Priveşte cerul! În stânga Lunii şi ceva mai departe. Adrian Şonka: „Când te uiţi prin telescop, important e să observi. Nu te uiţi aşa, ca la televizor“

Oricine îndrăzneşte să-şi ridice ochii de la vârful pantofilor spre cer găseşte spectacolul astral încântător. Curioşii şi pasionaţii de astronomie, care vor să privească îndeaproape corpurile cereşti, pot merge la Observatorul Astronomic „Vasile Urseanu“. Dacă pasiunea este dusă la facultate, atunci se găseşte un loc şi la Institutul Astronomic al Academiei Române. Orişicât, astonomia este pentru toţi.

Când cerul e senin şi Luna plină străluceşte, privirea se ridică instinctiv în sus. E frumos când e plin de stele – milioane!, vine gândul exclamativ. E un joc de putere în văzduh, căci ochiul e atras de cea mai mare şi mai strălucitoare stea. Urmează, după caz, diversele referinţe şi emoţii individuale. Omul poate fi copleşit de romantismul liric al secolelor trecute, fie de curajul şi curiozitatea exploratoare mai recente – „Ground control to Major Tom“, poate răsuna în căşti sau în gând – fie de convingerile şi dorinţele futuriste şi fantastice, încă nerostite. Aşa merg lucrurile, Cosmosul a rămas obiectul fascinaţiei omenirii de milenii.

Dar aceasta nu mai este epoca în care spaţiul extraterestru sperie sau oferă răspunsuri mistice sau ne individualizează în superlativ. Nu. Astăzi, oamenii creionează mai bine decât oricând tabloul Universului şi nu mai aşteaptă să le răspundă Luceferii. Aşadar, ce se întâmplă în spectacolul ceresc: de fapt, cerul nu este împânzit de milioane de stele, ci de câteva mii, dintre care cea mai luminoasă este Sirius. Este o stea din constelaţia Câinele Mare, care se află la 8,6 ani-lumină de Pământ – aşadar, aproape, în vecinătate – şi care se apropie uşor de Sistemul Solar. În următoarele sute de mii de ani, tot ea va străluci cel mai puternic, nicio grijă. Se pot spune multe despre Sirius, dar pe scurt: este de două ori mai mare decât Soarele şi de 25 de ori mai luminoasă şi este cunoscută din Antichitate, de când Sirius sus răsărea şi îi anunţa pe egipteni de inundaţiile Nilului şi pe grecii antici de instalarea caniculei de vară.

Totuşi, n-a dispărut complet poezia astrală, măcar pentru că atunci când priveşti lung la Sirius – sau la oricare altă stea – te uiţi înapoi în timp, în cel mai tradiţional sens al cuvântului. Asta pentru că lumina stelei a călătorit mii de ani până să ajungă la Pământ, astfel că ceea ce vezi este felul în care strălucea steaua acum mult timp, pe vremea străbunicilor.

Câte-n Lună şi-n stele

Aceasta nu este o lecţie de astronomie. Sunt scurte informaţii despre un mic colţ de Univers. Pentru o plimbare cumsecade printre stele, galaxii şi planete este recomandată o vizită la Observatorul Astronomic „Vasile Urseanu“ din Bucureşti. Acolo poţi afla câte-n Lună şi-n stele despre Sistemul Solar şi despre tainele Universului. Observatorul a fost redeschis publicului, după o perioadă de doi ani de reabilitare şi modernizare. Sălile recent renovate îi aşteaptă pe cei mari şi pe cei mici deopotrivă pentru prezentări şi discuţii despre Sistemul Solar, unde pot învăţa constelaţiile, caracteristicile planetelor şi mişcările celorlalte corpuri cereşti.

Nu e niciodată prea târziu pentru a afla lucrurile acestea, ne asigură coordonatorul Observatorului, Adrian Şonka. Oamenii, prea prinşi de realităţile imediate, de aici, din bucăţica aceasta de pământ, uită uneori să se mai preocupe de ce se întâmplă în galaxie. Acolo e mai puţin verde, dar şi mai puţin suspin. Orişicât, un lucru e cert: lumea oamenilor pasionaţi de astronomie pare mai dinamică şi mai amplă. Orizonturile lor sunt, practic, infinite. Cerul nu este limita. Şi, deşi nu vorbesc despre lirismul aştrilor, chiar şi în discuţiile cele mai serioase, se găseşte o fărâmă de poezie a existenţei. Iată, de pildă, acest scurt fragment, ales întâmplător, de pe forumul blogului sonkab.wordpress.com. În mai 2012, Cristina a avut o nedumerire nocturnă: „Acum o săptămână, pe 4 mai, aprox. ora 22.00, ceva mai departe şi la stânga Lunii s-a văzut o stea foarte strălucitoare şi destul de mare. M-am gandit că o fi Jupiter, dar nu are cum… Azi-noapte, pe la ora 4, la stânga Lunii şi mai aproape faţă de acum o săptămână, am văzut aceeaşi stea. Pare să fie din constelaţia Vărsătorului, dar nu ştiu niciuna chiar aşa frumoasă şi strălucitoare. Mă poţi ajuta?“. Despre asta este vorba: să găseşti steaua aceea frumoasă şi necunoscută din preajma Lunii, să dispară şi să o regăseşti peste ceva vreme, la fel de strălucitoare. Aici sunt misterele Universului.

