Secretele îngrozitoare ale URSS
0
În timpul Uniunii Sovietice, autorităţile comuniste aveau o pasiune pentru a secretiza cât mai multe lucruri şi pentru a păstra cu sfinţenie aceste taine. Nu se ştia nici despre lucrurile la scară mare, precum programe de apărare şi cercetare la nivel de stat sau treburile primăriei unei localităţi cu câteva zeci de locuitori.
Vă prezentăm câteva dintre cele mai îngrozitoare taine ale acestui imperiu, apus cu un sfert de secol în urmă.
Cea mai gravă catastrofă nucleară din lume
Când auzim despre cele mai grave catastrofe nucleare, majoritatea dintre noi ne ducem cu gândul la Cernobâl sau Fukushima. Puţini sunt cei care ştiu despre a treia cea mai gravă catastrofă nucleară - avaria de la Kâştâm din 1957, petrecută în apropiere de oraşul Kâştâm din sudul Rusiei. Ca şi în cazul avariei de la Cernobâl, cauza principală a catastrofei a fost proiectarea proastă a centralei nucleare şi anume construcţia sistemului de răcire, care putea fi reparată. Când avea loc vreo scurgere de lichid de răcire din rezervoarele de răcire, angajaţii îl deconectau pur şi simplu şi nu se atingeau de el un an întreg. Aceştia ironizau, întrebându-se cine ar avea nevoie de sisteme de răcire în Siberia. Răcirea era necesară pentru rezervoarele în care erau depozitate deşeurile radioactive. Astfel, în lipsa ei, temperatura în aceste recipiente a depăşit 350 de grade Celsius, declanşând o explozie care a aruncat în aer acoperişul de 160 de tone (care, iniţial, se afla la opt metri sub pământ). În urma deflagraţiei, materialul reactiv s-a împrăştiat pe o suprafaţă de 20.000 de kilometri pătraţi. După evacuarea teritoriului din apropiere, casele a 11.000 de oameni au fost distruse, iar peste 270.000 de persoane au devenit victime ale expunerii radioactive.
În urma exploziei centralei, materialul radioactiv s-a înşirat pe o suprafaţă de 20 de mii de km pătraţi. FOTO anfrix.com
Despre această catastrofă prima oară a vorbit, abia în 1976, un emigrant sovietic în presa din Occident. Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) din Statele Unite ştia despre această tragerie încă din anii ’60, însă, de teama unei atitudini negative a americanilor faţă de propria industrie nucleară, a decis să minimalizeze gravitatea avariei. Detaliile despre catastrofa din Kâştâm au devenit cunoscute publicului larg abia în anul 1989, după trei ani de la avaria de la Cernobâl.
Programul de pregătire a piloţilor spaţiali
În luna mai a anului 1961, preşedintele SUA, John Kennedy, declara că Statele Unite ar trebui să trimită un om pe lună până la sfârşitul deceniului. În acel moment, URSS conducea în cursa pentru cucerirea spaţiului cosmic - avea deja primul obiect lansat pe orbita Pământului, primul animal adus pe orbită şi trimisese primul om în spaţiu. Pe 20 iulie 1969, însă, americanul Neil Armstrong a devenit primul om care a ajuns pe lună, învingând astfel Uniunea Sovietică în această cursă. Oficial, URSS nega participarea în această competiţie. Până în 1990, Moscova tot susţinea că nu are propriul program de pregătire a piloţilor spaţiali. Această strategie făcea parte din politica de stat potrivit căreia fiecare program spaţial era ţinut în secret până când se încheia cu succes.
În august 1981, Uniunea Sovietică a fost nevoită să recunoască parţial existenţa propriului program spaţial, după ce satelitul Kosmos-434, lansat în anul 1971, a intrat în atmosferă deasupra Australiei. Ministrul de Externe al URSS a fost nevoit să ofere explicaţii în legătură cu acest fapt guvernului australian care şi-a exprimat îngrijorarea că la bordul satelitului s-ar putea afla materiale radioactive. Diplomaţii sovietici au trebuit să le dea asigurări australienilor şi să-i convingă că satelitul este o „capsulă lunară experimentală”.
Restul detaliilor programului, inclusiv testele de lansare, au fost ţinute în secret. Testarea cosmonauţilor sovietici în timpul andocării a două vehicule spaţiale (Soiuz 4 şi Soiuz 5) şi transferul de echipaje între aceastea a fost prezentată drept parte a construcţiei unei staţii orbitale, URSS continuând să susţină cu vehemenţă că nu are planuri de a ajunge pe lună. Într-un final, după ce a eşuat de nenumărate ori, programul sovieticilor a fost închis în 1976.
