Povestea impresionantă a Doamnei Elena Cuza, care obişnuia să spună „Frumoasă ţară, răi oameni“

Principesa Elena Cuza a avut un caracter ales, dând dovadă de generozitate şi demnitate în timpul în care s-a aflat alături de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Elena s-a născut la data de 17 iunie 1825, la Iaşi. Tatăl, postelnicul Iordache Rosetti, era fiul Marelui Vomic, cu acelaşi nume, iar mama, Ecaterina, era fiica logofătului Dumitrache Sturdza, care în timpul revoluţiei de Ia 1821, împreună cu întreaga familie, s-a refugiat la Cernăuţi, unde a stat doi ani.

În această perioadă, postelnicul Iordache Rosetti s-a căsătorit cu Ecaterina Sturdza. Aceasta avea o fire dreaptă, hotărâtă, chibzuită şi foarte religioasă. Era autoritară cu copiii şi nu le îngăduia să fie necuvincioşi faţă de cei ce-i înconjurau.

Ecaterina era cunoscută ca adevărata stăpână de către toţi slujitorii. Fiica Elena şi-a petrecut primii ani ai copilăriei la moşia Soleşti, alături de ceilalţi patru fraţi, sub directa supraveghere a mamei sale. Primii ani de şcoală îi va face cu profesori particulari, la conacul unchiului său, Constantin Sturdza, de la Şcheea, împreună cu verii. „La 15 ani revine la Iaşi, unde familia sa deţinea o casă, şi conform obiceiului vremii este prezentată în cercurile protipendadei capitalei Moldovei, din vremea domnitorului Mihail Sturdza. Tot ceea ce vedea în jurul său era cu totul neaşteptat, pentru adolescenta crescută atât de autoritar de părinţi şi care nu-şi putuse dezvolta adevărata personalitate. Curiozitatea şi dorinţa de necunoscut o împingea înainte spre acest mediu cultural efervescent al laşilor, anilor' 40, dar firea temătoare o reţinea în multe împrejurări, lăsând-o pradă visurilor romantice, adolescentine. Tineretul făcea saloane literare, societăţi muzicale, sub supravegherea maeştrilor aduşi din Berlin sau Viena cu mari cheltuieli. La aceste întruniri cunoscu Elena Rosetti pe Hermiona Asachi, căsătorită Moruzzi, care mânuia destul de îndemnatic condeiul“, prezintă istoricul Oltea Răşcanu Gramaticu în studiul „Doamna Elena Cuza“.

harpă, instrument rar întâlnit pe acele vremuri. În saloanele rudei sale, Didiţa

„Mavrocordat, întâlnea mai tot tineretul cult al Iaşilor. (...) Deoarece părinţii aveau treburi la moşia de la Soleşti, tânăra Elena a fost lăsată câţiva ani, la Iaşi, în grija mătuşei sale Profira Cantacuzino. (...) Fără a fi o frumuseţe, tânăra Elena se remarcă prin simplitate, corectitudine, naturaleţe, timiditate. A vea ochi mari, negri, sprâncene pronunţate, faţa ovală, iar părul bogat îl purta strâns în cozi, cu cărare la mijloc, după moda vremii. În această perioadă îl cunoaşte pe Alexandru Cuza, posibil în casa Didiţei Mavrocordat, al cărui soţ fusese pe vremuri colegul lui în Institutul Cuenim din Iaşi sau la balurile lui Nicolae Cantacuzino“, prezintă istoricul Oltea Răşcanu Gramaticu în studiul „Doamna Elena Cuza“.

Alexandru Cuza era primit în toate saloanele şi mai cu deosebire de către femei, care-l considerau curtenitor şi vesel. Era plăcut tuturor prin purtări simple şi familiale, dar era şi spiritual. A întâlnit-o pe Elena Rosetti, care nu era o fată bogată, dar avea întinse legături de rudenie cu cei care conduceau Moldova. Căsătoria a avut loc la 30 aprilie 1844, în biserica de pe domeniul postelnicului Iordache Rosetti din Soleşti, într-un cerc restrâns. LA scurt timp, fiea nestatornică a lui Cuza a început să se manifeste, dar Elena a făcut faţă cu stoicism tuturor problemelor.

