Rolul istoric al liberalismului

Sub conducerea Alinei Gorghiu, de PNL s-a ales praful FOTO Inquam Photos / George Călin

În 1875, ia naştere Partidul Liberal, ulterior, Partidul Naţional Liberal, odată cu închegarea mişcărilor liberale existente deja, din care una formase guvernul după căderea lui Cuza, între 1867 şi 1868.

Prima guvernare liberală după unificare este şi cea mai lungă din istorie, 1876-1888, sub I.C. Brătianu, poreclit Vizirul, ultima este aceea dintre 1933-1937, în totul PNL guvernând aproape 40 de ani din cei 60 scurşi de la înfiinţare până în pragul războiului al doilea. După 1989, PNL s-a mai aflat la putere, dar numai în coaliţie. Reiau aceste date simple, spre a explica mai limpede de ce consider că rolul PNL a fost absolut esenţial în cel puţin două perioade din istoria României moderne şi, mai exact, că în cea de a doua, aceea postcomunistă, ar fi trebuit să fie, fiindcă PNL n-a mai fost şi de data aceasta la înălţimea misiei lui istorice.

Un partid progresist

Prima perioadă este legată de crearea României moderne. Vocaţia PNL coincide cu cerinţele economice şi politice ale acestui debut de capitalism autohton. E vorba de un partid progresist, partizan al economiei de piaţă, al liberului schimb, al democraţiei politice şi al valorilor morale şi culturale ale clasei burgheze în ascensiune. Bazele societăţii româneşti moderne sunt liberale şi datează din timpul lungii domnii a Regelui Carol I. La începutul secolului XX, în România existau mai multe bănci decât astăzi (şi să nu uităm că vorbim de o Românie compusă doar din cele două Principate Unite în 1859) iar leul-aur românesc împărţea cu francul belgian onoarea de a se afla pe primele două locuri în Europa. Practic, în viaţa politică era puţin loc pentru formaţiuni de altă orientare. Conservatorii se apropiau de final, odată cu reformele agrare şi cu dezvoltarea industriei, social-democraţii pactizau cu liberalii chiar în ultimii ani ai secolului XX, convinşi că nu venise timpul lor. Intrarea ţării noastre în primul război mondial de partea Antantei şi Marea Unire din 1918 sunt opera liberalilor, ca şi stabilizarea economiei capitaliste după război, când au guvernat între 1922 şi 1927. E adevărat, pe de altă parte, şi că PNL a mai avut şi vocaţia unor permanente disidenţe şi bisericuţe interne. Mai mulţi Brătieni au revendicat conducerea PNL, uneori în acelaşi timp, ca să nu ne referim şi la diverşi alţi lideri care făceau parte din aceeaşi familie politică, deşi nu şi din aceea a Brătienilor. E ciudat că o formaţiune născută din aluvionarea multor mişcări independente n-a reuşit niciodată să scape de ispita fărămiţării.

Rămasă de capul ei, Alina Gorghiu n-a mai reuşit să ducă o politică coerentă şi ne-am trezit cu liste de candidaturi arbitrare, cu decapitarea unor filiale performante şi cu transformarea bătăliei electorale între partide într-una de orgolii interne.

Fărâmiţare pe care am observat-o şi după 1989. Mai întâi PNL-Aripa Tânără, apoi, grupul de reformă al lui Valeriu Stoica, aripioara Cerveni, în fine, PL'93. În tot acest timp, puţine fuziuni. După trecerea la PD a unui mare grup liberal şi alianţa unui alt grup cu PSD, ceea ce a dus la guvernarea USL, următoarea mişcare internă a fost fuziunea PNL-PDL, sub titulatura celui dintâi, fuziune nici în prezent înfăptuită până la capăt, cel puţin sub raport moral. Campaniile electorale din 2016 ne-au arătat că nu se poate vorbi de un singur partid, ci de tabere cu interese diferite sau chiar opuse. Cât Blaga a fost copreşedinte, fostul PDL a avut câştig de cauză în majoritatea secţiilor electorale, fie pentru municipale, fie pentru parlamentare. Rămasă de capul ei, Alina Gorghiu n-a mai reuşit să ducă o politică coerentă şi ne-am trezit cu liste de candidaturi arbitrare, cu decapitarea unor filiale performante şi cu transformarea bătăliei electorale între partide într-una de orgolii interne. Lideri cunoscuţi ai PNL au dispărut iar tinerii veniţi pe ultimii metri erau necunoscuţi opiniei publice. Prea multe soluţii nu mai aveau cum să existe. Iar rezultatul este acela pe care l-am evocat la începutul articolului.

Nu mai nevoie să spun că, în aceste condiţii, PNL şi-a ratat ţintele tradiţionale. Ceea ce e trist e că epoca postcomunistă reprezenta cea mai clară ţintă pentru un partid cu vocaţia construirii capitalismului economic şi a democraţiei politice cum a fost totdeauna PNL. Nu încape îndoială că PNL nu a găsit mijloacele de a-şi îndeplini misiunea istorică. În fond, după 1989, ca şi în epoca lui Carol I, tocmai construcţia şi, respectiv, reconstrucţia unei economii libere, de tip capitalist, reprezenta scopul principal. Datele problemei nu mai sunt neapărat aceleaşi, azi faţă de ieri, dar esenţialul progresului tot pe umerii PNL cade. Cu mai multă inteligenţă politică, PNL putea capitaliza interesul major al ţării. PSD a făcut eroarea de a încerca să satisfacă nevoile, de altminteri, reale ale oamenilor printr-un populism primar. PNL putea să profite de această eroare, nu însă lăsând impresia că respinge măsurile, ci căutând căi utile de a-şi atrage simpatia populaţiei. Alina Gorghiu et comp nu s-au priceput. Şi PSD a câştigat votul. Nu e însă chestiune de vot pur şi simplu: e vorba de politica socială. PNL era cel mai în măsură să facă în mod corect o politică eficace, fără să cadă în populism, fără să le dea oamenilor impresia că nu le cunoaşte nevoile.

Totul bine şi frumos: dar cu cine să fi făcut PNL politica necesară şi conformă vocaţiei lui originare? Cu cine s-o facă de aici înainte? Cu ce oameni, vreau să zic. Aştept fără mari speranţe congresul anunţat.