Herr President, timpul a expirat!

Uşor, uşor, încep să se audă murmur şi mârâieli dinspre societatea civilă şi presă la adresa preşedintelui Iohannis. Deja în ţară se anunţă şi se convoacă pe reţelele de socializare (aceleaşi care l-au făcut Preşedintele României!) mici „plimbări” de după-amiază sau chiar proteste timide contra „soluţiei salvatoare” de tip german.

Se pare că timpul de graţie acordat de români fostului primar de Sibiu a expirat, iar oamenii care „şi-au luat ţara înapoi” vor fapte. Vorbe oricum nu primesc nici când ar trebui.

Am afirmat încă înainte de alegerile prezidenţiale de anul trecut faptul că se constată o modificare de mentalitate şi atitudine civică în rândul categoriilor de cetăţeni care protestează. Până la episodul Roşia Montană – moment pe care îl consider kilometrul zero al acestei schimbări de atitudine socială – protestarii (ca şi concept categorial) care ieşeau în stradă fie făceau parte dintr-o anumită castă profesională specifică, fie erau aduşi şi „motivaţi” de un anumit partid politic, fie erau preponderent pensionari (care, cu respectul de rigoare, îşi mai omorau timpul la câte un protest). După episodul cu cianurile, masa de manifestanţi a devenit mult mai eterogenă şi a început să cuprindă, din ce în ce mai mult segmente de populaţie în general neangajată şi neimplicată, acei „nu ştiu/nu răspund” din sondajele de opinie (care au atins şi procente de peste 40%!).

Apogeul implicării nehotărâţilor a fost între cele două tururi de scrutin prezidenţial. Atunci PSD şi Victor Ponta au ignorat semnalele acumulării unei mase critice de resentimente în rândul populaţiei neimplicate politic şi care, ca orice trăire afectivă, au avut o izbucnire puternică şi surprinzătoare. Iar canalul de propagare şi amplificare a acestei răbufniri a fost prin intermediul reţelelor de socializare.

Klaus Iohannis a devenit preşedintele României tocmai beneficiind de nevoia de schimbare a unui factor potenţator de conflict şi tensiune socială aşa cum a fost mult prea implicatul Traian Băsescu. Iohannis a fost doar imaginea unui simbol de care populaţia (dar mai ales „nehotărâţii”!) avea nevoie, chit că imaginea corespundea în mică măsură cu realitatea personajului. De aceea, ca simbol, Iohannis trebuia şi încă mai trebuie să confirme aşteptările. Părea că în primele săptămâni de mandat va reuşi (imunitatea parlamentarilor certaţi cu legea şi altele).

Apoi, tăcere. Inerţia entuziasmului i-a dat însă lui Iohannis o marjă de timp destul de lungă de acomodare. Nu voi comenta motivele pentru care preşedintele încă tace. Pot însă să constat că timpul de graţie începe să expire. Noua ofensivă a parlamentarilor contra justiţiei, veselia zglobie a prim-ministrului nederanjat de nimeni, doar şi acestea şi sunt suficiente pentru a considera suspectă de acum tăcerea aparent meditativă a preşedintelui.

Klaus Iohannis riscă sa pice mai de sus în încrederea oamenilor deoarece dezamăgirea creată de Băsescu a creat deja o bază de încărcătură negativă, tensionată, care doar parţial a fost defulată o dată cu alegerea lui etnicului german. Perioada de graţie acordată actualului preşedinte nu a detensionat aşteptările, ci doar le-a pus în aşteptare. Acum se pare că momentul decontului începe să apară. Iar punctul de cotitură pare a fi din analizele noastre problema defrişărilor din România. Premierul Ponta pare să fi înţeles miza şi doar a aruncat o „pisică” într-o declaraţie cum că „să nu dăm pădurea la orice firmă”.

Acum este momentul ca Iohannis să lămurească firele de suspiciune care îl leagă de interesele firmelor străine care taie ilegal păduri în România. Dar, deja nu mai este suficient doar atât! Răbdarea începe să se dizolve şi preşedintele ţării are nevoie urgentă să se implice activ în răspunsuri şi soluţii la câteva probleme capitale pentru ţară. Mai mult, trebuie să îşi declare public poziţia vizavi de: legea cu alegerea primarului dintr-un singur tur de scrutin – soluţie care poate le confirmă primarii PNL în funcţii, dar aduce o atingere gravă democraţiei şi egalităţii de şanse în alegerile locale; aceiaşi lege care presupune ca preşedinţii de consilii judeţene să redevină „soluţia” optimă a jocurilor de culise, şuntând votul direct al cetăţenilor; atacul parlamentar contra instituţiilor justiţiei.

Aş mai putea, ca cetăţean, să mai cer Preşedintelui Klaus Iohannis să se implice în proiectul (îngropat) de revizuire mai mult decât necesară a Constituţiei. Sau să sancţioneze public abuzul de ordonanţe de urgenţă (redând Parlamentului rolul legislativ!). Sau măcar să aibă o comunicare publică relativ constantă prin care să informeze naţiunea de agenda sa politică, de intenţiile care ţin de atribuţiile sale de preşedinte.

Dacă Iohannis nu poate să se trezească din lentoarea cu care abordează probleme din ce în ce mai constrângătoare pentru România, atunci este datoria cetăţenilor să iasă în stradă şi să acţioneze ca ceas deşteptător. Ţara este într-o situaţie periculoasă, nu doar prin prisma provocărilor de politică externă, dar şi fiindcă nu avem nevoie de o nouă dezamăgire. La nivelul psihologic colectiv, decepţia creată de un simbol care nu are foarte mare legătură cu persoana reală poate crea o apatie civică şi socială care poate naşte monştri. Şi atunci, începem să pierdem şi puţinul recuperat.