„Numeroasele obligaţii de serviciu, ce-i reveneau la judecătorie, îl determină pe Alexandru Cuza să părăsească în grabă Soleştii, pentru a se deplasă la Galaţi. Aici, tânăra pereche va locui în casele postelnicului Ioan Cuza. Deoarece pe foaie dotală a soţiei erau trecuţi şi ţigani robi, Alexandru Ioan Cuza a hotărât să-i dezrobească, conformându-se hotărârii Adunării Obşteşti din 31 ianuarie/12 februarie 1844 privind emanciparea ţiganilor de pe domeniile statului şi mănăstireşti. Doamna Elena va înfrunta cu stoicism toate ingratitudinile provocate de un soţ care şi-a dovedit de multe ori, mai ales în tinereţe, slăbiciunile pentru sexul frumos. Datorită educaţiei severe primită de la mama sa, Elena avea o fire cu totul opusă soţului ei, fiind domoală, timidă, lipsită de încredere în forţele proprii, cumpănită şi retrasă, găsind consolare în citit şi treburile casei, mai ales că socrii erau mereu plecaţi la Iaşi sau la moşia de la Bărboşi, de lângă Huşi, iar Alexandru era pasionat de treburile de la judecătorie. Vizitele celor de acasă erau o adevărată bucurie în această viaţă monotonă pe care o ducea tânăra soţie“, menţionează Oltea Răşcanu Gramaticu.

Singura persoană în compania căreia îşi petrecea timpul era soţia pârcălabului de Covurlui, Iorgu Ghica. Concediile petrecute la Odessa erau prilejuri de a reface legăturile dinte cei doi soţi.

Alexandru a fost ajutat de soţia sa să evadeze

Alexandru Ioan Cuza a participat activ la evenimentele revoluţionare de la Iaşi din zilele de 27-28 martie 1848. „Aflat în casa lui Alexandru Mavrocordat, cu alţi revoluţionari, în noaptea de 28 spre 29 martie, a încercat să opună rezistenţă forţelor represive trimise de Mihail Sturdza, fiind grav rănit la picior. Gheorghe Sion reproducea, într-o scrisoare către Gheorghe Bariţiu, din 2 aprilie 1 848, cuvintele înflăcărate ale lui Cuza, în tragicul eveniment al arestării: «Dar, fraţilor! Să murim! Dar să ne pregătim pentru ca să murim. Cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor naţiei noastre vrednic de mărimea trecutului strămoşilor noştri romani! Astăzi, toate naţiile învie, trebuie să învie şi a noastră!». Cuza figura pe lista celor 13 revoluţionari arestaţi foarte periculoşi ce au fost duşi la Galaţi, îmbarcaţi pe Dunăre şi de la Măcin, urmau să fie preluaţi de turci spre Constantinopol. Şase din grup, printre care Alexandru Ioan Cuza şi Manolache Costache Epureanu, reuşesc, in urma intervenţiei energice a Elenei Cuza, care a cumpărat cu bani grei vigilenta marinarilor, să evadeze in drumul pe Dunăre, spre Măcin, şi cu sprijinul consulului englez din Galaţi, Cuningham, să se refugieze la omologul său din Brăila. După câteva săptămâni, cu paşapoarte false, vor pleca cu vaporul «Frantz» pe Dunăre până la Pesta. De aici Alexandru Ioan Cuza s-a îndreptat spre Transilvania unde a luat parte la marea adunarea de la Blaj, care marca începutul revoluţiei românilor ardeleni“, se arată în lucrararea „Doamna Elena Cuza“.

Alexandru a plecat la Viena, apoi la Cernăuţi, integrat programului Comitetului Revoluţionar Moldovean, în timp ce Elena rămăsese la Galaţi. Elena Cuza a reuşit cu greu să facă rost de bani şi, înfruntând pericole de ordin politic, va pleca la Cernăuţi unde-şi va întâlni soţul. Pentru scurt timp, deoarece Cuza pleacă în exil, iar Elena revine în ţară.