Comoara cu opere de artă destinate distrugerii
În 1990, jurnaliştii şi diplomaţii occidentali au fost invitaţi într-un muzeu secret, ascuns în oraşul îndepărtat Nukus din Uzbekistan. În muzeu erau păstrate sute de opere de artă, în special tablouri, care datau cu perioada începutului regimului stalinist, atunci când pictorii erau forţaţi să corespundă idealurilor Partidului Comunist. „Arta decadentă burgheză”, cum era numită de comunişti arta care nu corespundea ideologiei sovietice, era înlăturată şi înlocuită cu picturi ale fabricilor şi peisajelor industriale. Astfel, în timp ce autorităţile comuniste desfăşurau un program de lichidare totală a formelor de artă „antistatale”, unul din pictorii din acea perioadă, pe nume Igor Saviţchii, mergea pe la artişti şi familiile acestora şi îi convingea să i se încredinţeze operele pe care le aveau. Pictorul a creat o colecţie imensă de tablouri şi le-a ascuns în oraşul Nukus care se afla în mijlocul deşertului. În aşa fel, acesta a reuşit să le ţină zeci de ani în secret atât faţă de oamenii din jur, cât şi faţă de regimul despotic. Fără acţiunile întreprinse de Saviţchii, cea mai mare parte a lucrărilor artiştilor din acea perioadă ar fi fost complet pierdută.
Moartea primului cosmonaut
Uniunea Sovietică obişnuia să „şteargă urmele” cosmonauţilor săi şi a făcut-o nu doar o singură dată. Un exemplu, în acest sens, este ascunderea datelor despre primul cosmonaut care a murit în timpul cursei împotriva SUA pentru cucerirea spaţiului cosmic. Valentin Bondarenco a murit în luna martie 1961 în timpul unor antrenamente. În Occident nimeni nu a ştiut despre moartea lui până în anul 1982, iar o recunoaştere publică în acest sens a fost făcută abia în 1986.
În timpul unor exerciţii de izolare în camera de presiune şi izolată fonic, Bondarenco a făcut o greşeală fatală. După ce şi-a scos senzorul medical şi şi-a curăţat pielea cu spirt, acesta a aruncat vata folosită pe o plită fierbinte pe care o utiliza pentru a-şi face ceai şi aceasta a luat foc. Cosmonautul a încercat să stingă focul cu mâneca de la scafandrul în care se afla, însă atmosfera din interiorul costumului, care era constituită sută la sută din oxigen, a făcut ca el să ia foc. Până a fost scos din cameră, Bondarenco s-a ales cu arsuri de gradul trei pe toată suprafaţa corpului, în afară de călcâi - singurul loc în care medicii au reuşit să găsească vase de sânge. Pielea, părul şi ochii cosmonautului erau total arse, iar el striga în permanenţă la medici să facă ceva că nu mai poate de durere. După 16 ore de chin, acesta a murit.
Autorităţile sovietice au ţinut în secret moartea lui timp de 25 de ani pentru a nu face cunoscute publicului sacrificiile făcute pentru cursa spaţială.
Foametea organizată în masă
Despre foametea organizată în masă din anul 1932 din Ucraina (Holodomorul) au auzit mulţi, însă încercările interne şi externe de a ascunde acest fapt sunt demne de menţionat.
La începutul anilor ’30, politica Uniunii Sovietice a dus - în mod intenţionat sau nu - la moartea a milioane de oameni. S-ar părea că acest lucru este greu de ascuns faţă de lumea exterioară, însă, din fericire pentru Stalin şi supuşii săi, restul lumii oscila între ignoranţă premeditată şi negarea faptelor.
Ziarul The New York Times şi restul presei americane ascundeau sau minimalizau foametea din URSS. De acest lucru s-a ocupat, evident, şi Stalin. Acesta a organizat pentru comisiile internaţionale câteva tururi bine planificate din timp printr-un şir de localităţi - magazinele au fost împlute cu mâncare (însă oricine îndrăznea să se apropie de magazin era arestat imediat), străzile au fost spălate, iar toţi ţăranii din localităţile vizitate au fost strânşi, duşi în altă parte şi înlocuiţi cu membri ai Partidului Comunist bine hrăniţi. În maşinăria de dezinformare au fost atrase şi personalităţi ale culturii universale precum scriitorul englez Herbert George Wells şi cel irlandez George Bernard Shaw care, după ce au vizitat Uniunea Sovietică, au declarat că zvonurile despre foametea din URSS sunt neîntemeiate. În plus, după ce a vizitat Ucraina, premierul francez Edouard Herriot a descris-o drept „o grădină înfloritoare”.
