Cine sunt duşmanii României?

De Ziua Naţională multă lume are sentimentul sărbătorii. Din patriotism sau dintr-o dorinţă firească a fiinţei noastre căutătoare de plăcere şi evadare din cotidian. Sunt şi unii care se prefac, dar cu ei nici măcar nu merită să ne batem capul a face vorbire, cel puţin în această zi.

Chiar dacă ştim că aceste sărbători sunt mitologii colective, că naţiunea, în sine, este o invenţie culturală, sociologic funcţionează regula profeţiei care se autorealizează. În domeniul social sau uman, un lucru în care crezi se poate întrupa chiar din imaterialitatea şi forţa credinţei respective. Naţiunea şi cetăţenia sunt asememea minuni născute din iluzia şi nevoia de apartenenţă şi din nevoia de a a fi împreună în colectivităţi care se deosebesc de simpla vieţuire biologică. Spunem şi credem despre noi că suntem speciali doar pentru că am ramas legaţi de aceşti munţi de piatră sau inşiruiţi pe cursurile acestor ape cristaline. Alţii, mai încolo, vor avea sentimentul căsunt poporul cel mai bogat de pe pământ pentru că locuiesc de atâta timp sub acele stele sau sub această Cale Lactee. Aceste credinţe în lucruri inventate din nevoie socială este miracolul cel mai mare al vieţuirii împreună, al naşterii societăţii. La asta se adaugă ceea ce a adus Isus şi alti profeţi, întemeietori de religii: iubirea şi mila pentru celalalt, solidaritate şi sacrificiul pentru ca acestă minunată fiinţă colectivă să treacă peste toate ameninţările.

În acest proces de coagulare a identităţilor colective ideea de duşman are un loc special, deorece lupta comună, reală sau imaginară, este un principal drum comun, marşul cel lung al devenirii noastre. Faptul că suntem aici este, în formula istoriei, rezultatul miraculos al luptelor comune şi a faptului că am trecut pestre greutăţi şi ne-am învins toţi duşmanii. Construcţia duşmanului ne ajută şi la explicaţia insucceselor mai evidente, adică a acelor rateuri istorice pe care nu le putem ocoli prin nici oşmecherie narativă. Duşmanii nu sunt întotdeauna imaginari, inventaţi, în multe cazuri sunt reali, dar nici o naţiune nu scapă de monştri imaginari.

Pentru noi, românii, oricum o naţiune nu prea favorizată ca poziţie geopolitică, (deşi cred că şi asta este un mit!) inventarul duşmanilor este destul de lung şi, în funcţie de epocă, el ne invadează cu priorităţi diferite manualele de istorie şi discursurile politice. Au fost duşmani vecinii, cu excepţia Mării Negre, după o cunoscută butadă a celui mai mare istoric făuritor de mitologie, Nicolae Iorga. Au fost, pe rând, popoarele migratoare sau tătarii, turcii sau ruşii, bulgarii sau evreii. Ungurii sunt duşmanul nostru cel mai important (duşmanii nostri cei iubiţi, cum spune un prieten franţuz) şi este greu să-i privim altfel chiar dacă în ultimii ani lucrurile s-au schimbat mult. Duşman feroce ne-a fost fascismul, a venit apoi comunismul, noi niciodată nu am avut vreo mare oportunitate, doar vicisitudini, cu atât mai mândri trebuie să ne simţim astăzi. Să nu mai vorbim de duşmanii nostri ţiganii, care ne fac de râs în Europa, ba şi-au luat şi nume de la Roma noastră cea străbună. 

