O poveste cu ţigani aşa cum rar vedem: ultimii căldărari din şatra lui Nicolae, renumiţi în ţară pentru cazanele de ţuică
0
„Meseria nu mai este brăţară de aur“, spune cu tristeţe Gheorghe Mihai (80 de ani), zis Nicolae, unul dintre ultimii romi căldărari din Mehedinţi. Puţini mai sunt interesaţi să cumpere acum obiectele din aramă sau cupru confecţionate de el, preferându-le pe cele din magazine.
Ani la rândul, romii din şatra lui Nicolae au făcut cazane de ţuică, tigăi, căldări, grătare, pe care le-au vândut în toată ţara, în peregrinări care ţineau vara întreagă. Se aşezau câteva săptămâni în fiecare sat mai înstărit, luau comenzi şi nu plecau până nu umpleau gospodăriile de cazane de ţuică şi găleţi din aluminiu sau cupru sau până nu le reparau pe cele făcute în anii trecuţi.
Călătoreau prin ţară, folosind căruţe cu cai ori măgari, în care îşi urcau familia, cortul şi uneltele de lucru. Îşi aşezau corturile în anumite locuri, la intrarea şi ieşirea din sate, de obicei în jurul fântânilor. În unele sate aveau oamenii lor, care le puneau la dispoziţie suprafaţa de teren necesară, pentru şatră.
„Am învăţat meseria asta de la părinţi, din moşi-strămoşi, unul de la altul. Noi suntem ţigani căldărari sau pletoşi, cum ni se spunea mai demult. Plecam câte patru-cinci corturi, le puneam la marginea satului şi acolo făceam căldare de fabricat ţuică, oale. Asta era meseria noastră, ai noştri nu făceau puşcărie, nu furau, nu făceau rău“, spune Gheorghe Mihai.
„OAMENII CĂUTAU OBIECTELE NOASTRE“
Tatăl său, Ristea Mihai, a fost bulibaşa din Corlăţel, judeţul Mehedinţi (până în 1989 când a murit) şi avea grijă ca membrii comunităţii pe care o conducea să aibă de muncă. Romii căldărari erau toleraţi în satele pe unde îşi aşezau corturile, dar bulibaşa anunţa autorităţile, pentru mai multă siguranţă. „Tatăl meu avea 20 de corturi, le dădea la oameni de lucru pe unde găsea. El avea grijă să vorbească cu şeful de post, la primărie. Nimeni nu făcea vreun rău, puneam corturile la marginea satului. Oamenii căutau obiectele noastre, nu era ca acum, cu fabricile astea. Atunci totul se făcea manual, făceam la oameni linguri, furculiţe. Nu era inox, le făceam din aluminiu, iar căldările le făceam din aramă, dar şi din tablă de fier. Oamenii ne dădeau în schimb găini, porci, ce aveau prin bătătură“, povesteşte Gheorghe Mihai.
SUPRAVIEŢUITOR AL HOLOCAUSTULUI
Bătrânul căldărar este unul dintre supravieţuitorii Holocaustului romilor. Nu îşi aminteşte foarte multe lucruri din lagărul transnistrean, fiindcă era foarte mic atunci când, împreună cu părinţii şi fraţii săi, a ajuns în valea Bugului, unde au rămas trei ani. Datele oficiale spun că, alături de el, Mareşalul Antonescu a deportat alte 25.000 de persoane de etnie romă, dintre care şi-au pierdut viaţa 11.000, majoritatea copii. S-au întors din lagăr în 1944 şi uşor-uşor şi-au reluat activitatea.
„Ne-am stabilit la Vânju Mare, ne-au dat domiciliu forţat şi ne-au băgat în căşile chiaburilor. Şi de acolo am plecat la Corlăţel, tata a făcut casă acolo. Eu m-am însurat la 20 de ani, cam bătrân, că ai noştri se însoară pe la 12-14 ani, şi în 1977 am venit la Schela Nouă (n.r. - un cartier mărginaş al municipiului Drobeta-Turnu Severin)“, îşi aminteşte Gheorghe.
„NE DUCEAM ÎNTÂI LA MILIŢIE“
Comuniştii nu le-au pus piedici şi, la fel ca în vremurile trecute, romii plecau în fiecare primăvară, după ce petreceau sărbătorile pascale acasă. Mergeau în diverse colţuri ale ţării, pentru o pâine: „Ne permiteau comuniştii, plecam din sat în sat, umblam toată ţara, stam într-un loc o săptămână sau două, cât era de lucru, dupa aia plecam în altă parte. Ne duceam mai întâi la Miliţie să anunţăm, nu erau probleme, îl cunoşteau pe ăl bătrân, că doar era bulibaşa. Munceam, şi pe urmă, toamna, pe la Sfântul Nicolae, ne trăgeam tot aici, la Corlăţel“.
ADIO, AUR!
Un episod de care îşi aminteşte cu durere este acela când li s-a confiscat aurul de către comunişti. Fiind nomazi, singura lor avere era aurul, pe care îl purtau cu ei în permanenţă, ascuns în lăzile-scaun ale căruţelor, chiar în bastoanele pe care le purtau bărbaţii cei mai în vârstă. „Uneori obişnuiau să-l lase temporar într-un anumit loc, prin satele unde au trecut. Acel loc era o groapă, lângă un anumit punct, chiar la margine de drum, unde a fost cortul. Peste acel loc unde îngropau galbenii făceau focul cât stăteau acolo, devenea o vatră bine arsă, cu cenuşă şi cărbuni în jurul ei, fără ca cineva să bănuiască că acolo au îngropat o parte din galbenii de aur, pe care-l luau la întoarcere“, arată C.A. Protopopescu în volumul „Strehaia în Istorie“.
Statul comunist a confiscat mari cantităţi de galbeni de aur în perioada 1945-1989, aşa că, periodic, organele de Miliţie şi Securitate ridicau cantităţi importante de aur de la ţiganii căldărari din Mehedinţi. „În 1960 ne-au pus comuniştii la punct. Mai târziu, Ceauşescu ne-a luat aurul, dar ne-au lăsat casa şi pământul. Am dat atunci 1,9 kilograme şi tata l-a trecut pe numele meu. Am stat arestat, ne-au pârât, nu putea să spui că nu ai aur. După Revoluţie, statul nu ne-a mai dat aurul, ni l-a plătit, am luat vreo 300 milioane de lei vechi“, spune Gheorghe Mihai. Pentru galbenii confiscaţi, căldărarii au primit o dovadă, un înscris, astfel că, după evenimentele din 1989, în baza acestor acte le-a fost înapoiat aurul.
„ERAU TIMPURI....“
După 1990 lucrurile s-au schimbat profund şi în lumea căldărarilor. Chiar dacă puţini dintre ei încearcă să ducă tradiţia mai departe, rezistă tot mai greu, fiindcă mărfurile lor nu mai au căutare pe piaţă. „Erau timpuri când era căutată meseria asta, dar acum nu se mai caută, au ieşit inoxurile astea pe la magazine. Făceam cazane mari, de 200-300 de kg, la oameni, la gostaturi, la cooperative. Meseria asta se pierde cu timpul“, spune Gheorghe Mihai. Are doi copii şi patru nepoţi care, la fel ca el, mânuiesc foarte bine uneltele şi scot din mâinele lor obiecte de bună calitate. „Nu ştiu ce viitor or avea copii mei, nu ştiu ce vine de mâine încolo, că din an în an se schimbă treaba, dar totuşi au învăţat meseria asta“, încheie bărbatul. ;
Se încarcă comentariile...