Foto: Clădirea Observatorului Astronomic din Bucureşti, deschis de Vasile Urseanu pentru astronomii amatori, în 1910; Sursa: astro-urseanu.ro

Moştenirea amiralului

Observatorul Astronomic din Bucureşti a fost dotat cu un telescop computerizat, modern, care îi va purta pe vizitatori într-o „Călătorie prin Univers“, aşa cum se numeşte turul ghidat al cerului, condus de Adrian Şonka. În zilele în care cerul este acoperit de nori şi nu pot fi folosite telescoapele, vizitatorii sunt primiţi în Planetariu, unde pot urmări filme şi unde poate fi proiectată bolta cerească. Va fi un spectacol cu lumini mai interesant decât cel de Anul Nou, având în vedere că simulatoarele astronomice pot configura chiar şi cerul de peste 2000 de ani.

„Noi, într-adevăr, funcţionăm ca o casă memorială, pentru că imobilul a aparţinut amiralului Vasile Urseanu. Însă, oamenii nu trebuie să se aştepte să găsească aici exponate. N-avem aşa ceva. Noi aducem astronomia mai aproape de oameni, îi învăţăm care e locul nostru în Univers prin prezentări, prin observaţii, dar nu avem piese de muzeu. Amiralul nu a lăsat multe obiecte, pentru că aceasta nu era casa în care locuia. Ne-a lăsat echipamentul lui astronomic – o lunetă cu câteva accesorii“, spune Adrian Şonka. 

Navigator printre stele

Clădirea Observatorului public din Bucureşti este, aşa cum spunea şi Adrian Şonka, o moştenire lăsată de amiralul Vasile Urseanu. Personalitatea sa este o piatră de hotar în istoria astronomiei româneşti, deşi cariera sa a fost legată hotărâtor de dezvoltarea marinei militare a României. Amiralul Urseanu (1848-1926) s-a evidenţiat în timpul Războiului de Independenţă, când a luptat la Calafat, însărcinat fiind cu instalarea Bateriei 6 „Renaşterea“. L-a auzit pe Carol I strigând: „Asta-i muzica ce-mi place!“, când au răsunat primele focuri româneşti peste Dunăre. A participat cu succes la căderea Vidinului şi a fost decorat cu ordinul „Steaua României de război“, Crucea „Trecerea Dunării“ şi cu Medalia „Apărătorii Independenţei“. În 1878, a fost numit comandant superior al bateriilor de marină, iar după încheierea conflictului, a fost însărcinat cu organizarea marinei române la Dunăre şi la Marea Neagră. Aşa s-a făcut că a supervizat, pe şantierele navale de la Londra, construirea unor nave militare, printre care s-a numărat şi prima navă-şcoală românească, bricul „Mircea“.

Amiralul nu a fost preocupat numai de marină. Cea mai mare pasiune a sa a fost astronomia. După ce a fost trecut în rezervă, în 1901, şi-a concentrat eforturile în această direcţie. Astfel că în 1908 a fost cooptat de Victor Anestin, ziarist şi astronom amator, în recent înfiinţata Societate Astronomică Română „Camille Flammarion“. Pe 27 ianuarie 1908, Vasile Urseanu deschidea prima şedinţă a societăţii, în strada Doamnei, în calitate de preşedinte. Asociaţia reunea aproximativ 30 de pasionaţi de astronomie din Bucureşti. Nu erau mulţi, dar aveau perspective largi.

