Ce se (mai) poate face?

Cînd am ajuns în biroul meu de la Ministerul de Externe (decembrie 1997), unul dintre diplomaţii de carieră ai instituţiei mi-a făcut o vizită de curtoazie şi s-a recomandat, zîmbind, ca fiind un reprezentant al „părţii perene a ministerului”. Mesajul era destul de limpede:

„Dumneata, ca ministru, vii şi pleci. Dar noi, noi ăştia care lucrăm aici de mulţi ani (chiar de dinainte de 1989), rămînem. Aşa că nu-ţi face iluzii: ministerul sîntem noi, nu dumneata!”. Omul avea dreptate. Şi aceeaşi situaţie era – şi este – valabilă şi pentru alte ministere.

Pe de o parte, admit că orice instituţie majoră are nevoie de continuitate, iar continuitatea nu poate fi dată de vînzoleala politică de la vîrf. E nevoie de înalţi funcţionari competenţi, care să asigure buna funcţionare a lucrurilor, dincolo de schimbările, mai mult sau mai puţin inspirate, mai mult sau mai puţin arbitrare, ale şefilor. Pe de altă parte, comunitatea „perenă” a fiecărei instituţii nu e nici ea o armată de îngeri. Şi înăuntrul ei există discrete partizanate politice şi statornice obedienţe de „gaşcă”, inerţii birocratice, rezistenţă la orice schimbare (reacţie simetrică la schimbările pripite şi confuze de pe scena politică), solidaritate de „corp” etc. Toate la un loc sînt mai „tari”, atîrnă mai greu decît subordonarea (pasageră) faţă de un ministru sau altul. Şi, de multe ori, ministrul se vede blocat, dacă nu direct sabotat de aparatul cu care trebuie să lucreze pentru a-şi îndeplini programul.

O altă sursă de ineficienţă sînt unele legi şi regulamente. În genere, cînd ministrul ajunge în post, ele sînt gata făcute. De alţii, care au avut propriile lor proiecte, iniţiative, interese. Am ecouri, de regulă indirecte, din partea unor ministere care îşi justifică incapacitatea administrativă sau politică, invocînd o legislaţie inadecvată, de natură să diminueze radical competenţele manageriale ale conducătorilor lor. Lucrurile se întîmplă cam aşa: noul ministru e, încă din primele zile, îngropat în dosare. N-a avut încă timp să se dezmeticească şi nu are încă nici suficientă experienţă de resort, ca să se orienteze prompt în hăţişul de acte care i se pun, nu fără oarecare perfidie, pe birou. Dacă totuşi, fie şi la o privire rapidă, îi sar în ochi cîteva aberaţii şi propune remedierea lor imediată, „experţii” din partea „perenă” se grăbesc să-i atragă atenţia că propunerea lui nu e fezabilă. Cutare articol de lege, cutare ordonanţă de urgenţă de anul trecut se opun...

Mi-au ajuns la ureche şi lucruri mai grave. S-ar părea că o anumită reţea de corupţie, „cumetrie”, organizare subterană, derapaj instituţional „bine temperat” constituie lalolaltă o altă Românie decît cea aflată la vedere. Această reţea e de nedesfăcut. Îţi trebuie curaj, susţinere politică masivă şi timp. Dacă înăuntrul unui anumit eşafodaj instituţional constaţi nereguli funcţionale ample, o sistematică şi îndelung exersată contraselecţie a cadrelor, o indisolubilă încrengătură de nepotism, infracţionalitate, mită şi şantaj, e foarte greu să treci, peste noapte, la măsuri drastice. Nu poţi suspenda, pe termen indefinit, în vederea unei decente recalibrări, parcele întregi ale administraţiei publice şi ale serviciilor publice în general. Ai nevoie de ani pentru a regla situaţia. Pînă atunci, te mulţumeşti cu paşi mici, cu insesizabile corecturi de detaliu, fără mari efecte pragmatice. Am informaţii că, în mai toate fostele ţări comuniste, (dar mai ales în cele care au fost mai aproape de sfera de influenţă sovietică), situaţia e aproximativ aceeaşi. Am citit de curînd analiza unui cercetător armean cu privire la „tranziţia” ţării sale de la comunism la liberalism. În fapt, nu la liberalism s-a trecut, ci la un soi de „feudalism electoral”, bine organizat pentru a aduce şi menţine la putere o şmecheră cleptocraţie... (Cu nuanţele de rigoare, tot cam aşa arată şi evoluţia politică a unor ţări africane, după de-colonizare).

