De ce plouă sau despre religie în şcoli

În clasa întâi, fiica mea a venit acasă după ora de religie de la şcoală şi mi-a spus că li s-a predat următoarea definiţie a ploii: ploaia sunt lacrimile lui Dumnezeu care plânge pentru că vede răutatea oamenilor.

Mai întâi m-am întrebat cam cât de mult îi iubeşte Dumnezeu pe locuitorii zonelor deşertice, după aceea m-am întrebat de ce o altă definiţie nu ar fi valabilă, de pildă, ploaia sunt lacrimile lui Dumnezeu atunci când un înger taie o ceapă în faţa ochilor săi atotputernici. Apoi m-am enervat. Greşeala mea.

Curtea Constituţională a decis, în noiembrie 2014, că articolul din Legea educaţiei naţionale privind obligaţia de a face cerere pentru ca un elev să nu participe la ora de religie este neconstituţional, arătându-se că oferta educaţională pentru această disciplină este de natură să afecteze libertatea de conştiinţă. Ca urmare a hotărârii, o astfel de solicitare va trebui făcută numai de cei care vor să studieze disciplina.

Iată care este reacţia Bisericii Ortodoxe Române: „Ora de Religie nu poate fi înlocuită cu nimic, cu nicio altă ştiinţă pentru că de fapt ştiinţa cea mai profundă este ştiinţa legăturii noastre cu Dumnezeu cel veşnic Care ne-a creat pentru viaţă veşnică, pentru iubire şi fericire veşnică în Împărăţia Preasfintei Treimi, spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire! Amin!" (Într-o singură frază este repetat de trei ori cuvântul ştiinţă în timp ce termenul religie apare o singură dată.)

Oare? Confuzia din definiţia ploii de mai sus se regăseşte aici într-o manieră mai subtilă, deşi nici pe departe originală.

În cartea sa De ce cred oamenii în bazaconii – Pseudoştiinţă, superstiţii şi alte aiureli ale vremurilor noastre, Michael Shermer analizează confruntările – inclusiv în tribunale, începând cu celebrul proces al maimuţelor din 1925, până în anii ’90 - dintre creaţionişti şi evoluţionişti prin prisma încercării celor dintâi de a introduce în şcolile din SUA predarea obligatorie a teoriei creaţioniste cu titlul de teorie ştiinţifică.

Iată susţinerile (citate în cartea menţionată) membrilor Societăţii pentru Cercetare Creaţionistă – organizaţie cu pretenţii ştiinţifice: „Biblia este Cuvântul scris al lui Dumnezeu (...). Toate afirmaţiile sale sunt adevărate din punct de vedere istoric şi ştiinţific în toate textele originare. (...) Aceasta înseamnă că relatarea originii din Geneză e o prezentare faptică a unor adevăruri istorice simple.” Seamănă, nu?

Se preferă autoritatea Bibliei oricărei dovezi empirice care ar putea-o contrazice.

Atenţie! Religia nu este ştiinţă. „Religia, prin definiţie, se întemeiază pe credinţă atunci când dovezile lipsesc sau sunt irelevante”. Conform ştiinţei, evenimentele observabile din natură se explică doar prin cauze naturale, fără a presupune existenţa sau nonexistenţa supranaturalului.  

Ştiinţa înseamnă „un ansamblu de metode menite a descrie şi interpreta fenomene observate sau deduse, trecute sau prezente, cu scopul de a construi un corp de cunoştinţe testabile, deschis respingerii sau confirmării”. Caracteristica principală a ştiinţei este capacitatea de autocorectare. Toate faptele din ştiinţă sunt provizorii şi supuse provocării. Concluziile ştiinţifice sunt în permanenţă supuse testării şi analizei. Nu sunt niciodată definitive şi acceptate ca de la sine înţelese. Pot fi contestate.

Metoda ştiinţifică costă în următoarele faze:

·         Observarea unui fapt

·         Formularea unei probleme

·         Propunerea unei ipoteze

·         Realizarea unui experiment controlat, pentru a testa validitatea ipotezei.

Prognozele derivate din ipotezele ştiinţifice sunt testate prin experimente. Un aspect important al unei astfel de ipoteze este că trebuie să fie falsificabilă, cu alte cuvinte, trebuie să se poată verifica dacă este falsă. Dacă o propoziţie nu este falsificabilă, atunci nu este o ipoteză, ci o opinie sau afirmaţie care se află în afara domeniului de cercetare ştiinţifică.

***

Biserica mai susţine că „fără cunoştinţe de religie nu poate fi înţeleasă istoria şi cultura Europei”. Din nou fals. Cunoştinţele de istoria religiei/religiilor sunt importante pentru înţelegerea istoriei în general şi a culturii. Ceea ce orele de religie nu oferă.

Am să dau un exemplu dintr-un manual de religie. O lecţie despre păcat. O succesiune de imagini cu text dedesubt. Mai întâi vedem un copil care se joacă, bate mingea în stradă. Apoi vedem un autoturism. După care vedem cum autoturismul îl loveşte pe copil. Morala: jucându-se astfel în stradă, copilul a comis un păcat pentru care a fost pedepsit, fiind călcat de maşină. Putem deduce de aici că orele de religie pot fi lesne înlocuite cu ore de educaţie rutieră.

Cu privire la orele de religie nu am auzit decât poveşti despre copii speriaţi de noţiuni confuze de vină şi păcat, dezorientaţi de false valori spirituale şi morale. Singurele lucruri bune le-am auzit despre un profesor de religie care predă, în afara programei şi a manualelor, istoria religiilor. Mă întreb: nu s-ar putea preda, în locul unei ortodoxii exclusiviste şi îndoielnice, noţiuni de mitologie în clasele mici şi noţiuni de istoria religiilor (despre toate religiile!) în clasele mai mari, aşa cum se întâmplă în alte ţări din Europa?

Revin la ce mă doare. Fiică-mea merge în continuare la şcoală în România. În anul 2015. Acum este în clasa a patra. În plină dezbatere despre obligativitatea sau neobligativitatea religiei într-o şcoală laică.

În acelaşi an 2015, în aceeaşi şcoală, conform programei (scuze, conform ariei curiculare), materii importante nu sunt la mare căutare. O disciplină ca informatica, de exemplu, nu este obligatorie. În clasele a doua şi a treia a făcut informatică dar în cadrul unui curs – facultativ şi plătit separat – organizat de bunăvoie de un profesor. Pentru categoria ei actuală de vârstă nu mai există un astfel de curs în cadrul şcolii. Însă Bill Gates, din câte ştiu, nu a luat atitudine împotriva acestei situaţii, aşa că problema nu este supusă dezbaterii...

Cred că aceia care îl implică, într-un fel sau altul, pe Dumnezeu într-o argumentaţie falsă şi confuză ar trebui să se aplece, din când în când, asupra unor principii despre care pretind că îi călăuzesc. Porunca a treia a decalogului, de pildă, spune cam aşa: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău.”