Se reîntâlnesc în toamna anuilui 1848 la Cernăuţi, după care pleacă împreună la la Viena, şi apoi la Paris. Din lipsa banilor, Elena este nevoită să plece spre

ţară, iar Alexandru la Constantinopol. În vara anului 1849, Elşena se întâlneşte cu soţul său în capitala otomană, pregătindu-se pentru revenirea în ţară. „Noul domnitor, Grigore Alexandru Ghica, cu idei liberale, susţinător al unirii, îi va încredinţa lui Cuza, în decurs de câţiva ani, o serie de posturi de răspundere: preşedinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne,

pârcălab de Covurlui. (...)Căsătoria sorii mai mici a Elenei Cuza, Zoe, cu bunul prieten al lui Alexandru Ioan Cuza, lordachi Lambrino, a fost un moment de respiro şi de apropiere dintre cei doi soţi. (....) Elena sub diferite motive, se lipsea de petrecerile prelungite din anturajul soţului, preferând moşia părintească de la Soleşti sau a socrilor de la Bărboşi unde găsea o atmosferă prielnică pentru liniştirea nervilor săi încordaţi de uneltirile, şoaptele şi vorbele răutăcioase ale femeilor“, prezintă istoricul.

Îşi exercita îndatoririle de Principesă Domnitoare

Elena va suferi la moartea Zoei Lambrino, sora sa, la naşterea celui de-al treilea copil, în prima parte a anului 1858. Timp de trei luni, Elena a stat la conacul de la Banca îngrijind cu dragoste pe cei trei nepoţei, cât şi de treburile gospodăreşti. Evenimentele istorice au dus la dubla alegere al lui Alexandru Cuza ca domnitor în Moldova, dar şi în Ţara Românescă. Despre cum a fost întâmpinată familia domnitoare, Elena scria: „Lumea se adună pe stradă şi plângea de bucurie. Casa noastră era a tuturor. .. De dimineaţă până seara defilau cu miile şi erau slăviţi şi preamăriţi, căci Cuza era iubit în laşi şi cunoscut ca un om bun, bun din cale afară“.

Se mută la Iaşi, după care care la Bucureşti împreună cu soţul ei. Noile îndatoriri erau împovărătoare, dar Elena în lipsa soţului care era plecat urma îndatoririle de Principesă Domnitoare. „Făcu zile de audienţă în fiecare luni şi dădu audienţe celor ce doreau să-i vorbească; se îngrijea de aproape de şcoalele din Moldova, luându-le sub patronajul ei şi plănui reeducarea populaţiei sărace prin instituţii de binefacere şi cultură, urzindu-şi în acest mod o activitate rodnică şi folositoare pentru ţară. Elena, devenită Prima Doamnă a României, îşi va canaliza toate energiile pentru sprijinirea politicii reformiste, de modernizare a structurilor interne şi de lărgire a autonomiei preconizate de noul şef al statului român. L-a secondat discret din umbră, pe domnitor, refuzând popularitatea ce i-o conferea noua sa postură“, se prezintă în lucrarea „Doamna Elena Cuza“.

Relaţia lui Alexandru cu Maria Obrenovici o determină să plece la Paris

La diferitele petreceri şi recepţii de la Palatul domnesc şi-a făcut apariţia frumoasa văduvă, principesa Maria Obrenovici, fiica cea mai mare a boierului antiunionist Costin Catargi. Era cu zece ani mai tânără decât Elena. Atrăgea atenţia tuturor prin îmbrăcămintea aleasă, frumseţe. Era strălucitoare ca spirit şi inteligenţă. „Maria Obrenovici era grăbită să prindă un tron şi nu voia să aştepte ca această hotărâre să vină cu voia victimei sale. Prin legătura ce o avea cu casa domnitoare din Serbia se simţea în drept să stea alături de Alexandru în locul Elenei, care după părerea sa, putea trăi modest alături de mama sa la Soleşti. Mâhnită de ingratitudinea soţului, Elena petrecu cea mai mare parte a anului 1860 la Paris, având aproape pe fratele său Theodor care îşi termina studiile în metropola franceză, şi pe cei doi nepoţi Lambrino, care-i mai alungau depresiile şi o înviorau. Citea foarte mult, vizita muzee, expoziţii, magazine, ţinea legătura cu câţiva intelectuali stabiliţi la Paris şi se interesa de tot ce se petrecea în ţară“, prezintă istoricul Oltea Răşcanu Gramaticu.

Revenirea în ţară şi eluarea îndatoririlor de Principesă

A fost primită în audienţă chiar de împăratul Napoleon al IIIlea şi împărăteasă, care se arătau interesaţi de situaţia matrimonială a familiei princiare din România. Elena îi trimitea frecvent scrisori soţului ei, dar răspunsurile erau oficiale şi reci, asta şi petur că Mariei Obrenovici îi cerea divorţul de principesă.