Un exemplu dintr-un domeniu care îmi e mai la îndemînă: cultura. Ce fel de reglementări sunt acelea care permit – cum s-a întîmplat, de curînd, la Muzeul Ţăranului Român – ca ocuparea postului de director să se decidă printr-un concurs (şi încă reiterat), care dă cîştig de cauză unui amator incert împotriva unui profesionist consacrat? Ce fel de reglementare e aceea care acceptă contestarea (ca membru al comisiei) a unui profesionist competent, dar e de acord cu legitimarea altora mult mai puţin profilaţi. Legi greşite? Obtuzitate culturală? Aranjamente impure? Perplexităţile se pot multiplica. Nu se înţelege, de pildă, după ce rigori vîrsta de pensionare (la vîrful unor instituţii de cultură, dar – alt exemplu – în serviciul diplomatic) are sau nu o relevanţă hotărîtoare. Unii sînt evacuaţi sec, pe bază calendaristică, în vreme ce alţii tind să moară, octogenari, în post. (Nu altfel par să stea lucrurile în spaţiul bisericesc: am văzut preoţi excepţionali, scoşi la pensie fără negociere, cînd sînt încă în putere şi mai mult decît vrednici în comunitatea pe care o păstoresc – e ceea ce ştiu despre părintele Moga de la Câmpina – pe cînd o sumedenie de ierarhi trec la Domnul din fotoliul lor episcopal, mult după ce nu mai au energia necesară pentru a-şi îndeplini oficiul).

S-ar zice că legile noastre sînt gîndite, adesea, pentru a favoriza impostura, intruziunile arbitrare în viaţa instituţiilor, bunul plac. Asta e! Ce e de făcut? Iată cîteva sugestii:

1. Cînd ţi se propune o demnitate publică, pune-te mai întîi la punct cu mecanismele ei. Citeşte legile care te vor „conduce”, informează-te şi fii gata să condiţionezi acceptarea funcţiei prin modificări legislative şi procedurale potrivite cu ceea ce vrei. Nu se poate? Refuzi. Ideea că întîi te angajezi şi faci pe urmă schimbările necesare s-a dovedit utopică (mai ales cînd n-ai garanţia unui mandat întreg).

2. Cînd constaţi că eşti împiedicat să-ţi îndeplineşti programul, să-ţi „implementezi” opţiunile şi că, de fapt, eşti invitat să faci un simplu „act de prezenţă”, o simplă coreografie de „reprezentare”, pleacă! Nu fi vanitos! Te asigur – din proprie experienţă – că a părăsi o „demnitate” în clipa în care constaţi că nu o poţi onora cum se cuvine e un gest eliberator, născător de euforie, în mult mai mare măsură decît episodul „înscăunării”.

3. Înainte să pleci, spune tot! Nu pentru a te justifica, ci pentru a face transparentă malformaţia instituţională pe care ai trăit-o. Explică societăţii şi celor care te vor urma în funcţie, cum arată, în realitate, ţărişoara. La ce ne putem aştepta şi ce-ar trebui să încercăm să facem pentru a schimba ceva în bine.

Ceea ce nu e recomandabil e să stai în jilţul ministerial şi să te plîngi. Şi să dai vina pe alţii: pe predecesori, pe prim-ministru, pe preşedinte, pe justiţie, pe „duşmani”, pe popor, pe soartă. Poţi să faci şi asta, dar după ce pleci. Nu poţi fi, în acelaşi timp, şi şef şi victimă...