Hotărârea pilot de ieri, 25 aprilie 2017, a CEDO, privind condiţiile de detenţie ridică, totuşi, din punct de vedere tehnic, două întrebări:

  1. Are CEDO competenţa de a interveni în politica penală a unui stat?
     
  1. A făcut CEDO o analiză suficient de aprofundată privind dimensiunea şi cauzele criminalităţii dintr-un stat, pentru a putea recomanda expres schimbări în politica penală a acelui stat?
     

Sigur, aceste întrebări par o erezie, e ca şi cum te-ai îndoi că Galibardi i-ar fi botezat un copil lu’ Papa de la Roma. Dar, să nu ne descurajăm.

Fără a intra în multe detalii, hotărârea CEDO în discuţie impune luarea unui ansamblu de măsuri, în principal legislative, care să îndulcească regimul penal din România, adică să relaxeze în mod substanţial politica penală (par. 115, 118, 119 din hotărâre). În limbaj vulgar, statul, că de aia e stat, trebuie să fie mai blând cu infractorii, prin instituirea unui regim sancţionator care va face intrarea la puşcărie mai grea ca intrarea la facultate.

E adevărat, CEDO nu ne obligă să facem asta imediat, ci, trebuie ca, până la 25 ianuarie 2018, să prezentăm doar un calendar precis cu privire la măsurile pe care le vom lua pentru ca în închisori să nu mai fie suprapopulare. Măsuri care, până la urmă, vor ajunge tot la pedepse fără privare de liberate, la eliberări condiţionate pe bandă rulantă, la scurtarea pedepselor, şi la ce-o mai fi, doar, doar ca să se mai golească penitenciarele.

Va fi mai rentabil să fii infractor?

Ce se va întâmpla cu cei eliberaţi, dacă nu vor putea fi integraţi, începând cu piaţa muncii (zgârcită chiar şi cu cei fără cazier), ce se va întâmpla cu ordinea publică, dacă în previzibila lipsă de venituri, şi cei eliberaţi, dar şi ceilalţi, văzând că mai rentabil e să fii infractor decât cinstit, dar victimă, se vor apuca să redistribuie forţat veniturile, de la cei ce mai au la cei care vor să aibă?

Ei, bine, Efimiţo, CEDO zice că asta nu mai e treaba lui, e treaba statului, că de aia e stat. El ce grijă are? Pentru ce-l avem pe el? E datoria statului să-ngrijească pentru ca nimini să nu mai aibă drept să fie condamnat la închisoare. Că altfel, din condamnare în condamnare, mâine dai în suprapopulare. Şi, uite-aşa, fandaxia-i gata.

În acest context, dă-mi voie, Efimiţo, să-ntreb: avem studii criminologice relevante, din care să vedem dacă numărul mare de deţinuţi este cauzat de judecătorii noştri, cruzi şi avizi de sânge, ca urmaşii lu’ Dracula sau este rezultatul unui fenomen infracţional de amploare? Avem un institut de criminologie, ca să ne spună cum stăm cu fenomenul infracţional, sau a rămas desfiinţat, de vreo 10 ani,  pe motiv că nu e rentabil, nu aduce profit, nu produce cofraje pentru export?

Deocamdată, institutul de criminologie e în faza de concept, abia în ianuarie 2017 s-a hotărât reînfiinţarea lui (prin HG nr. 14/2017), dar până să devină funcţional şi să mai dea şi roade, tot de la dezbaterile TV, bine orientate, vom afla cât de răi sunt judecătorii cu oamenii de treabă şi că fără graţiere viaţa e durere.

Da' întreabă-mă, Efimiţo, să-ţi spui: a avut CEDO la dispoziţie studii sau analize criminologice relevante pe care să se bazeze atunci când s-a pronunţat pentru schimbarea politicii penale de la noi?

Eu, Efimiţo, credeam că da. Că dacă ne priveşte Evropa, mă, nene, asta nu-i glumă, nu merge ca de cu fitecine. Dar, un judecător, din completul celor 7 judecători CEDO care a pronunţat această hotărâre, zice că nu.

Ce spune singurul judecător din completul de 7 care a avut o opinie diferită

Astfel, cu toate că hotărârea pilot a CEDO a fost adoptată în unanimitate, unul dintre judecătorii din complet, dl. Krzysztof Wojtyczek (Polonia), a formulat o opinie concurentă pe problema politicilor penale, problemă despre care afirmă că este amplu dezbătută în opinia publică din mai multe ţări.