Elena îşi petrecea timpul atât în Franţa, cât şi în Italia, şi evita să vorbească despre problemele personale. Relaţia dintre Alexandru şi Maria s-a mai răcit. În plus, Alexandru era evitat de cercurile selecte ale capitalei româneşti. „Printre cei care încercase remedierea conflictului dintre soţii Cuza s-a numărat şi Vasile Alecsandri, care a întâlnit-o la Paris pe Doamna Elena. Aceasta a condiţionat revenirea la Bucureşti de plecarea definitivă a Mariei Obrenovici din ţară. Cum pentru moment reconcilierea nu a avut loc, Principesa Cuza pleacă să viziteze Londra şi expoziţia industrială din portul Kensington, de unde se duse în treacăt şi prin Scoţia. La întoarcerea la Paris a avut loc o nouă întrevedere cu fraţii Vasile şi Iancu Alecsandri care îi propuse Elenei Cuza să vină în ţară incognito, pentru că situaţia a scăpat de sub control şi chiar tronul principelui este ameninţat. În astfel de împrejurări, călcându-şi peste suferinţele personale, Elena îşi aminti de înaltele îndatoriri pe care le cere ţara. Primirea din partea populaţiei capitalei a fost caldă, la palat principele Cuza oferi o grandioasă recepţie. (...) De când venise din Franţa, Principesa Elena îşi uimea soţul şi anturajul său prin felul de a se comporta binevoitoare şi stăpână pe sine, îngăduitoare, mai cochetă, mai feminină, reuşind să câştige şi să împace spiritele vrăşmaşe şi să adune pe lângă domnitor pe cei credincioşi şi cu respect pentru naţiune. (...) Printre numeroasele acte caritabile şi de cultură, înfăptuite de principesă, se evidenţiază înfiinţarea „Azilului Elena Doamna" pentru fete orfane, ce cuprindea trei instituţii şcolare: şcoala profesională, normală şi de gospodărie. Tot pe parcursul anului 1862, alături de doctorul Carol Davila, va inspecta aşezăminte de binefacere, din Iaşi şi Bucureşti, făcând importante donaţii. Se va preocupa de modernizarea palatului de la Ruginoasa, achiziţionat de domnitor de la familia Sturdza, în 1 862, aflat, atunci, într-o stare jalnică (atât palatul, biserica, cât şi grădina). Mobilierul a fost comandat la Paris, iar pentru amenajarea parcului au fost aduşi grădinari de la Viena“, se arată în lucrarea „Doama Elena Cuza“.

Abdicarea şi exilul

Palatul Ruginoasa a fost inaugurat în primăvara anului 1864, pentru ca domnitorul să demonstreze apropierea de moldoveni. Castelul de la Ruginoasa a devenit o adevărată oază de linişte pentru Elena Cuza, care începuse să petreacă aici mult timp, mai ales după e Alexandru reluase relaţia cu Maria Obrenovici.

„Suflet generos, Doamna Elena Cuza, în semn de adâncă preţuire faţă de soţ, va accepta înfierea celor doi fii ai domnitorului Cuza cu prinţesa Maria Obrenovici, Alexandru şi Dimitrie“, menţionează istoricul.

Tot mai criticat şi slăbit de moartea mamei sale, dar şi ca urmare a stării precare de sănătate, Alexandru anunţă că era dispus să abdice. „Doamna Elena a continuat să-I susţină pe domnitor pe tot parcursul vieţii, presărat cu urcuşuri şi coborâşuri. După abdicarea silită a domnitorului în urma loviturii de stat din 11 februarie 1866, Doamna Elena 1-a însoţit în exil (în Austria, Franţa, Italia, Germania), hotărâtă să împartă soarta cu soţul său, pe care nu putea să-l lase să plece singur, bolnav şi întristat cum era. Într-o scrisoare adresată mamei sale, în iarna anului 1866-1867, Elena Cuza amintea despre starea tihnită şi cal mă în care se află ea cu întreaga familie: «De la plecarea mea din Principate, duc o viaţă foarte calmă şi dacă nu ar fi dorinţa de a te vedea, nu m-aş întoarce în ţară, unde a-şi găsi, fără îndoială aceleaşi can-can-uri şi aceleaşi mizerii. Frumoasă ţară, răi oameni!». Doamna Elena revine pentru scurt timp în ţară, prilej de a-şi vedea mama la Soleşti, fraţii, puţinii prieteni ce-i mai rămăsese, castelul Ruginoasa lăsat în paragină“, se menţionează în studiul „Doamna Elan Cuza“.

