E vorba, mai curînd, de o pagină de memorialistică, căreia, probabil, i-ar fi venit rîndul mai tîrziu, dar care mi se pare demnă de luat în seamă acum, cînd atmosfera e încinsă, iar preocuparea pentru nuanţe e suspendată.

 În prima tinereţe, am dezvoltat un interes oarecum obsesiv pentru identificarea şi frecventarea unor reprezentanţi ai generaţiei interbelice, care se aflau încă în viaţă, după prigoana primului comunism. Nu e momentul să reconstitui, în cele ce urmează, motivaţiile psihologice şi sociologice ale acestei timpurii pasiuni. Era, cu siguranţă, o nevoie de continuitate intelectuală, o nevoie de a reînnoda firul, acolo unde ideologia castratoare sub care crescusem îl retezase, o nevoie de „maeştri” şi de repere, pe care ambianţa „oficială” nu mi-o putea satisface. Constantin Noica, observînd febrilitatea căutărilor mele, mă lua, uneori, părinteşte, peste picior: „Ai mai adăugat ceva insectarului tău?” Fapt este că „insectarul” mi-a schimbat viaţa. Sunt, în bună măsură, produsul unor întîlniri decisive cu oameni ca Alexandru Paleologu, Nicu Steinhardt, Sergiu Al.George, Părintele Benedict Ghiuş, Alexandru Dragomir, Constantin Noica însuşi. Am fost norocos. Am avut profesori şi prieteni mai în vîrstă, care mi-au devenit modele şi pe care îi invoc mereu, cu recunoştinţă: Ion Frunzetti, Edgar Papu, Eugen Schileru, Marin Tarangul şi alţi cîţiva, spirite alese, generoase, educate în altă lume şi în alte valori decît cele din epocă.

Într-o bună zi, am aflat că mai trăieşte încă Nichifor Crainic şi că poate fi vizitat în apartamentul său de două camere din bulevardul Dinicu Golescu. Nu mai ţin minte în ce împrejurări i-am dibuit adresa şi cum mi-am anunţat vizita. Trebuie să fi fost curînd după ce terminasem facultatea, aşadar prin 1970-71. Nu garantez precizia datării, dar, oricum, dl. Crainic era trecut de 80 de ani. Ştiam despre el toate „relele” care i se atribuiau de propaganda curentă (legionar, tradiţionalist ireductibil, doctrinar harnic al dreptei ortodoxiste etc.), dar ştiam, din alte surse, şi că a fost un remarcabil profesor de teologie mistică, (se pare că printre studenţii săi s-a aflat şi Arsenie Boca), un poet notoriu, pivot al grupării de la „Gândirea”, (în care publicaseră şi Ion Barbu şi Tudor Vianu şi Ion Pillat şi Lucian Blaga şi mulţi, mulţi alţi intelectuali de vază ai vremii). Dar ştiam, mai ales, că făcuse 15 ani de puşcărie grea, prilej al unor „dezamăgitoare” concesii amendate de unii dintre „colegii” săi de suferinţă, însă, totodată, prilej al unor producţii lirice, care ajunseseră să fie transmise de la o celulă la alta, ca ”materie primă” a supravieţuirii.

Una peste alta, m-am hotărît să-l vizitez. Mi-a deschis uşa un bătrînel cumsecade, în pijama, fără nimic din „iradierea” extremistă la care, vrînd-nevrînd, mă aşteptam. Mai degrabă un bunic cordial, nu lipsit de umor:

„Să nu-ţi fie frică să vii pe la mine! Am lucrat pînă la pensie la ziarul securităţii”.

(Fusese preluat, într-adevăr, în ultimii ani, în redacţia publicaţiei „Glasul Patriei”, editată propagandistic, pentru străinătate, de Ministerul de Interne. Ulterior, publicaţia a continuat să apară sub titlul „Tribuna României”). Voi povesti, cu alt prilej, detalii semnificative, sau anecdotice, din conversaţiile noastre. Deocamdată, mă voi rezuma la ”tematica” legionară. 

Era inevitabil să-l întreb, între altele, pe dl. Crainic cum erau „şefii” mişcării, pe care, evident, îi cunoscuse personal. Cu Horia Sima a rezolvat scurt: „Nimic consistent. Nu gîndea decît prin ţeava pistolului!”. Despre „Căpitan”, povestea a fost ceva mai lungă. A insistat asupra unuia din miturile persistente legate de imaginea publică a lui Corneliu Zelea Codreanu: talentul de orator. (Să ne amintim că şi legionarul Mihai Stelescu se pronunţase „defăimător” pe aceeaşi temă, ceea ce îl costase viaţa). Nichifor Crainic mi-a spus:

„Talentul retoric al lui Codreanu consta mai ales într-o foarte eficientă tehnică a tăcerii. Tăcea solemn şi, pe acest fundal, vorbele căpătau ceva oracular. Odată, a venit să-l vadă o delegaţie de ţărani. Făcuseră un adevărat pelerinaj, porniţi, pe jos, dintr-un sat nord-transilvănean şi se aflau, în sfîrşit, faţă-n faţă cu eroul lor. Aşteptau un mesaj, un cuvînt înalt, decisiv, cu care să se întoarcă, iluminaţi, în comunitatea lor. Dar Căpitanul întîrzia statuar, impozant şi mut, în postura unui sfinx mistic. După un timp, ţăranii au intrat niţeluş în derută. Asta era tot? Era oare cazul să plece? Unul din ei a îndrăznit, totuşi, să spargă gheaţa, sugerînd că se vor întoarce, bucuroşi, acasă, dar că le-ar plăcea să aibă ceva de transmis consătenilor lor: un salut mobilizator, o încurajare, o idee mîntuitoare. <<Ce să le spunem alor noştri?>>. Căpitanul s-a recules, a deschis gura, şi a rostit, bărbăteşte, un prim răspuns: <<Spuneţi-le că o să fie bine!>> Perplexitate admirativă. Şi, din nou, o pătrunzătoare tăcere. A urmat însă o nouă elaborare a mesajului: <<Spuneţi-le că o să fie foarte bine!>>. Extaz! Încununare: <<Spuneţi-le că o să fie din ce în ce mai bine!>>. Un amestec complex de euforie şi frustare a cuprins mica delegaţie ţărănească. Au făcut o plecăciune respectuoasă şi au plecat edificaţi. Post-factum, putem judeca cum vrem înzestrarea oratorică a lui Codreanu. Dar de funcţionat a funcţionat, probabil pe un fond de aşteptare misionară, pe care ceilalţi politicieni ai momentului n-au ştiut să o exploateze.”

Aceasta a fost mărturia lui Nichifor Crainic cu privire la performanţa de „comunicator” a lui Corneliu Zelea Codreanu. Mi se pare că merită să fie „arhivată” în dosarul istoric al mişcării legionare. Data viitoare, voi consemna o mărturie a lui Constantin Noica.

P.S. Mă întreb dacă nu cumva simpla relatare a faptelor de mai sus nu e, din perspectiva Legii 217, pasibilă de incriminare penală. Nu mă linişteşte decît intervenţia autoritară a lui Crin Antonescu, din ultimul său interviu: după Domnia Sa, am putea crede că subtextul adevărat al legii este stimularea interesului public pentru Emil Cioran, Eliade şi Noica! Aferim! Nu e prima oară cînd liderul PNL ne face să ne ruşinăm de „precaritatea noastră intelectuală”…