea ce priveşte hărţuirea sexuală. Campania se ramificase pe reţelele sociale, iar femei-persoane publice sau mai puţin cunoscute – asumat ori sub protecţia anonimatului – au început să-şi povestească propriile experienţe. Era prima dată când simţeam că hărţuirea sexuală nu mai era percepută ca un subiect trivial, minor, plasat la periferia agendei politice. Generată de câteva declaraţii publice ale unor politiciene din Partidul Verzilor, campania s-a rostogolit şocant de repede: nu doar femeile victime din zona politicului s-au solidarizat şi au preferat asumarea clară tăcerii frustrante, cât femei din medii profesionale diverse au ieşit pentru prima dată din muţenie. Cazul francez avea, însă, un istoric destul de consistent. în anul 2015, Michel Sapin, Ministru de Finanţe şi un apropiat confident al lui Francois Hollande, era surprins în timpul Summitului Economic European de la Davos făcând un gest care a rămas memorabil prin grotesc şi inadecvare: Sapin a tras de elasticul lenjeriei intime unei jurnaliste care se aplecase să ridice un pix.

E greu de imaginat că politica românească e un spaţiu imaculat, curat, în care Baupini neaoşi latenţi, subtili şi rafinaţi în hărţuire sau de-a dreptul limpezi, nu se manifestă.

A urmat, apoi, #Cullotegate, cum a fost botezată campania anti-Sapin, alimentată şi de acuzele de proxenetism în fărmă agravantă aduse favoritului Partidului Socialist la alegerile prezidenţiale, Dominique Strauss-Kahn. A urmat un scandal major în care era implicat, de această dată deputatul Denis Baupin pe care care opt colege de partid îl acuzau de hărţuire sexuală. Purtătoarea de cuvânt a Verzilor a declarat atunci că Baupin a încercat să o sărute, iar deputata Isabelle Attard a mărturisit că Baupin i-a trimis zilnic, timp de 18 luni, mesaje care ieşeau din limitele relaţiei profesionale sau ale afinităţilor ecologiste împărtăşite. Baupin a continuat atunci să nege acuzaţiile apărat cu zel de soţie.

E greu de imaginat că politica românească e un spaţiu imaculat, curat, în care Baupini neaoşi latenţi, subtili şi rafinaţi în hărţuire sau de-a dreptul limpezi, nu se manifestă. De la organizaţiile de partid, la şcolile de vară ale tinerilor şi tinerelor cu ambiţii politice, până la în Parlament, în Ministere, în instituţii ale statului în care, paradoxal, se semnează coduri etice şi se ţin discursuri elaborate despre ethosul muncii, deontologie şi alte cuvinte atât de grele încât sparg pereţii, există femei hărţuite de şefi, angajatori, colegi. Doar că în România încă se tace.


Harvey Weinstein FOTO Getty Images

Harvey Weinstein, tatăl #metoo

Ashley Judd, Gwyneth Paltrow, Angelina Jolie şi Rose McGowan sunt câteva dintre numele celebre de pe lista regizorului Harvey Weinstein acuzat de hărţuire sexuală. În semn de solidaritate, au curs mesaje de susţinere din partea unor colege şi colegi de breaslă şi o serie de delimitări din partea unor apropiaţi ai regizorului precum Quentin Tarantino. A venit, cu o oarecare întârziere, un răspuns şi din partea lui Hillary Clinton şi ţin să accentuez acest amănunt pentru că familia Weinstein a fost unul dintre donatorii cei mai importanţi în campaniile Partidului Democrat, suma strânsă în urma sponsorizărilor în pre-campanii ridicându-se, din 1992 şi până acum, la aproximativ 1,4 milioane de dolari. Între timp, HarveyWeinstein a fost concediat de board-ul Weinstein Co, semn că cel mai probabil cariera lui glorioasă s-a terminat. Rămâne, însă, tot ce a generat #metoo cu o forţă nebănuită. În tot grotescul contextului există o formă de bine: sute de mii de femei au ieşit din muţenia impusă şi/sau auto-impusă. Până luni seară, într-o singură zi, 200.000 de femei au folosit hashtag-ul metoo. Am spune, ca să înţelegem dimensiunile reale, că avem un oraş virtual de dimensiune medie de victime.

Şi acestea sunt doar poveştile spuse.

#metoo în România: de la strigăt de ajutor la „alint femeiesc“

De două zile, citesc mărturiile unor femei pe care nu le cunosc şi care nu se cunosc între ele. Deşi poveştile s-au petrecut în contexte şi spaţii diferite, e halucinant cât de asemănătoare sunt. Toate aceste mărturii conţin un personaj comun, balaurul odios cu cele cinci capete: teama, nepuntinţa, durerea, sila, vinovăţia. Pe lângă reacţii fireşti de solidaritate sau tăcerea empatică, mărturiile au stârnit şi reacţii de-a dreptul contraintuitive: bărbaţi şi femei au ridiculizat şi bagatelizat mărturiile reiterând inepţiile veşnice: că unele „şi-o meritau“, că e ridicol şi tardiv să vorbeşti despre asta, că o pipăială lubrică în autobuz sau în drum spre şcoală „nu se pune“ şi, în general, că #metoo e o formă de alint colectiv. că, în principiu, „le va trece“. Câţiva bărbaţi au adus la lumină şi experienţele lor de victime: profesori, vecini şi cunoscuţi sau necunoscuţi i-au agresat. Şi ei, evident, au devenit repede ţinta sarcasmului şi a ironiilor exersate. Ce nu se înţelege în această hăhăială lipicioasă e că #metoo e deja o formă de curaj inaccesibilă oricăruia dintre hăhăitori. Că a aduce pe Facebook, Twitter sau în orice alt spaţiu o poveste despre hărţuire e, în definitiv, o mostră de solidaritate, de grijă faţă de celălalt, de empatie pe care niciun „curajos“ sau „curajoasă“ care susţine că femeile cerşesc atenţie şi vânează nişte like-uri amărâte pe seama unor traume personale nu o poate înţelege. Şi nu, poate nu e o limită morală, ci o neputinţă şi atât. Şi dacă #metoo e o dovadă de curaj din partea victimelor, de ce nu ar exista şi un #metoo din partea agresorilor? Care, evident, nu trebuie neapărat să se afişeze pe Facebook, ca într-un uriaş confesional, ci măcar să admită că întotdeauna când o femeie spune că e agresată, fragilizată, rănită, trebuie crezută.