Ideea de a construi un observator astronomic a încolţit în mintea amiralului încă din 1908, iar în 1910 deja era realitate. Din fonduri proprii, a construit în Bucureşti, pe bulevardul Colţei (astăzi, Lascăr Catargiu) un edificiu în formă de yacht, cu o cupolă de observator. Vasile Urseanu spunea că aşa a poftit el, să simtă că pluteşte pe mare în timp ce face observaţii cu luneta, iar arhitectul I.D. Berindei i-a ascultat dorinţa. Casa lui Urseanu a devenit epicentrul amatorilor de astronomie din Bucureştii acelor vremuri. „Au mai existat observatoare astronomice private, dar cu instrumente mai mici şi pe care le foloseau numai proprietarii. Urseanu a deschis casa asta mare pentru toţi pasionaţii de astronomie. A fost, să zicem aşa, un observator public privat. Nu vindea bilete la intrare, dar veneau pasionaţii şi apoi scriau în ziarul «Ştiinţelor şi călătoriilor» şi în revista «Orion» despre observaţiile făcute aici. A fost, totuşi, primul observator dotat cu lunetă Zeiss de mari dimensiuni, 150 de milimetri, cu o cupolă specială, cu o terasă de observaţie. Omul s-a gândit la toate“, spune Adrian Şonka. După moartea amiralului, clădirea a adăpostit pentru o vreme Pinacoteca Bucureştiului şi a fost sediul Fanfarei, pentru ca în aprilie 1950, să fie reinstalată luneta şi să fie redeschis publicului în scopul pe care şi l-a dorit dintotdeauna  Vasile Urseanu: locul în care oamenii să poată ajunge mai aproape de stele. 

Adrian Şonka, coordonatorul Observatorului Astronomic „Vasile Urseanu“:

„Când te uiţi printr-un telescop, important e să observi. Nu te uiţi aşa, ca la televizor“

Adrian Şonka (foto dreapta) deschide fereastra către Univers în fiecare zi, din cupola edificiului de pe bulevardul Lascăr Catargiu.Orice curios e binevenit, mai ales dacă e cerul senin. Reporterii „Weekend Adevărul“ au discutat, cu picioarele pe pământ, cu domnul Şonka despre ce înseamnă, de fapt, să observi obiectele cosmice, despre cum e bine să se facă o călătorie cu telescopul pe harta cerului şi despre lumea astronomilor amatori din Capitală. În final, se poate garanta că în nopţile senine vom privi mai des cerul, dar fără să promitem că nu ne punem o dorinţă când vedem o stea căzătoare.

„Weekend Adevărul“: Observatorul Astronomic „Vasile Urseanu“ a fost redeschis sâmbătă, 3 decembrie, după doi ani de lucrări de renovare. Ce aşteptări trebuie să aibă vizitatorii?

Adrian Şonka: Oamenii trebuie să ştie că Observatorul este un loc pentru ei, unde pot vedea Universul prin telescop. Important e nu numai că avem telescoape, dar avem şi oameni pregătiţi. Oricine îşi poate cumpăra telescop, dar oameni care să îţi explice ce vezi nu găseşti.

Aşadar, telescopul de apartament nu e o idee foarte bună. Te uiţi şi nu ştii exact la ce.

Nici măcar, pentru că nu ştii la ce să te uiţi, adică nu ştii în ce direcţie să orientezi telescopul. Cei care-şi cumpără telescop fără să înveţe cerul înainte se uită o dată la Lună, apoi la o stea şi după aceea se plictisesc, nu mai ştiu ce să vadă. Noi oferim serviciul acesta şi acum este mai uşor, pentru că avem instrumente mai bune şi locul este mai frumos.

Care observaţii sunt mai interesante? Cele de zi sau cele de noapte?

Dacă vrei să vezi obiecte mai multe şi mai diferite, atunci noaptea e mai bine. Vezi planete, stele, roiuri stelare, nebuloase, galaxii. Dar dacă vrei să vezi că se întâmplă ceva, efectiv, în momentul în care te uiţi, atunci trebuie să vii ziua. Soarele are o multitudine de fenomene care se modifică într-o jumătate de oră.

De la Observator se poate vedea galaxia, aşa cum apare în fotografiile din câmp deschis?

Nu. Niciodată nu vei putea vedea Calea Lactee cum apare în fotografii. Eşti limitat de expunerea ochiului, care expune de câteva ori pe secundă. Atunci când faci o astfel de fotografie, poţi să expui şi zece minute. În plus, nu vedem în culori dacă nu e lumină multă.

Ce constelaţii sunt cele mai interesante pentru observaţii? Care e cea frumoasă stea, de pildă?

Nu aş putea spune că e vreuna frumoasă. Stelele se văd prin telescop ca nişte puncte luminoase. Dar sunt tot felul de stele interesante – şi mari, şi mici, stele care au sateliţi alte stele. Vizitatorilor le plac stelele duble, care sunt colorate diferit, cum ar fi Albireo Beta Cygni, care se vede seara din Observator şi e o stea galbenă şi una albastră. Spectaculoase pentru vizitatori sunt şi Pleiadele, un roi stelar.

Foto: Perseidele şi steaua dublă Albireo Beta Cygni sunt vedetele cosmice

În trecut, ofereaţi un curs de astronomie pentru începători. Mai există?

