Memoriile unei Prinţese moldave (II)

Maruca Cantacuzino FOTO: dacicool.ro

Evocările soţiei lui Enescu sunt cele mai autentice, cele mai apropiate de adevărul întâmplat, în volumul de amintiri scris de Maria Cantacuzino Enescu, „Memoriile unei Prinţese moldave“

Ceea ce citim în continuare poate fi înţeles, în ceaţa timpului trăit, probabil, ca sublimarea sentimentului ce s-a desăvârşit în timp. Rememorările îl fac mai coerent şi îi dau dimensiunea pe care, desigur, Maria Cantacuzino nu o conştientizase în acest mod, atunci. Oricum, gândind la această relaţie de-o viaţă, evocările Marucăi sunt totuşi cele mai autentice, cele mai apropiate de adevărul întâmplat. La capătul drumului vieţii, când probabil şi-a revăzut paginile cu însemnări, Maruca nu avea nevoie de justificări pentru ceea ce fusese, păstra acele cuvinte din tandreţea resimţită pentru marele artist. 

Deci, iată pasajul următor care, pentru valoarea literară, sentimentală şi, desigur, documentară, merită cunoscut: „Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat, şi că am rămas singură cu el până dimineaţa. El? Cine, el? Această fiinţă extraordinară care conţinea tot universul, în care se întâlneau trecutul, prezentul şi viitorul. Luminos sau întunecat? Îţi mai pui întrebarea sub impresia unei astfel de lovituri? Când l-am văzut în zori, gata să plece la Peleş – continuă Maruca povestirea acelei nopţi – pe cerul limpezit de furtună săltau în cavalcadă nori rozii, cu o margine incandescentă, în spatele cărora ziua se înălţa pe aripi de lumină. Şi în mine, bucuria deschidea aripi imense care m-au dus departe, foarte departe de tot ceea ce fusese, spre regiuni absolute de a căror existenţă nu avusesem măcar habar. Când ne-am despărţit, la poarta grădinii, mi-a spus, cu vocea lui profundă, muzicală, căreia nu-i rezistau nici oameni, nici animale – Veţi veni, nu-i aşa, la orele unsprezece, la Peleş, să mă auziţi cântând pentru regina Elisabeta“.

TANDREŢE DUREROASĂ

Ce impresie deosebită a momentului şi, să recunoaştem, cu câtă claritate subtilă ne este povestită! În cuprinsul cărţii, aceste impresii legate de personalitatea artistului nu pot fi comparate cu nicio altă însemnare sentimentală: „Vorbea încet, fără să mă privească, pentru a nu tulbura misterul orei deosebite, ridicându-şi privirea exaltată spre fuga norilor rozii cu tiv de foc şi zorii care se iveau. Fiecare cuvânt al său rezona în pieptul meu ca şi cum misterul însuşi ar fi vorbit. Părea şi mai înalt încă în lumina zilei decât în întunericul din casă. Se unea într-un tot cu splendoarea grandioasă a naturii care se trezea, domolită în zori. Ghiceam că şi în adâncul lui mocnea puterea furtunilor şi a primejdiilor, cu o ameninţare latentă ce mărea atracţia extraordinară ce o emana“.

Pentru prima dată, după aceste meditaţii introspective, Maria Cantacuzino aduce vorba despre muzică. Dar, desigur, tot cu o conotaţie afectivă, explicabilă de altfel: „Cânta la Peleş pentru regina Carmen Sylva şi invitaţii săi? La ce instrument cânta el, această fiinţă fabuloasă, care aducea cu ea trăsnetul şi toată bucuria universului? Nu-mi mai aminteam... deşi Europa îl consacrase deja ca violonist de geniu şi că, fără să aibă vreun merit, România se mândrea cu el. În acea primă dimineaţă a iubirii noastre, nu am cunoscut decât marea felină, Sfinxul în mijlocul asprelor singurătăţi ale geniului şi ale pasiunii sau fenomen de temut al naturii. Mult mai târziu îl voi descoperi pe copilul blând al oamenilor, sufletul sensibil, disperat, şi inima adorabilă cu fibre feminine, de care m-am legat încetul cu încetul, cu o tandreţe dureroasă din cauza intensităţii sale“.

Ghiceam că şi în adâncul lui mocnea puterea furtunilor şi a primejdiilor, cu o ameninţare latentă ce mărea atracţia extraordinară ce o emana   Maruca Cantacuzino

Pentru oricine a aflat de existenţa acestei iubiri, adeseori discutată în lumea mondenă dinainte de Primul Război Mondial, devenită un subiect interesant de interpretare sau de cleveteli, mai ales în timpul furtunilor sentimentale care, se ştie, au existat, aceste fragmente de amintiri sunt o surpriză, deoarece numai o fiinţă puternic îndrăgostită şi iubitoare le poate ţine minte şi le poate spune:

„Singuri noi vom fi de acum înainte, în Cosmos, el şi cu mine. Şi unul prin altul vom participa la tot ce este bucurie pe pământ şi dincolo de el“. La Peleş, concertul omagiu adresat reginei Elisabeta îşi începe desfăşurarea. Este interesantă, în acest climat protocolar, reacţia Marucăi: „Îl caut pe George Enescu fără să-l zăresc printre muzicienii care o înconjoară pe regină. Un tânăr zvelt, în gri, cu frunte frumoasă, ia vioara în mână. Să fie el, oare? Numai când şi-a îndreptat spre mine ochii verzi scăldaţi în vis de ape, l-am recunoscut“.

Şi amintirile acestor prime momente se încheie aici. Probabil că lumina lor a fost, pentru amândoi, un balsam al timpului şi suferinţelor. „Întâlnin-du-mă, George Enescu găsise un port pentru inima lui înnebunită de singurătatea din mijlocul mulţimilor şi al lumii mondene pe care o frecventa datorită carierei sale – spune Maruca. Lângă mine mai găsea, nu ceea ce se numeşte inspiraţie – un geniu nu se inspiră decât din el însuşi –, dar şi climatul propriu acestui geniu al lui şi un teren propice germenilor creaţiei sale“. 

Fragmente din volumul: Grigore Constantinescu - George Enescu, Colecţia „Muzica viva“ nr.3, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti 2009