Luna trecută, când am făcut o cercetare sociologică, peste 80% dintre români declarau că sunt mult mai inteligenţi decât europenii, chiar dacă testele de cultură generală sau cunoştinţe ştiinţifice arată exact invers. Şirul duşmanilor este mult mai lung dacă luăm în calcul”barbarii de tirani” şi alte umbre ale unei istorii ale pătimirii româneşti. În această vară, unii au descoperit că Europa şi statele ei nu mai sunt prietenii seculari, cei pe care i-am apărat de turci ca să-şi facă minunate catedrale gotice, ci nişte duşmani care ne impun conducătorul suprem şi ne fură petrolulşi aurul şi chiar ..ardelenii, doar că ei pleacă singuri la prieteni şi uită săse întoarcă. Pentru o parte dintre noi duşmanii sunt ”băsiştii”, pentru ceilalţi ”useliştii”, o parte a românilor au început să creadă că revine un duşman istoric consacrat de propaganda comunistă, ”ciocoii”. Tot mai mult, românii cred că politicienii pe care ei înşişi i-au trimis în parlamente sunt marii duşmani, dar uită că au mers la vot şi au votat pe ulei şi zahăr, ori au votat superfical doar împotrivă, fără a se gândi bine dacă merită votul lor cei pe care acum îi votează doar ca să le facăîn ciudă celor votaţi anterior. O vreme i-am privit ca pe duşmani pe cei care nu au mâncat salam cu soia, şi, mai nou, chiar rătăcitoarea noastră diasporăeste vinovată pentru un vot care ne-a scormonit liniştea şi inerţia.

Dar azi e sărbătoare, ne îmbrăcăm frumos şi mergem la manifestaţia unde politicienii îşi vor tocmi galerii care să le fluere adversarii şi apaudaci pentruşefii veniţi de la Bucureşti. Unii vom ajunge să mâncăm fasole de la cazan şi gustul ei poate ne va aduce aminte de armata şi poveştile ei nesfârşite şi vom uita o clipă de duşmanii milenari, ne vom spune ”la mulţi ani” iar, în Transilvania, îi vom îmbia pe unguri, mai în glumă, mai în serios, să poarte cocarde cu tricolorul nostru, nu al lor. Vom scoate steagurile afară, armata îşi va arăta arată muşchii, iar birocraţii unei armate desculţe vor vorbi la televizor îngroşându-şi vocile. Cocardele tricolore o să pară nişte fluturi migraţi pe nişte revere la o adresăgreşită, deoarece platourile cu mâncarea sunt, de ziua naţională, obiectul principal al atenţiei, la recepţii şi adunări publice.

Prinşi de spiritul sărbătorii, azi nu vom fi prea atenţi la duşmanii pe care i-am învins mereu în luptă dreaptă, deci sociologul, adicăsubsemnatul, ar putea să pună nişte întrebări şi nimeni n-o să-l huiduie, mai ales că mulţi vor fi cu gura plină.Evident, nici aplauze nu o să primească, căci mai sunt unii vigilenţi în fiecare ceas, dar îşi poate face datoria de a spune adevărul, adică săcompleteze lista de duşmani. Aşa l-a învăţat Profesorul lui, cel care i-a pus în mână sabia şi i-a spus, tu eşti Matadorul. Pardon, nu e vorba de completare, vreau să fac o altă listă, o voi mototoli pe cea veche şi, provizoriu, o voi arunca la marele coş al sărbătorii. La final, pentru iertarea acestui păcat blasfemic, măvoi învrednici să fac şi o rugăciune.