În opinia concurentă, judecătorul afirmă că, CEDO nu poate interveni/interfera în sfera politică, ce ţine de competenţa exclusivă a parlamentelor şi a guvernelor naţionale. Aceasta deoarece politica penală este atributul parlamentului naţional, ca expresie a art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia), care garantează alegerile libere. Iar, parlamentul, tocmai pentru că rezultă din aceste alegeri, trebuie să fie cel ce decide politica penală a ţării, fie că e una mai severă/“mai represivă” (“plus repressive”), care presupune un număr mai mare de locuri în închisori, fie că e una mai puţin severă, care nu necesită multe locuri în închisori.[1]

Mai mult, judecătorul precizează că reprezintă o încălcare a Convenţiei nu numai un tratament prea dur al încălcării legii, ci şi unul prea blând, pentru că un tratament prea blând nu asigură protejarea corespunzătoare a valorii sociale ocrotite prin Convenţie şi care a fost lezată[2].

Judecătorul CEDO reaminteşte că, în mai multe hotărâri (pe care le şi indică) privind suprapopularea penitenciarelor, CEDO a pus accentul pe libertatea statului de a alege mijloacele de rezolvare a problemei şi a încercat să-şi păstreze neutralitatea în disputa privind alegerea politicilor penale[3]

În contrast cu această practică a Curţii, judecătorul constată că în prezenta speţă CEDO s-a pronunţat expres cu privire la problema politicilor penale ce trebuie urmate de stat (par. 115, 118, 119 din hotărâre), pledând (“en prônant“) pentru aplicarea măsurilor care vizează reducerea numărului persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate şi, pe de altă parte, exprimând rezerve cu privire la posibilitatea de rezolvare a problemei printr-un program de construcţie de noi penitenciare[4].

Potrivit judecătorului, CEDO s-a pronunţat în acest sens, deşi, potrivit legii în vigoare (de lege lata) ea nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la corectitudinea opţiunilor statului în materia politicii penale.[5]

Mergând mai departe, judecătorul CEDO precizează că pentru a putea formula recomandări raţionale cu privire la modificările politicii penale, este indispensabil ca, în prealabil, să se studieze anumite elemente: natura şi amploarea criminalităţii din societatea respectivă, legislaţia penală a ţării, precum şi numărul de locuri de detenţie luat în considerare în contextul nivelului existent al criminalităţii. Orice recomandare în materie care nu se bazează pe analiza minuţioasă a acestor elemente nu are nicio putere de convingere[6]

Constatarea judecătorului este că, în această cauză, CEDO a formulat recomandări cu privire la viitoarea politică penală a statului fără să fi analizat în mod suficient de aprofundat elemente menţionate mai sus, adică: natura şi amploarea criminalităţii din societatea respectivă, legislaţia penală a ţării, precum şi numărul de locuri de detenţie  luat în considerare în  contextul nivelului existent al criminalităţii .

Judecătorul afirmă (şi asta chiar ne pune pe gânduri) că nu par convingătoare recomandările făcute pentru îndulcirea politicii penale române fără să se fi demonstrat în prealabil că stadiul legislaţiei penale din România permite introducerea, în contextul specific al criminalităţii din această ţară, a unor sancţiuni mai puţin severe fără ca prin aceasta să se prejudicieze protecţia penală a valorilor fundamentale şi a drepturilor persoanelor.

Mai mult, judecătorul subliniază că şi politicile penale cele mai puţin represive vor conduce tot la suprapopularea penitenciarelor, dacă numărul de locuri din închisori este şi rămâne insuficient în raport cu nevoile ce rezultă din nivelul existent al criminalităţii.

Judecătorul CEDO conchide că, în general, o politică penală raţională se adaptează, în primul rând, în funcţie de natura şi amploarea fenomenului criminalităţii, nu în funcţie de numărul de locuri din închisori.[7]

Adevărul e că, la noi, medicamentul “politică penală raţională”, dozat în funcţie de nivelul criminalităţii, generează şi o reacţie adversă: unii politicieni, unii prieteni sau unele neamuri ale lor ori unii moguli de presă riscă să contribuie, în continuare, la suprapopulare.

Ce ar trebui să facă Guvernul: recurs

Care e concluzia, deocamdată? Guvernul ar trebui să ceară retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere (e un fel de recurs), întrucât, cum spune chiar un judecător din complet, CEDO a pronunţat o hotărâre care depăşeşte jurisprudenţa de până acum privind posibilitatea Curţii de a interveni în sfera politică şi care nu se bazează pe o analiză suficient de profundă a efectelor pentru ordinea publică naţională pe care le poate produce schimbarea de politică penală recomandată expres.