Anul acesta nu am putut să ţinem cursul, pentru că vrem să-l începem întotdeauna în noiembrie şi să-l terminăm vara. Or, pentru că am pierdut startul şi nu am avut informaţii exacte când putem deschide, vom relua cursul de anul viitor. În schimb, am pregătit pentru public lecţii de astronomie în Planetarium. Dar orice seară în care vii la Observator poate fi un mini-curs de astronomie. Nu vii, te uiţi şi pleci. Le arătăm oamenilor constelaţiile, le explicăm lucruri despre stele şi planete şi pot vedea despre ce discutăm. Poţi sta aici două, trei ore şi poţi afla foarte multe lucruri. De pildă, e bine de ştiut că atunci când te uiţi printr-un telescop, important e să observi. Nu te uiţi aşa, ca şi cum te-ai uita la televizor. Iar partea asta de observaţie se învaţă cu timpul.

Pasiunea pentru aştri

Există oameni care vin constant şi fac observaţii?

Da, sigur. Dar după o perioadă nu mai sunt chiar vizitatori. Devin astronomi amatori şi se pot afilia unei asociaţii. Noi am avut întotdeauna relaţii cu Astroclubul Bucureşti, care are şi sediul aici. Oamenii sunt pasionaţi şi unii ştiu la fel de multe ca şi noi, cei care lucrăm aici. Mai mult, şi noi toţi cei care lucrăm acum cu publicul am fost odată vizitatori. Am venit tot mai des, până ce le-a fost ruşine oamenilor să ne mai ia bilet la intrare, am învăţat cot la cot cu cei care lucrau atunci la Observator, apoi am intrat şi în Astroclub.

Cine sunt membrii clubului? Numai amatori sau şi cercetători?

Astroclubul este o asociaţie unde pot veni pasionaţii de astronomie pentru a se întâlni cu alţii ca ei. Cercetătorii vin numai ca să ţină prezentări, prelegeri. Aproape fiecare oraş mare din ţară are câte un astfel de club.

Publică şi o revistă, „Vega“. Este singura revistă de astronomie de pe piaţă?

Da, este o revistă electronică. Era nevoie să mai comunicăm câte ceva şi să prezentăm observaţiile făcute de amatori. A apărut mulţi ani, dar momentan, nu mai apare. A mai existat o revistă de astronomie comercială, revista „Space“. A avut două-trei numere anul trecut şi a dat faliment. Mai există câteva licee care scot reviste de astronomie, dar făcute după posibilităţile elevilor. În rest, nu găseşti reviste de astronomie în ţara noastră. Nu e piaţă pentru ele.

Cum se poate, având în vedere că revista „Orion“ a existat la începutul secolului XX? Adică atunci exista piaţă?

Dar „Orion“ era scoasă de un singur om, de Victor Anestin, care scria sub pseudonim de ziceai că sunt douăzeci. El scria tot! A scris vreo cinci ani la revista aia.

Astronomia, afară din şcoli

Aveţi legături şi cu elevii care participă la Olimpiada de Astronomie?

La Olimpiada de Astronomie nu suntem incluşi, poate vor veni elevii, acum că avem Planetariul şi acolo putem discuta concepte pe care le foloseşti noaptea pe cer, având în vedere că au şi probă observaţională. Noi ne-am ocupat, de vreo câţiva ani, dar nu în mod oficial, de copiii de la Olimpiada de Ştiinţe ale Pământului, care include şi Astronomia. Ne cunoaşte profesoara lor şi avem grijă de ei două-trei săptămâni, de două ori pe an.

Foto: Noul telescop al Observatorului Astronomic „Vasile Urseanu“ este unul performant, digital şi le va permite vizitatorilor să observe obiectele cosmice mai în detaliu

La şcoală, un copil nu prea are şanse să înveţe noţiuni de astronomie. Cum vedeţi situaţia asta? Se poate remedia?

Nu, nu există astronomie în şcoală. Din clasa a XII-a s-a scos în 2000 şi nu mai poate fi introdusă din mai multe motive: trebuie să scoţi altă materie din programă şi, mai ales, nu ai profesori.

La Şcoala Altfel nu se poate face ceva?

(Zâmbeşte) Mie nu prea-mi place Şcoala Altfel pentru că în perioada aia nu-mi pot cumpăra nimic de la McDonald’s. E coadă, că toţi copiii sunt acolo. Asta înseamnă Şcoala Altfel. N-o poţi face cu forţa. Şi când ai zece grupuri într-o oră, n-ai cum să stai cu ei. Astronomia înseamnă să ai timp, să ai răbdare să observi. Copiii se împing unul pe altul: „Hai mai repede, că mai avem de vizitat trei obiective!“. E ca şi cum ai face chirurgie plastică pe front.

