Memoriile unei Prinţese moldave (I)

În cuprinsul impresionantului volum de amintiri, scris de Maria Cantacuzino Enescu – Memoriile unei Prinţese Moldave – am căutat, fireşte, cât mai multe, interesante, inedite şi expresive referiri la George Enescu.

Referirile la George Enescu sunt deosebit de numeroase şi, dintr-un anume moment, explicit legate de personalitatea marelui muzician, despre care autoarea vorbeşte cu admiraţie şi „altfel” decât am întâlnit în alte scrieri. La princesse aimée dovedeşte astfel că, dincolo de orice presupuneri, a fost mereu conştientă de privilegiul relaţiei sale cu Enescu, chiar dacă, de-a lungul anilor, această relaţie nu a fost lipsită de momente dificile. Referindu-se la momentul întâlnirii lor, Ilie Kogălniceanu scria, în cartea sa, Destăinuiri despre George Enescu: „L-a cunoscut pe George Enescu, întâmplător, la o răscruce de drumuri în pădurile Sinaii. S-a avansat data 1907, cu prioritate, dar şi anii 1909 şi 1912“. 

Într-adevăr, se pare că referirile acestea sunt confirmate şi de cele consemnate în memorii de către Maruca. Lor le rezervăm în continuare unele lecturi din amintirile sale, începând cu momentul primei întâlniri cu Enescu. 

„Era în iulie, la Sinaia, într-o dimineaţă cu soare şi cer senin, fără vânt şi fără nori“ – povesteşte ea. Continuând descrierea, care ilustrează şi capacitatea sa de a idealiza anumite momente de viaţă trăită şi trecută în expresie literară, citim: „Crestele solemne, încununate de strălucire, răcoarea venind din adâncul pădurii, liniştea cu ritmurile subterane de susur de izvoare şi freamăt surd al brazilor nemişcaţi. În taior alb şi pălărie mare verde, coboram de la Pelişor unde luasem un mic dejun englezesc cu prinţesa Maria, în voalurile ei violete, ca şi acea dimineaţă lăsată de Dumnezeu“.

AMINTIRI DE PE DIVAN

Firul amintirilor Marucăi este abil condus spre efectul care îi pâlpâia încă în memorie: „Puţin mai înainte de mănăstire, trei siluete de bărbaţi care veneau din sens invers, pe drumul mărginit de brazi uriaşi, care urcă spre Peleş,mi-au reţinut atenţia. Fulgerul tulburător din doi ochi verzi visători şi uşoara ezitare a pasului unei siluete înalte, cenuşii, mi-au transmis un fior nelămurit. Trecusem tocmai pe lângă George Enescu, pe care nu-l cunoscusem încă“.

Este credibil că impresia trebuie să fi fost puternică, căci evenimentele ce au urmat au drept scenă conjugarea decorului cu trăirile povestitoarei: „La câteva zile după ce îl întâlnisem pe George Enescu pe drumul de la Peleş, după cină, fumam o ţigară orientală parfumată, pe divanul meu, alături de prinţesa Maria, strălucitoare în voalurile ei roz; tricota fără să vadă lucrul, în semiîntunericul camerei, aşa cum fac bătrânele irlandeze oarbe. Fusese o atmosferă apăsătoare toată ziua. În timpul cinei, copacii bătuţi de vântul neaşteptat ne-au făcut să presimţim o furtună şi, în salonul de invitaţi, liniştea devenise ameninţătoare“. Imaginile se succed dramatizând momentul cu o puternică forţă de sugestie. 

Farmecul personalităţii enesciene se răspândea în preajma acestei femei

Maruca descrie felul în care, fiecare, legase o conversaţie sau asculta neatent muzica pianistului Koff, interpretând nocturne şi preludii de Chopin. Nu întâmplător apare aici numele soţului ei, Mihai Cantacuzino, de care destinul o despărţise în urma unor dezamăgiri ce modificaseră negativ relaţiile dintre ei. Iată ce urmează: „Afară furtuna creştea, lumina cu violenţă munţii, tunetul făcea să tremure geamurile. Mihai se ridicase să plece, ca în fiecare seară, la cazinou, când un zgomot puternic ne-a ţintuit pe loc. Trăsnetul căzuse la câţiva paşi de casă, peste unul dintre cei mai frumoşi copaci din grădină. În aceeaşi clipă, uşile salonului s-au deschis de o parte şi de alta şi majordomul anunţă: Domnul George Enescu. Bărbat, zeu sau demon – continuă Maria Cantacuzino – este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, sveltă dar compactă, ca de jasp negru?“.

Se înţelege, impresia a fost puternică, rămânând astfel de-a lungul anilor ce au trecut, căci Maruca adaugă: „Destinul în persoană înaintează spre mine, fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient. Nu ştiu ce cuvinte importante mi-au scăpat, fără ca măcar să-mi dau seama de ce se întâmpla; căzusem parcă într-o prăpastie, cu o minunată senzaţie de prăbuşire“. 

Cu luciditatea ce îi era totuşi caracteristică, Maria Cantacuzino întrerupe această pasională evocare pentru a comenta, parcă ar fi fost un privitor: „Cine l-a invitat? Ezitasem, refuzasem chiar – fără vreun motiv plauzibil. Cine l-a adus? La insistenţele lui Mihai, Boskoff se dusese după el cu maşina, la palatul regal unde locuieşte. Numai soţii pot să grăbească astfel destinul“. Într-adevăr, revelaţia celor doi, aflaţi încă în plină tinereţe, avea să fie motivul unei apropieri ce a durat apoi tot restul vieţii. Farmecul personalităţii enesciene, pe care noi îl descoperim ascultându-i muzica, se răspândea fascinant în preajma acestei femei, brusc îndrăgostită.

Fragmente din volumul: Grigore Constantinescu - George Enescu, Colecţia „Muzica viva“ nr.3 Editura Didactică şi pedagocică, Bucureşti 2009