Cazul Elena Udrea? Sau, poate, cazul nostru?

Discursul Elenei Udrea din Parlament, din 9 februarie, va rămâne în istoria României

Nu poţi, cunoscând pe cineva ca om politic, sau ca individ, să-l vezi brusc în cătuşe fără să ai un şoc. Nu o cunosc pe Elena Udrea în niciun fel, totuşi apariţia publică, a ei sau a oricărui om politic, în cătuşe, îi încalcă dreptul fundamental la respect ca om înainte de dovedirea vinovăţiei.

De la Gigi Becali la Adrian Sârbu, gestul arestatului de-a-şi flutura provocator cătuşele în faţa camerei de televiziune nu arată, cum probabil ar dori cel în cauză, cât de puţin îi pasă de situaţie ci, dimpotrivă, cât de inuman este modul de-a-l expune astfel oprobiului public.Este un fapt barbar, asemănător celui prin care un condamnat era în trecut dus în cuşcă prin piaţa publică pănă la închisoare. 

Detaliul cătuşelor, încă nepus în practică în momentul în care scriu, stârneşte pasiuni. De ce? Şi de ce este Elena Udrea de fapt un caz? Arestaţi, condamnaţi, anchetaţi au mai fost mulţi alţii înaintea ei, şi sunt şi acum. Există, printre comentatori,  o mare majoritate de critici, de la PSD la PNL, şi chiar dintre persoane (fost) apropiate PMP-ului, în timp ce doar vreo 5% din electorat a votat pentru ea la alegeri şi chiar un susţinător public din trecut, precum Traian Băsescu, s-a referit la ea abia pe 8 februarie, în termeni rezervaţi. Faptul că marile partide nu o sprijină este oarecum logic: PSD i-a fost totdeauna adversar, vechiul PDL a respins-o, prin Vasile Blaga, după o competiţie dură la şefia partidului, câştigată de el. Liderii unor acţiuni politice favorabile nu i-au rămas în preajmă nici ei şi puţini ziarişti îi sunt favorabili. S-ar spune că Elena Udrea face mai curând gol în jurul ei decât adună aliaţi. De ce? Vanitatea, incapacitatea de-a colabora cu egali, ci doar cu subalterni, se spune. Poate.  

Pe de-altă parte, nu există la noi niciun alt personaj politic la fel de mediatizat pe toate ecranele de televiziune, indiferent de opţiunile politice ale acestora; chiar apariţia preşedintelui Iohannis în Parlament, ori eşecul guvernului în negocierile cu FMI, pe 9 februarie, au trecut cvasi neobservate. Principiul apărat de ea, anume că anchetarea nu cere neapărat şi arestarea preventivă, este logic evident. De ce atunci această supra-măsură în acuzare, de ce condamnare cu majoritate de două treimi, sau mai mult, de ce această jubilare colectivă în faţa învinuirii ei prestabilite? De ce a ajuns ea, brusc, un pericol public?

Elena Udrea este un om singur, dar şi unul singular. Pluteşte, zâmbind şi ai zice intangibilă, peste lumi pestriţe, închircite, ambigue, inclusiv parlamentul. Trecerea aduce timpul în imagine şi timpul degradează scena, dar trecerea transformă acel loc în decorul acţiunii ei. Masa de ziarişti care de obicei apasă pe cel intervievat aici se desface, îi face loc, o ascultă, prin spaţiul rarefiat dintre ei. Interviul presei la ieşirea din spectacol devine spectacol în sine. Admir un teatru ieftin? Mai curând încerc să înţeleg. Este ea mereu egală cu un personaj creat, sau cu sine însăşi? Stil, sau adevăr? O mare doamnă, sau o mare actriţă? O mare luptătoare, sau victima predestinată a unei character assassination?

Căci frumuseţe, eleganţă, discurs – apelul din Parlament pe 9 februarie intră în istorie – fac din ea nu un tribun, cum ar fi dorit, cred, ci un posibil loser, un ţap ispăşitor, o victimă sacrificată de comunitate cu bună ştiinţă. Ca în mitologie, astfel îşi potoleşte comunitatea (politică, ziaristică, publicul unor televiziuni), poate, spaimele colective nespuse. Este la noi o veche neobişnuinţă cu un discurs radical, nu în expresie căci tupeu avem cât vrei, ci în conţinut, în reflecţie modernă asupra comportamentului nostru, una ruptă de seculara imagine de´România la porţile Orientului´: o bârfă comodă, şi o scuză auto ironică ´superioară´. Este aici apoi şi multă misoginie de care nu vrem să fim conştienţi, nici bărbaţii, nici femeile: noi încă nu am acceptat faptul fundamental că o societate, chiar rural-tradiţională ca a noastră, poate excela printr-o femeie la fel de bine ca printr-un bărbat. Se mai adaugă şi alte straturi din inconştientul nostru colectiv. Ipocrizia, de exemplu: explicăm un act curajos prin minciuna şi interesul personal al celui în cauză tocmai spre a ascunde incapacitatea noastră de-a-i egala curajul căci noi, nu-i aşa, nu vrem să minţim! Amintiri de dinainte de 1989 urcă şi ele la suprafaţă. Ne spunem că securitatea de atunci este SRI-ul de astăzi şi, ca şi atunci, că orice act de curaj este un răspuns naiv la  o provocare: cine e deştept, ca noi, nu-i cade pradă ci, inteligent, se ţine de-o parte. Sauve qui peut, să scape cine poate. Scuze care, de-altfel, pot ele însele camufla relaţiile mafiotice ale ´înţelepţilor´ în cauză.

Cerând apoi un proces onest şi discret, nu un teatru de estradă crud: este vorba de un om, nu de un icon de televiziune menit să ridice rating-ul cutărui post.

Lista poate continua. „Cazul nostru”, alături de „cazul Udrea”, pare la fel de complicat. Aşteptând cuminte deznodământul pe tuşă, nu rezolvăm însă nimic. Nici data viitoare nu vom şti cum să reacţionăm şi abisul negru de sub picioarele noastre ne poate oricând înghite şi pe noi. Cum să reacţionăm? Poate, mai întâi, refuzând să ne lepădăm de Elena Udrea ca de-o ciumată care ne poate contamina. Cerând apoi un proces onest şi discret, nu un teatru de estradă crud: este vorba de un om, nu de un icon de televiziune menit să ridice rating-ul cutărui post. Şi, mai ales, gândindu-ne cum ne-am purta noi, de-am fi acolo, singuri, la Parlament, ori la anchetă, şi am aştepta să ne vină rândul.