Cu capul în nori

Care a fost cea mai trăznită întrebare legată de Univers pe care aţi auzit-o?

Un domn a spus odată că Luna se află la 21.000 de kilometri depărtare de Pământ. Aşa credea el. Ploieştiul e mai departe decât Luna... (râde).

Există vreun mit, vreo legendă urbană astronomică în care mulţi cred?

O legendă urbană populară este cosmofobia. Oamenii se aşteaptă ca tot ce se întâmplă în Univers să-i afecteze cu ceva. Trece un asteroid pe lângă Pământ, de pildă, şi cred că o să ne afecteze în vreun fel. Ne influenţează în acelaşi fel în care te influenţează un autobuz care trece pe lângă tine. Cosmofobia, care se leagă şi de erupţiile solare, şi de Superlună, şi de asteroizi, se traduce prin convingerea oamenilor că Universul are ceva cu ei. Te simţi mai bine când ştii că ai duşmani, înseamnă că eşti o fiinţă extraordinară. Aşadar, suntem foarte importanţi, pentru că toţi asteroizii vor să cadă la noi pe stradă. De fapt, n-a căzut niciunul, astea sunt incidente foarte rare.

Cosmosul fascinează şi în moduri mai excentrice, adică unii se apucă şi cumpără teren pe Lună. Cum se explică?

Există tot felul de şarlatani care vând pământ şi pe Venus – deşi nu ştiu cine ar vrea aşa ceva, că acolo ziua sunt peste 400 de grade şi plouă cu acid sulfuric. Alţii îţi oferă posibilitatea să dai nume stelelor – oficial, doar Uniunea Astronomică Internaţională e abilitată să numească obiectele cereşti –, dar toate numele stelelor provin din Antichitate, nu poţi să vii tu acum să îi spui George. Poţi să-i spui dacă vrei, dar nu contează. Or, dacă cineva îţi şi cere bani pentru asta, tu eşti ăla fraier.

Aveţi vreo explicaţie pentru succesul astrologiei? Unii mai şi confundă astronomia cu astrologia.

Fascinaţia pentru astrologie are aceleaşi explicaţii ca şi cosmofobia, dar invers. Ţi se pare că Universul e făcut pentru tine. Eşti centrul Universului! Oamenii nu fac pasul înainte, să se intereseze de astrologie: de ce spune nu-ştiu-cine aşa ceva? Dacă stai să vezi de ce, te apucă râsul. E un fel de ghicit în nume de planete. Ei nu folosesc planetele în sine. Când spun că Marte îţi face ceva, nu se referă la planetă, ci la zeul din mitologie. Casele despre care vorbesc sunt inventate, ele nu se pot vedea pe cer. De pildă, Marte în casa a IV-a nu există pe cer. Nu folosesc nici diametrul, nici condiţiile de pe acea planetă, nici măcar distanţa până la ea, pentru că în astrologie nu există mărime şi distanţă. Dar, ca în orice pseudoştiinţă, se folosesc şi de elemente reale, care nu au legătură cu domeniul, dar îţi dau credibilitate. Dacă zici că planeta Marte se întâlneşte cu planeta Venus, foloseşti ceva fizic ca să explici că te cerţi cu prietena – că Venus e zeiţa iubirii şi Marte, zeul războiului. Chiar acum, cu Superluna au apărut câţiva astrologi, probabil cei mai proşti din România, care au spus că pentru că e Superlună, o să fie afectate zodiile. Dar Superluna e definită prin faptul că Luna se apropie de Pământ, iar în astrologie nu există distanţe. Ei nici atât lucru nu ştiau!

Apropo de Superlună, unii au văzut-o la fel de mare ca în celelalte zile. Cum a fost?

Aşa e, s-a văzut la fel. Atunci, Luna era cu 14% mai mare decât de obicei. Dacă mănânci azi un covrig şi mâine ţi se dă unul cu 14% mai mare, îţi dai seama? Poate că da, unii mănâncă zilnic covrigi, dar Luna nu o vezi zilnic, nu o analizezi. N-ai cum să-ţi dai seama de diferenţele astea infime. Oamenii se uitau când răsărea Luna. Atunci când răsare şi când apune, mereu e mare, din cauza unei iluzii optice. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Soarele, de altfel. Se numeşte iluzia optică Ponzo. Când ne uităm în zare pe câmp, credem că orizontul e foarte departe, dar dacă eşti în oraş, înconjurat de clădiri, apropii fără să vrei tot ce vezi la orizont.