În anul 1869, când se afla în Austria, Elena primeşte o lovitură puternică: decesul mamei sale, Ecaterina Rosetti, cea care fusese îndrumătoarea şi confesoarea cea mai apropiată.

Problemele pricinuite de Maria Obrenovici nu se încheiaseră, pentru că soţul ei se întâlnea cu ea în diferite locuri. Astfel, fraţii Elenei îi cereau tot mai insistent divorţul.

La început de mai 1873, Alexandru Ioan Cuza a contractat o puternică răceală care adăugată la bolile mai vechi de inimă şi astm, îi provocă moartea bruscă, la 15 mai  873, în Hotelul „Europa" din Heidelberg. „Trupul neînsufleţit al domnitorului a fost adus în ţară de Doamna Elena Cuza şi inhumat la Castelul Ruginoasa în faţa unei impresionante mulţimi şi unor apropiaţi colaboratori: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Petre Grădişteanu ş. a. Telegrame de condoleanţe au fost trimise din partea ducelui Grammont, a regelui Victor Emmanuel al Italiei, al principelui Carol al României şi a numeroase instituţii publice şi culturale, oraşe, persoane particulare. În telegrama de răspuns la mesajul de condoleanţe a unei delegaţii de bârlădeni ce participase la funeraliile de la Ruginoasa“, relatează istoricul.

Stabilită la Ruginoasa, împreună cu cei doi fii adaptivi, după terminarea studiilor acestora la Paris (1884), Doamna Elena s-a preocupat de refacerea palatului şi a bisericii. Dou evenimente i-au marcat ultima parte a vieţii: moartea elor doi copii adoptivi, care vor fi îngropaţi la Ruginoasa alături de tatăl lor, la umbra unei sălcii pletoase.

Sfârşitul Doamei Elena

Conform clauzelor testamentare, Palatul Ruginoasa va intra în posesia familiei

Moruzzi. Doamna Elena, în vârstă de 70 de ani, a fost nevoită să părăsească Ruginoasa şi s-a stabilit la Iaşi, unde a lucrat ca infirmieră la Spitalul de copii "Caritas" Din cauza bătrâneţii şi a bolii se va retrage la Piatra Neamţ, unde va locui până la moarte, singură, într-o modestă locuinţă.

„Actele de binefacere vor continua şi în această perioadă a senectuţii, de la îmbrăcăminte şi materiale pentru copiii săraci, până la donaţii în bani ( 10.000 lei pentru construirea unei băi publice la Piatra Neamţ, 25.000 lei anual pentru Spitalul „Caritas" din Iaşi ş. a.). Dispune refacerea bisericii din Ruginoasa ( 1 907), sprijină iniţiativa ridicării unui bust al lui Alexandru Ioan Cuza la Mărăşeşti. Întrucât nu se luase nici o iniţiativă de mutare a rămăşiţelor pământeşti ale domnitorului Cuza în capitala Moldovei, Doamna Elena, cu toată vârsta înaintată, a hotărât să-şi dezgroape soţul şi să-i depună osemintele în cripta din biserica Ruginoasa, abia refăcută (1907). Rămâne până la moarte o fiinţă modestă, discretă, plină de devoţiune faţă de cei defavorizati de soartă, aşa cum o descrie Nicolae Iorga, care o vizitase la 24 ianuarie 1909, cu ocazia aniversării a 50 de ani de la Unirea Principatelor în fruntea unei delegaţii a Ligii Culturale din Iaşi. După semicentenarul Unirii, care-i umplu inima suferindă de bucurie şi lacrimi în ochi, la 14 februarie 1 909 se îmbolnăvi. O gripă se transformase în pneumonie şi o ţintui la pat, zguduită de o tuse seacă şi o îndelungată agonie, ca şi viaţa pe care a dusese. La 3 aprilie 1909, în vârstă de 84 de ani, se stingea din viaţă Elena Cuza, în locuinţa sa din Piatra Neamţ, ca o flacără ce arsese numai pentru binele semenilor. Conform dorinţelor sale a fost înhumată alături de mama sa, la moşia de la Soleşti şi nu la Ruginoasă, fără funerarii naţionale“, încheie Oltea Răşcanu Gramaticu.