Despre Dinu Patriciu şi proiectul „Adevărul“

Despre Dinu Patriciu  pot  să spun că este fondatorul „Adevărului” modern. Visa sa facă din „Adevărul” o mare companie multinaţională. Adică un fel de News Corporation sau Time Warner al regiunii noastre, în Balcani, Europa Centrală, Republica Moldova, Ucraina, Georgia ( ţară pentru care avea o slăbiciune aparte, fiind un mare admirator al guvernării neoliberale a lui Saakaşvili, cu care de altfel se afla în relaţii foarte apropiate).

Din varii motive (unele imputabile lui, altele, nu), proiectul nu a ieşit aşa cum şi l-a imaginat. Dar chiar şi aşa, „Adevărul”, un nume de referinţă în media românească de azi, are încă la bază acea idee a lui Dinu Patriciu.

Eurosceptic şi libertarian convins, mergea până acolo încât să  susţină nu doar că statul social trebuie desfiinţat, că  sănătatea, serviciile publice, educaţia trebuie privatizate complet. Dar era convins că marile companii ar face chiar şi o mai bună diplomaţie decât statele – guvernele mai mult încurcă, pun piedici, inventează singure probleme pe care să le rezolve mai apoi, justificându-şi birocraţia, obişnuia el să spună.

Şi totuşi, tocmai acest eurosceptic a  finanţat primul birou al unei companii media private româneşti în capitala Uniunii Europene. Ca şi alte proiecte de-ale lui, nu a rezistat. Dar, în orice caz, ideea lui nu era să se oprească la Bruxelles. Viitoarea lui mare companie media ar fi urmat să aibă birouri la Washington, Londra, Beijing, Singapore.

Poate că era un plan nebunesc, într-adevăr – dar cine a mai avut de atunci gândire globală în media din România? Azi, în multe cazuri, gândirea pare a nu depăşi liga judeţeană...

Nu am fost şi nu sunt nici procurorul şi nici avocatul lui – sunt destui din aceştia. Nu mă pot pronunţa asupra cauzelor pentru care proiectul media „Adevărul” nu a ajuns acolo unde şi-l imagina Dinu Patriciu – nu mă pricep la afaceri. Şi nici nu e momentul acum să dezvolt o discuţie despre chestiunile editoriale. Poate, altădată.

Îmi imaginez însă că dacă proiectul ar fi reuşit (în parte, bineînţeles, fiindcă în totalitate era practic imposibil)  presa românească în întregul ei ar fi arătat astăzi mai bine.