În anul 1937, când foametea trecuse deja, a avut loc un recensământ al populaţieie URSS, iar rezultatele acestuia au fost imediat secretizate pentru a ascunde milioanele de oameni care au murit între timp. Deşi numărul victimelor Holodomorului este asemănător cu cel al Holocaustului, foametea a fost calificată drept crimă împotriva umanităţii abia recent, în ultimii zece ani.
Masacrul din pădurea Katîni
În anul 1940, membrii NKVD-ului sovietic au executat prin împuşcare aproximativ 22 de mii de soldaţi prizonieri polonezi (în mare parte ofiţeri) şi i-au îngropat într-o groapă comună în pădurea Katâni din apropierea oraşului Smolensk din vestul Rusiei. Versiunea oficială a Uniunii Sovietice era că trupele fasciste au fost cele care au comis acest act de o cruzime rară. Adevărul a fost recunoscut abia 40 de ani mai târziu, în 1990, iar ascunderea acestuia a fost posibilă nu doar prin eforturile depuse de URSS, ci şi cele ale liderilor SUA şi Marii Britanii.
În timpul unei discuţii neoficiale, Winston Churchill menţiona faptul că, cel mai probabil, execuţia a fost făcută de către bolşevici care „pot fi foarte cruzi”. El a insistat însă, ca guvernarea Poloniei, aflată în exil, să înceteze să depună plângeri, în acest sens. Totodată, a impus cenzura asupra presei britanice şi chiar a contribuit la împiedicarea desfăşurării unei anchete independente de către Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. Ulterior, ambasadorul Marii Britanii în Polonia a descris acest lucru drept „folosirea bunei reputaţii a Angliei pentru a ascunde ceea ce ucigaşii au ascuns cu ajutorul crengilor de pin”. Preşedintele american Francklin Roosevelt nu voia, de asemenea, ca vina pentru execuţii să cadă pe Stalin. Dovezile despre faptul că SUA ştiau despre adevăraţii vinovaţi ai masacrului de la Katîni au fost descoperite în timpul unor audieri parlamentare din anul 1952. Singura ţară care a vorbit adevărul despre acele întâmplări a fost Germania Nazistă.
Winston Churchill scria în acea perioadă că este uşor să critici liderii ţărilor care, practic, i-au lăsat nepedepsiţi pe criminali, însă Germania, apoi Japonia, erau probleme mai importante şi, deci, câteodată era necesar să fie luate decizii foarte grele. Uniunea Sovietică era absolut necesară, ca superputere militară şi cu industria sa, astfel „în această situaţie, guvernul poate să aducă învinuiri doar inamicului comun”.
Ecranoplanul
În anul 1966, un satelit de spionaj american a depistat în Marea Caspică un imens hidroavion sovietic aflat încă în construcţie. Aeronava era mai mare decât orice aparat de zbor pe care-l deţinea SUA. Acesta era atât de mare, încât, după calculele experţilor, anvergura aripilor pe care o avea nu i-ar fi putut permite să zboare. Şi mai straniu era faptul că cele opt motoare reactive ale aeronavei erau amplasate deasupra cabinei, departe de aripi. Ulterior, construcţia aparatului a fost finalizată, fiind apoi modificat prin adăugarea a şase focoase nucleare pe acoperiş. Acesta putea să transporte sute de soldaţi sau chiar câteva tancuri la o viteză de 500 de kilometri la oră, fără să fie observat de radare şi avea un consum mult mai bun faţă chiar de cele mai noi vehicule de transport aerian.
Americanii nu au putut afla timp de 25 de ani detalii despre aparatul de zbor construit de sovietici. FOTO imageshack.us
Americanii au fost uimiţi şi au rămas nedumeriţi până la destrămarea URSS, când au ieşit la iveală detaliile despre acest transport. „Monstrul din Marea Caspică”, cum a fost numit atunci, era un „ecranoplan” - un mijloc de transport, ce reprezintă o combinaţie dintre un avion şi o corabie, care zboară la doar câţiva metri înălţime deasupra apei. Cei care participau la construcţia vehiculului nu aveau dreptul să menţioneze nici măcar denumirea noului aparatului de zbor, chiar dacă pentru crearea lui au fost alocate sume imense de bani.
