La ce sunt bune protestele

“Dacă ne gândim bine, în decembrie 1989 s-au adunat iniţial să protesteze împotriva lui Ceauşescu mai puţin de 10.000 de oameni” – mi-a zis un amic. “Şi, pornind de la asta, a căzut un regim”.

Duminica trecută, în Bucureşti au manifestat vreo zece mii, în alte oraşe alte câteva mii. Sunt puţini, zic unii, şi fac imediat comparaţia cu sutele de mii de oameni care au manifestat la Paris, la Madrid, la Roma sau în alte părţi, pentru cauze diverse. Aritmetic vorbind, aşa este. Şi e foarte uşor să te ascunzi după cifre. Dar dacă ţinem cont de faptul că în alte ţări practica protestelor de stradă e îndelung exersată (mai ales în Franţa ori Italia, de pildă), iar la noi, de ani întregi, cele mai “consistente” participări au fost de câteva mii de inşi aduşi cu autobuzele la nişte mitinguri sindicale bifate funcţionăreşte, fără nici un efect, atunci percepţia se schimbă. Deci, în primul rând, e bine că oamenii au ieşit să protesteze. Şi nu pentru că vor salarii mai mari.

E adăvarat, asta ne face un pic melancolici: de ce nu s-a manifestat şi pentru alte cauze nobile, de ce n-au ieşit oamenii în stradă cu miile ca să protesteze împotriva atâtor aberaţii şi prostii guvernamentale? De ce nu s-a manifestat masiv, de pildă, pentru independenţa televiziunii publice (cum s-a întâmplat la Praga, în ziua de Crăciun, în urmă cu mai mulţi ani) sau împotriva demolărilor abuzive din Bucureşti? Sau împotriva corupţiei generalizate? Sau – ştiu că nu e o cauză “sexy”, dar ne omoară cu zile – împotriva cheltuirii aberante a banilor publici? De ce astfel de teme – şi altele – au parte doar de resemnare? Vast subiect: dacă ne apucăm să-l dezbatem, riscăm să-i auzim iar pe fatalişti spunând că “mămăliga nu explodează” ş. cl.

Pe de altă parte, tranziţia românească a cunoscut o vastă experienţă în materie de manipulare politică şi mediatică a protestelor de stradă. Începând din 1990, când Ion Iliescu îi declara “golani” şi “legionari” pe protestatarii din Piaţa Universităţii (şi o bună parte a publicului a crezut asta), diverse manifestaţii au fost infiltrate de partide, umflate cu pompa când erau favorabile unora şi minimalizate când erau favorabile altora etc. Acum însă e mai complicat. În era Facebook-ului, a Internetului mobil şi a multiplicării surselor de informare, televiziunile “mainstream” nu mai sunt ce-au fost: nu mai poţi “minţi poporul cu televizorul” ca-n 1990, când preşedintele TVR, Răzvan Theodorescu, zicea că nu poate transmite imagini de la manifestaţii “pentru că e ceaţă”. Ziare tipărite nu prea mai avem – căci abia mai vând câteva mii de exemplare, deci curentele de opinie se formează în altă parte. Şi apoi, pe “ăştia tineri” care butonează tot timpul smartphone-ul nu poţi să-i duci de nas aşa uşor: ştiu să-şi caute singuri informaţia relevantă, comunică mai departe ce au aflat, au o prudenţă sănătoasă faţă de comunicatele oficiale şi au învăţat să detecteze minciunile politicienilor. Aşa că spusa lui Ion Iliescu (că protestatarii “nu ştiu ce vor”) nu mai poate avea impactul pe care l-a avut vorba cu “golanii” în 1990 (dar nu putem decât să salutăm consecvenţa d-lui Iliescu faţă de protestatari – e de bine!). Iar o gogoaşă propagandistică ieftină precum “ştirea” dată de Evenimentul zilei şi de B1 TV, cum că în spatele protestelor s-ar afla George Soros, nu mai prinde. În orice caz, nu la generaţia “conectată”.

Constat că legea privind exploatarea de la Roşia Montană începe să fie respinsă în serie – de comisiile parlamentare, de Crin Antonescu, de jumătatea lui Victor Ponta etc. Unii se grăbesc să anunţe victoria şi să declare că protestele au fost eficiente. Deocamdată însă Roşia Montană nu e salvată cu totul (căci oamenii de acolo tot prost vor trăi, zona e tot mono-industrială), iar dacă se confirmă ipoteza că RMGC va cere despăgubiri statului român, vor apărea noi probleme şi costuri din banii publici. Aşa încât protestele sunt bune nu neapărat (sau nu numai) pentru că au blocat proiectul de lege, ci pentru că – în sfârşit – exprimă un mesaj consistent împotriva proastei guvernări şi a matrapazlâcurilor politice. Căci, până la urmă, lunga poveste a exploatării aurului la Roşia Montană asta e: o consecinţă a iresponsabilităţii Statului şi a tuturor guvernelor, de 15 ani încoace. Sunt mai degrabă sceptic, nu împărtăşesc entuziasmul celor care cred că de la aceste proteste începe “revoluţia” sau măcar “marea schimbare”. Dar cred că amicul meu are dreptate: pe cortexul politicienilor şi guvernanţilor noştri renaşte teama de vocile străzii şi revine amintirea că, în fond, căderea regimului Ceauşescu tot de la câteva mii de voci a început.