Nicolae Coculescu, omul care a pus bazele astronomiei româneşti

Cu mult timp în urmă, într-o „galaxie“ foarte, foarte îndepărtată... în sanctuarul dacic de la Sarmizegetusa, găsim primele urme ale studiului astronomiei pe pământ românesc. Dacii, care erau foarte buni cunoscători ai calendarului, erau nevoiţi, pentru a nu pierde şirul zilelor, să urmărească permanent stelele. În mănăstirile vechi – pe vremuri, principalele centre culturale – s-au descoperit urme lăsate de primii specialişti în studiul cerului. Notau pe cronici, pe cărţi sfinte, chiar şi pe Biblii, fenomenele meteorologice şi cosmice mai spectaculoase. Şi încet, încet, de la o simplă privire spre cer, interesul oamenilor s-a transformat, cu timpul, într-o cunoaştere ştiinţifică. Acum, privesc Luna de-aproape prin telescoape sofisticate, pleacă în expediţii în cosmos şi caută materii organice pe alte planete. Iar calendarul, de obicei, stă agăţat pe perete.

Ne-o demonstrează, aşadar, şi izvoarele istorice: demult, studiul astronomiei i-a pasionat pe mulţi români care şi-au luat foarte în serios meseria. Au mers la studii în străinătate, au scris lucrări ştiinţifice în publicaţii prestigioase şi au militat, în faţa oamenilor de stat din România, pentru înfiinţarea unor centre de cercetare ca în Occident, unde astăzi se pregătesc alte generaţii de viitori astronomi. Pentru că, oricât de romantică ne-ar părea uneori astronomia – până la urmă, cum să nu te impresioneze un cer înstelat? –, dincolo de superstiţia stelelor căzătoare, de groaza „sfârşitului lumii“, studiul întregului univers e o muncă mai degrabă matematică, riguroasă, complicată, decât una boemă. Dar, mai bine, concret, omul şi faptele.

Un astronom macedonean din Craiova

În anul 1908, astronomul Nicolae Coculescu primea undă verde din partea lui Spiru Haret, pe atunci Ministrul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, pentru înfiinţarea primului Observator Astronomic din Bucureşti – în prezent, Institutul Astronomic al Academiei Române. Când nu-şi petrecea timpul în practică la Observator, îşi ţinea orele teoretice la Facultatea de Ştiinţe, unde era decan. El era singurul profesor care preda astronomia în Bucureşti. Pentru o scurtă perioadă – a ocupat fotoliul lui Nicolae Iorga şi a devenit prodecan al Universităţii din Bucureşti. Coculescu este, de asemenea, şi primul român care a participat la o expediţie astronomică internaţională. În anul 1893, a mers, tocmai în Senegal, ca să observe o eclipsă totală de Soare. În lumea astronomilor de aici şi de pretudindeni, l-au făcut să se remarce studiile sale de mecanică cerească. Este unul dintre membrii fondatori ai Academiei de Ştiinţe din România. În fine, acestea sunt victoriile personale din biografia unui nume foarte puţin cunoscut astăzi, dar considerat printre părinţii astronomiei româneşti cândva.

Nicolae Coculescu s-a născut pe 12 august 1866 într-o familie de aromâni înstăriţi, originari din Macedonia, care locuiau în Craiova. Era fiul cel mare al lui Nicola, de profesie comerciant, şi al Mariţei Nicolae Coculescu. Privind o fotografie din clasa a IV-a la liceul „Carol I“ din Craiova, ni-l arată un adolescent cu ochi mari, sprâncene arcuite şi păr bogat. La maturitate, însă, îl vedem fără păr, dar cu obrajii brăzdaţi de favoriţi.

Foto: Nicolae Coculescu şi luneta cu care a observat eclipsa totală de Soare din Senegal, în 1983; Sursa:

Biografia, pe repede-nainte

Drumul spre profesia de astronom i-a fost lin şi fără piedici. Fascinaţia pentru studiul universului îl cuprinde de foarte tânăr. O dovadă e că a păstrat, până la sfârşitul vieţii, primul articol de astronomie citit de el pe la 17 ani, după cum arată astronomul Magda Stavinschi în cartea sa, „Nicolae Coculescu. O viaţă printre stele“. Şi, cum spune o vorbă din popor, nu păstrezi de-a lungul vieţii decât semnele primei iubiri.

După terminarea liceului, îşi îndreaptă paşii spre Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti. Numai privind lista profesorilor, aproape că-şi asigura viitorul de astronom celebru. Pe atunci, facultatea era slujită de dascăli ca Spiru Haret, David Emmanuel, Jacques Lahovary, Alexe Marin, Constantin Gogu – toţi maeştri în studiile complicate ale astronomiei. Nicolae Coculescu se specializează pe mecanică cerească. Obţine o bursă în străinătate şi pleacă, pentru a-şi completa studiile, la Paris, la Universitatea Sorbona.