Cea mai gravă catastrofă din istorie cu implicarea unei rachete
Indiferenţa faţă de sănătatea şi securitatea oamenilor şi naturii în Uniunea Sovietică nu se limita doar la deşeuri radioactive. Pe data de 23 octombrie 1960, URSS se pregătea de lansarea unei noi rachete balistice intercontinentale secrete - R-16. În acea zi, alături de platforma de lansare de pe cosmodromul din Baikonur pe care stătea racheta, care folosea un nou tip de combustibil, se aflau zeci de oameni de ştiinţă. Cu 30 de minute înainte de lansare a avut loc o pornire accidentală a unuia dintre motoare, din cauza căruia înăuntrul rachetei a avut loc o scurgere de acid azotic. În astfel de situaţie, singura decizie care trebuie luată este evacuarea de urgenţă a tuturor celor care se află în apropiere. În loc de aceasta, conducătorul proiectului, Mitrofan Nedelin, a dat ordin ca scurgerea să fie oprită prin cârpirea fisurii formate, însă acest lucru nu a fost posibil. În rezultat, racheta a explodat, omorându-i pe toţi cei de pe platformă. În plus, mingea de foc a fost atât de fierbinte încât a topit suprafaţa platformei iar cei care au încercat să se salveze au fost arşi de vii. În rezultat, au murit în jur de 126 de oameni şi au avut de suferit alţi 120. Aceasta rămâne cea mai mare catastrofă din istorie cu implicarea unei rachete.
Nedelin a dispărut, iar propaganda sovietică şi-a început imediat treaba, afirmând că Nedelin a murit în timpul unei catastrofe aviatice. Rapoartele despre explozie au fost prezentate drept zvonuri care au cuprins URSS-ul. Prima confirmare despre incident a fost făcută abia în 1989. Cu ceva timp în urmă a fost instalat un monument în memoria celor care au murit în timpul acelei catastrofe, Nedelin nefiind menţionat printre ei. Deşi, oficial, acesta este declarat un erou, cei care au avut legătură cu acest caz tragic spun că acesta este responsabil de moartea sutelor de oameni pe care-i avea în subordine. Astfel, tragedia de la Baikonur poartă şi denumire de „Catastrofa lui Nedelin”.
Epidemia de variolă şi programul de combatere a acesteia
În anul 1948, în Uniunea Sovietică a fost creat un laborator secret de testare a armelor biologice pe o insulă din Marea Aral. Funcţia de bază a laboratorului era transformarea antraxului şi ciumei bubonice în arme biologice. În plus, cercetătorii de acolo au transformat variola într-o armă, iar în 1971 au efectuat nişte teste în aer liber provocând accidental o epidemie de variolă. Ca urmare, zece oameni s-au îmbolnăvit, trei au murit, sute de persoane au fost puse în carantină şi timp de două săptămâni 50 de mii locuitori din teritoriile apropiate au fost vaccinaţi împotriva variolei.
Despre acest lucru s-a aflat pe scară largă abia în anul 2002. Focarul a fost stins, însă, în pofida amplorii incidentului, Moscova nu a vrut să recunoască cele întâmplate.
Zeci de oraşe secrete
În sudul Rusiei există un oraş care nu putea fi găsit pe nicio hartă din lume. Nu exista nici o rută de autobuz spre el, nici indicatoare care ar arăta existenţa lui. Adresele poştale ale oraşului erau scrise ca Celiabinsk-65, deşi între el şi Celiabinsk există o distanţă de aproximativ o sută de kilometri. Denumirea actuală a acestui oraş este Azeorsk şi chiar dacă era locuit de zeci de mii de oameni, despre existenţa acestui oraş nu se ştia nici în Rusia până în anul 1986. Secretizarea acestuia era determinată de prezenţa acolo a unei fabrici de prelucrare a deşeurilor nucleare. Anume în apropiere de această fabrică a avut loc catastrofa nucleară din 1957, care, din cauza secretizării oraşului, a fost anunţată ca fiind petrecută în oraşul Kâştâm, care se afla la câteva zeci de kilometri distanţă de Azeorsk.
Azeorsk este unul din zecile de oraşe secrete din perioada sovietică. În prezent, se ştie despre 42 de oraşe de acest fel din acea perioadă, însă se vorbeşte despre faptul că alte 15 oraşe există în momentul de faţă asunse de mantia secretului. Cei care încă locuiesc în astfel de oraşe ţin la izolarea lor. Astfel, puţinii străini cărora li se permite vizitarea acestor oraşe sunt deobicei escortaţi de forţele de securitate. Într-o lume tot mai deschisă şi globalizată, sunt mulţi care părăsesc aceste oraşe izolate, astfel rămâne sub semnul întrebării cât timp ele vor mai rămâne secrete. Cu toate acestea, multe din aceste oraşe continuă să-şi îndeplinească funcţia lor de bază - producţia de plutoniu sau aprovizionarea flotei militare a Rusiei.
Se încarcă comentariile...
