Conjuraţia traseiştilor

„Traseişti din toate partidele, uniţi-vă!“ Dacă tot a dispărut partidul unic, comunist, urmaşii şi nostalgicii regimului de tristă amintire au găsit o nouă formulă prin care să readucă în prim-planul vieţii politice unitatea în cuget şi în simţiri a politicianului mioritic.

Traseistul politic este, în esenţă, un nostalgic al partidului unic. Transcenderea sa de la stânga la dreapta, de la centralismul de stat la liberalismul economic, de la europenism la naţionalism este esenţa a ceea ce a însemnat în mare măsură activistul comunist român.

Pe parcursul celor 45 de ani cât comuniştii au condus România, aparatcik-ul român a fost de toate: şi filorus şi anti-rus, şi filoamerican şi anti-american, şi internaţionalist şi naţionalist, şi apărător al păcii, şi exportator de armament, şi luptător antiterorist şi complice cu antiteroriştii. Adevăraţi cameleoni. Seva, cultura lor politică a fost preluată după dispariţia partidului unic de traseişti.

Incolor, inodor, de toate şi nimic în fiinţa lui, traseistul român are în vene toată cultura politică a comuniştilor. A reuşit să comprime timpul şi nu are nevoie de zeci de ani pentru a-şi schimba ideile şi afinităţile politice. În câţiva ani, trec fără probleme prin toate etapele ideologice enumerate mai sus.

S-au profesionalizat. La fel ca activiştii comunişti, traseiştii beneficiează de toate binefacerile sistemului pe care îl slujesc: salarii bune, posibilitatea de a-şi rotunji veniturile la negru, accesul gratuit la facilităţile statului, contracte pe bani publici etc. Un aspect care merită reţinut este faptul că invariabil parcursul traseistului român s-a intersectat cu PSD. Un fel de chemare la origini. Doi dintre cei mai vizibili lideri ai PSD, preşedintele Liviu Dragnea şi ministrul Muncii Olguţa Vasilescu sunt produsele altor partide politice, Partidul Democrat, respectiv, PRM. Un alt produs exemplar al traseismului politic este ministrul de Externe Teodor Meleşcanu. La nivel local, situaţia traseiştilor este halucinantă, cred că nici măcar partenerii lor de viaţă nu mai ştiu în ce partid activează aceştia. 

Dacă aţi observat, există un anumit cod de etică în cazul traseiştilor: nu se ceartă între ei şi atunci când au prilejul acţionează unitar, indiferent de partidul în care activează vremelnic. Aşa au apărut „marţea neagră“, Ordonanţa 13, pensiile speciale, proiectele de lege anti-DNA etc.

Instinctul de haită al traseiştilor poate fi observat mult mai bine atunci când sunt colegi de partid. Se susţin în accesul la funcţii de conducere. Foştii peremişti şi locotenenţi ai lui Corneliu Vadim Tudor, Olguţa Vasilescu şi Codrin Ştefănescu, sunt ştabi la PSD, mulţi dintre colegii lor din PRM, care s-au transferat la PSD, având funcţii în diferite organizaţii locale. La ALDE e greu să găsim un netraseist, iar PNL are şi el destui „fii risipitori“, cum îi denumea candid fosta co-preşedintă Alina Gorghiu pe traseiştii reprimiţi în partid după alte rătăciri politice.

Mai poate fi stârpit fenomenul traseismului politic în România? În ceea ce priveşte PSD, PNL, PMP, ALDE, situaţia nu se mai poate schimba. Traseiştii s-au înfipt bine în ele, sunt în toate structurile de conducere şi au influenţă în luarea deciziilor.

Singura şansă stă în noile formaţiuni politice şi în special în USR. Aici, fenomenul poate fi, încă, stopat. Exemplele pot fi identificate rapid. Cel mai sigur ar fi să fie interzis prin statut primirea de membri care au făcut parte din alte partide politice. O uşă întredeschisă pentru câteva excepţii ar pemite o infuzie nedorită. Exemplu din experienţa personală. La USR Ilfov, organizaţie în activitatea căreia m-am implicat câteva luni, în perioada campaniei electorale, dintr-o organizaţie cu 60 de membri, vreo trei sau patru au făcut parte din alte partide politice. Recent, unul a fost ales preşedintele USR Ilfov. Un al doilea „fost“ este şef la Pantelimon. Au pus piciorul în prag şi, pe principiul prezentat mai sus, vor face loc şi altora.