Foto: Nicolae Coculescu a vizitat Egiptul, împreună cu familia; Sursa:

Primul român la o expediţie ştiinţifică mondială

Sorbona devine locul unde teoria e împletită perfect cu practica. Nu doar că lucrează ca stagiar în vestitul Observator Astronomic din Paris, dar pleacă într-o misiune în Senegal, la Foundiougne,pentru a observa un fenonem rar, vânat de astronomi: o eclipsă totală de Soare specială, şi asta pentru că se anunţa a fi una dintre cele mai lungi ale secolului, de patru minute. Tânărul astronom va deveni, de altfel, primul român care va participa la o expediţie ştiinţifică de acest fel.

Foto: Eclipsa totală de Soare, surprinsă pe film de Coculescu în Senegal, în 1893; Sursa:

Toată experienţa îl face să simtă o „nemărginită“ admiraţie pentru astronomie, despre care spunea că e „cea mai exactă dintre ştiinţe“: „Satisfacţiunea ce simte observatorul în aceste momente este nemărginită. Mai mult ca oricând, este cuprins de admiraţiune pentru cea mai exactă dintre ştiinţe şi pentru geniile care au creat-o“, spunea Nicolae Coculescu despre experienţa sa în Senegal, transcrisă în cartea „Nicolae Coculescu. O viaţă printre stele“. Studiul său academic se încheie, parţial, abia după ce obţine titlul de doctor în matematică al Facultăţii de Ştiinţe la Paris, acordat de o comisie cu greutate. Printre membri, şi renumitul matematician francez Henri Poincaré.

Odată revenit în ţară, Nicolae Coculescu continuă să-şi aminteasă şi să aplice motto-ul său de-o viaţă „Sic petitur coelum“, adică „Acesta este drumul către cer“. Urcă-n funcţii până când îşi va vedea visul îndeplinit: să înfiinţeze un observator astronomic în Bucureşti. În 1908, Senatul României votează înfiinţarea unui Observator Astronomic, iar Spiru Haret îl numeşte director. Vreme de 30 de ani, până la pensionare, va fi în fruntea instituţiei, unde va continua să cerceteze tainele necunoscutului. 

Magda Stavinschi, astronomă, fost director al Institutului Astronomic al Academiei Române:

„Cu puţină educaţie astronomică, alarmele despre un nou «sfârşit al lumii» nu ar mai crea panică“

Magda Stavinschi (74 de ani) (foto) a fost, vreme de 15 ani (în perioada 1990-2005), directoarea Institutului Astronomic al Academiei Române. Anul acesta a publicat o carte despre viaţa astronomului Nicolae Coculescu, „Nicolae Coculescu. O viaţă printre stele“, publicată la editura Eikon. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Magda Stavinschi face un  scurt istoric al primilor astronomi-cercetători din România şi vorbeşte  despre importanţa studierii universului la şcoală ca materie obligatorie.

„Weekend Adevărul“: Recent, aţi publicat cartea „Nicolae Coculescu. O viaţă printre stele“, dedicată unuia dintre cei mai importanţi astronomi români. Cum l-aţi portretiza pe scurt, ţinând cont mai ales de meritele sale?

Magda Stavinschi: Pe Nicolae Coculescu „l-am cunoscut“ mai întâi ca studentă la secţia de Astronomie de la Facultatea de Matematică. Când am intrat prima oară pe holul Observatorului din Parcul Carol, m-a impresionat portretul aparent sever, dar impunător al celui de care am aflat că a fost primul director al Observatorului. Mai târziu am avut şansa să descopăr la Biblioteca Naţională a României câteva mii de pagini de corespondenţă, decupaje din ziare, articole în fondul „Nicolae Coculescu-Pius Servien“. I-am cunoscut şi nepoţii de la Paris, am descoperit alte numeroase documente. Se obişnuieşte să se spună că a fost primul director al Observatorului Astronomic din Bucureşti. Ei bine, eu aş prefera să spun că a fost cu adevărat ctitorul acestui Observator: a contribuit la construcţia lui, de la planurile arhitectonice, construcţia propriu-zisă sau amenajarea parcului până la formarea personalului ştiinţific de talie internaţională. Mai mult, a respectat un principiu pe care ar fi bine să-l avem şi azi în vedere: nu suntem atât de bogaţi încât să cumpărăm lucruri ieftine. A comandat cele mai bune instrumente din acea vreme, astfel că luneta meridiană şi cea ecuatorială au intrat de curând în Patrimoniul Naţional, categoria „Tezaur“.

Cât de vechi sunt primele dovezi ale studiului astronomiei în România?