Dar, mai contează problema de principiu a interferenţei CEDO în politica penală a unui stat şi problemă concretă a prezervării ordinii publice naţionale, când şi Guvernul, şi majoritatea parlamentară, pe fundalul sonor al jelaniilor TV bine regizate, abia aşteaptă un pretext, un “cineva/ceva” pe care să dea vina pentru izbăvitoarea graţiere pe care o tot pregătesc?

Oricum, Guvernule, Zoe, fii bărbată!

Text de Dan Mihai

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.


[1] “Je note, dans ce contexte, que le mandat de la Cour a été défini de façon restrictive à l’article 19 de la Convention : « assurer le respect des engagements résultant pour les Hautes Parties contractantes de la présente Convention et de ses Protocoles ». De plus, dans l’article 3 du Protocole no 1 à la Convention les États parties se sont engagées à organiser des élections dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif. La mise en œuvre de cet article suppose la création d’un parlement doté du pouvoir législatif et de la capacité d’effectuer des choix politiques exprimés dans les textes des lois. Il n’appartient pas à la Cour de s’immiscer dans la sphère politique, laquelle relève de la compétence exclusive des parlements et gouvernements nationaux. Ainsi, le choix de la politique pénale appartient aux parlements nationaux. Ceux-ci peuvent, en principe, opter soit pour une politique plus répressive, qui suppose un nombre plus important de places dans les prisons, soit pour une politique moins sévère, qui requiert un nombre moins important de places dans les établissements pénitentiaires.”

[2] Le défaut de sévérité d’une sanction pénale dans le cas de certains types de violations des droits de l’homme peut engager la responsabilité de l’État. Une ingérence insuffisante dans la liberté de l’homme peut ainsi constituer une violation de la Convention

[3]“ Je note que, dans un certain nombre d’arrêts concernant la surpopulation carcérale, la Cour a mis l’accent sur la liberté des États quant au choix des moyens pour résoudre ce problème et qu’elle a essayé de garder la neutralité dans les conflits concernant le choix des politiques pénales“

[4] “Je constate que, dans la présente affaire, la Cour se prononce expressément sur la question de la politique pénale qui serait souhaitable, d’une part, en prônant la mise en place de mesures qui visent à réduire le nombre des personnes condamnées à des peines privatives de liberté (paragraphes 115 et 118 de l’arrêt) et, d’autre part, en exprimant des réserves quant à la possibilité de résoudre le problème par un programme de construction de nouvelles prisons (paragraphe 119 de l’arrêt). “

[5]Toutefois, de lege lata, la Cour européenne des droits de l’homme n’a pas compétence pour se prononcer sur la rationalité des choix en matière de politique pénale.”

[6] “Pour pouvoir formuler des recommandations rationnelles sur les modifications qui seraient souhaitables en matière de politique pénale, il est indispensable d’étudier au préalable en détail un certain nombre d’éléments, en particulier la nature et l’ampleur de la criminalité dans la société en question, le droit pénal en vigueur ainsi que le nombre de places dans les prisons considéré dans le contexte de la criminalité existante. Toute recommandation en la matière qui ne serait pas fondée sur des analyses minutieuses des éléments mentionnés n’a aucun pouvoir de persuasion.”

[7] “Or la Cour formule des recommandations relativement à la future politique pénale sans avoir analysé de façon suffisamment approfondie les questions ci-dessus. Il ne paraît pas convaincant de formuler des recommandations visant à adoucir la politique pénale roumaine sans avoir au préalable démontré que l’état du droit pénal en Roumanie permet d’introduire, dans le contexte spécifique de la criminalité dans la société de ce pays, des sanctions moins sévères sans que cela porte pour autant préjudice à la protection pénale des valeurs fondamentales et des droits des personnes. De plus, même les politiques pénales les moins répressives vont nécessairement aboutir à une surpopulation carcérale si le nombre de places dans les prisons reste insuffisant par rapport aux besoins découlant d’un niveau donné de criminalité. D’une façon générale, une politique pénale rationnelle doit être adaptée avant tout, dans la mesure du possible, à la nature et à l’ampleur de la criminalité plutôt qu’à la capacité des prisons, même si la question de l’allocation optimale des ressources disponibles est un élément important qui doit inévitablement être pris en considération