Duşmanul nostru cel mai important este sărăcia care ne-a intrat în sufletşi cultură, o înapoiere istorică de care suntem, cel puţin în parte, vinovaţişi noi nu doar împrejurările şi poziţia geostrategică. Ar trebui să luptăm şi împotriva unui duşman la fel de puternic: egoismul, individualismul care fac sănu putem lucra în echipe, să nu continuăm proiectele, să distrugem tot ceea ce face predecesorul, de multe ori fără nici un sens, doar pentru că nu ştim săadmirăm sau să recunoaştem că lumea nu începe şi nu se termină cu noi. Ne însoţeşte prin istorie lipsa instinctului pentru interesul colectiv, pentru partea comună a avuţiei noastre. O parte din distrugătoarea corupţie care ne blochează proiectele colective vine din nesocotirea evidenţei că o societate nu poate merge mai departe dacă nu punem ceva în comun sau nu protejăm ceea ce este al tuturor, sporind această zestre cu fiecare zi. O lipsă de sensibilitate pentru suferinţa celor mulţi, o nesocotire a educaţiei şi ştiinţei, privilegiind norocul sau şansa, va face ca multe decenii de acuma încolo să ramânem în urma unor ţări europene mai mici ca noi şi poate mai puţin dăruite de la natură. Încănu am ajuns să înţelegem că omul este darul ceresc cel mai mare şi el trebuie protejat şi ajutat să se desăvârşească. Încă şi mai mare duşman este orgoliul, trufia naţională, cautarea vinovaţilor dincolo de noi, pentru orice situaţie de eşec, lipsa unui exerciţiu critic şi autocritic sau a sincerităţii de a ne privi în oglindă aşa cum suntem, chiar dacă ceea ce vedem nu este foarte plăcut. Strategia minciuniişi prefacătoriei, între noi, dar şi în colaborarea cu partenerii de istorie, ne face să pierdem respectul multor naţiuni şi, pe nedrept, oamenii nostri excepţionali să fie dezavantajaţi când caută să reuşească în lumea largă.Nerespectarea statului şi a instituţiilor sau organizarea în hoarde sau clanuri pentru a devaliza patrimoniul comun, va fi mult timp un aprig duşman şi principala frână pentru intrarea noastră în modernitatea care ridica nivelul de civilizaţie şi cel de trai. Duşman mai mare ca improvizaţia, este poate doar mimetismul şi formele fără fond, lenea gândirii şi şmecheria ca formă de inteligenţă prost direcţionată. Mai putem reţine întinsul mâinii către un stat pe care îl devalizăm noaptea, iar ziua îi cerem de mâncare, dar şi lipsa energiei în a duce proiectele la capăt, orice entuziasm terminându-se, la noi, o dată cu lansarea proiectelor. Elitele noastre sunt atinse de narcisism şi de căutarea admiraţiei şi aplauzelor unor mulţimi pe care nu dau doi bani şi le dispreţuiesc. Nu ne va fi mai bine cât timp vom pierde lupta cu încă un adversar redutabil: lipsa de încredere în celălalt, aproapele nostru. Fărăefort colectiv şi fără respectul regulilor şi a legilor, drepte sau mai strâmbe, aşa cum le facem, nici o naţiune nu a reuşit vreodată să treacă de stadiul ”în curs de dezvoltare”. Aşteptăm tătucul, salvatorul, liderul proverbial care săne ducă în Paradisul Bunăstării, dar nu acceptăm sacrificii şi nici efort prelungit pentru un scop. Vrem totul peste noapte, lipsa răbdării şi a viziunii pe termen lung sunt poate întrecute doar prezenteism şi lenea de a gândi viitorul şi dezbinarea politică cu războaiele ei absurde.

Mă opresc, am identificat prea mulţi duşmani interiori? Am devenit eu însumi un duşman care vrea să strice această minunată sărbătoare? Ţuica fiartă şi fasolea de la cazan se termină repede şi ştiu că timpul pentru un discurs sincer s-a dus. Vom reveni la etichetele de sărbătoare: cei mai ospitalieri, cei mai viteji, cei mai drepţi dintre muritori. Nu e rău, nu ar fi nimic negativ, dacă am crede asta cu tărie, cu disperarea de săraci ai Europei, atunci poate chiar am deveni poporul ales şi visat. Dar noi nu visăm cu tărie la ceva, nu avem timp să ne concentrăm la un asemenea proiect: la noi înfloreşte cuvântul ”caterincă”. Ce, eşti prost să mă crezi, mă ardelene, îmi spunea un coleg de armată, tu nu înţelegi că a fost doar caterincă? Înţeleg, prietene, dupătrei decenii de trecut munţii, e multă, prea multă caterincă.

Dar nu pot să nu mai pun măcar o întrebare: De aceşti duşmani interiori cine ne apără? DNA–ul, Preşedintele, UE, NATO sau Banca Mondială? Nu cred, deocamdată nimeni, dar am putea face un efort să ne hotărâm că de mâine ... Da, chiar de mâine, fiecare dintre noi ... Dar fără să fie caterincă.

Deocamdată, doar o rugăciune: Doamne, apără România. Şi te implor, Doamne, apără-ne de noi înşine! Nu ne lăsa în grija noastră. 

Acest text a fost publicat prima dată pe blogul personal.