Astronomia are rădăcini destul de îndepărtate pe tărâmurile româneşti. Este suficient să menţionăm sanctuarele dacice, care aveau nu numai scop civil sau religios, dar şi astronomic. Sau pe călugărul Dionisie cel Mic, de pe meleagurile Dobrogei, cel care a fost de două ori geniu: în „Cartea Paştelui“ sau „Liber de Paschate“, care a apărut în anul 525 d. Hr., a reuşit să aprecieze data naşterii lui Hristos cu o eroare de patru-şapte ani, eroare rămasă şi astăzi, cu toate performanţele ştiinţei şi tehnicii. În plus, tot el a realizat calendarul pe care-l foloseşte astăzi întreaga umanitate, indiferent de religie, raportată însă la anul naşterii Mântuitorului. Mult mai târziu, unul dintre tinerii trimişi de Constantin Brâncoveanu la studii în străinătate, Hrisant Notara, a studiat astronomia, între altele, la Observatorul din Paris, ajungând să publice acolo, cu exact trei secole în urmă, „Introductio ad geographiam et sphaeram“, prima lucrare cu capitole de astronomie cunoscută în România. În plus, dintre primele patru teze de doctorat ale românilor susţinute la Sorbona, trei au fost astronomie. Doctoranzii au fost Spiru Haret, Constantin Gogu şi Nicolae Coculescu. Apoi, la începutul secolului XX, se vor înfiinţa şi primele observatoare astronomice, iar cel mai important va fi Observatorul din Parcul Carol, fondat la 1 aprilie 1908, în urma decretului semnat de Spiru Haret care l-a numit director pe Nicolae Coculescu. Acesta constituie astăzi nucleul Institutului Astronomic al Academiei Române.

Orice român care are o minimă educaţie trebuie să ştie că trăieşte pe o planetă pe care trebuie s-o protejeze, că celelalte planete nu au nicio influenţă asupra destinului său, aşa cum scrie în mass-media, că fenomenele astronomice sunt previzibile în cea mai mare parte, iar cele care se pot ivi vreodată trebuie totuşi cunoscute din timp.

Ulterior, au mai apărut şi alte observatoare astronomice, unul dintre ele fiind deschis publicului.

Tot în 1908, Nicolae Donici, un alt mare astronom, a fondat la Dubăsarii Vechi, pe malul drept al Nistrului, un observator privat, care va participa însă la cele mai importante cercetări de specialitate din acea vreme. Nicolae Donici era chiar membru fondator al Uniunii Astronomice Internaţionale şi membru de onoare al Academiei Române. Şi apoi, doi ani mai târziu, amiralul Vasile Urseanu, îndrăgostit de stele, a adăugat o cupolă la casa pe care şi-o construiese chiar în centrul Capitalei. Această casă va fi donată prin testament pentru a fi folosită de orice amator în descifrarea tainelor Universului.

În sistemul de învăţământ românesc, astronomia nu mai e studiată ca materie obligatorie. Totuşi, în fiecare an avem elevi olimpici. Pare paradoxal. E necesar studiul obligatoriu al astronomiei la şcoală? 

Cred că astronomia ar trebui predată în primul rând în învăţământul preuniversitar, dar şi în anumite facultăţi de specialitate: fizică, matematică, geografie, filosofie etc. Interesul meu în domeniul educaţiei astronomice a făcut să fiu numită, pentru un trieniu, preşedinta Comisiei de educaţie a Uniunii Astronomice Internaţionale. Mărturisesc că, în momentul în care am acceptat această misiune, nu mi-am dat seama că dacă în celelalte comisii ale UAI erau interesate doar anumite ţări, ei, bine, în educaţie erau absolut toate, adică peste 70 de state, reprezentate de peste 12.000 de membri! Am făcut tot ce am putut şi în ţară, doar că un ministru m-a întrebat la un moment dat: „De ce să predăm astronomia când, iată, avem atâtea medalii, de aur sau de argint, la olimpiadele internaţionale?“.

Şi ce aţi răspuns?

Nu facem învăţământ pentru o elită, ci orice absolvent, orice român care are o minimă educaţie trebuie să ştie că trăieşte pe o planetă pe care trebuie s-o protejeze, că celelalte planete nu au nicio influenţă asupra destinului său, aşa cum scrie în mass-media, că fenomenele astronomice sunt previzibile în cea mai mare parte, iar cele care se pot ivi vreodată trebuie totuşi cunoscute din timp. În felul acesta, toate alarmele despre un nou „sfârşit al lumii“ nu vor mai crea panică, iar noi vom avea mai multă grijă de noi înşine, fără teamă, dar cu mai multă înţelepciune.